Romanul de statiune (II)

O intrebare: daca eu ma uit cu atata dispret la sarmanul roman de statiune, atunci cum explic faptul ca, pret de cinci ani, intre 1989 si 1993, am fost eu insumi unul dintre acesti oameni?

Ce era in capul meu atunci? Cum puteam sa fiu atunci cu totul altfel decat sunt acum? Nu cumva mint retrospectiv? Nu cumva mi-a placut sa fiu roman de statiune, iar acum nu vreau sa mai recunosc? Nu cumva vreau sa-mi dau biografia la inalbit, la curatat?

Cred ca sunt dator sa raspund. Nu m-as fi simtit dator, dar m-a interpelat, pe Facebook, o buna prietena (ne stim de-o viata) care m-a intrebat cum de-am “uitat” diverse “faze” petrecute la mare, la statiune, la care am luat si eu parte. Raspund pe scurt: nu stiu cum de-am uitat, dar am uitat pe bune. Probabil, rusinea e prea mare, creierul singur a dat delete folderelor de pana-n ’93 si le-a pastrat intacte numai pe cele din perioada ulterioara. Dar nu de asta-i vorba. Subiectul e altul: am fost roman de statiune. De ce?

In primul rand, desi am fost, trebuie spus ca nu mi-a placut deloc. Absolut deloc. Nimic, zero, niente. Nimic din ce face romanul la statiune nu mi-a placut vreo clipa: nici inghesuiala de pe plaja, nici berea la halba (berea – trezita, halba – ciobita), nici micii, nici hamsiile, nici porumbul fiert, nici marea in care nu puteam sa inot de raul salvamarilor, nici fraternitatea toparlaneasca de pe plaja, nici hotelurile niciuneia dintre statiuni… pe scurt, nimic.

Dar asta e doar prima parte. Inca si mai putin decat deloc mi-a placut “distractia de statiune”. Poate c-am avut eu ghinion, poate acum e altfel (desi ma indoiesc), dar esentialul ca la statiune, distractia consta in a nu face nimic. Dupa epopeea plictiselii de la plaja, urma mama plictiselii de seara, cand mergeam in sus si-n jos prin statiune, ca o turma proasta, oprindu-ne ici si colo ca sa bem bere si sa mancam mici. Adica exact ce facusem toata ziua. Macar, pe zi, mai spargeam monotonia cu cate o baie… dar acum, seara, totul se reducea la a sta pe scaun si a privi trecatorii. Si, buninteles, a trancani intre noi. Spunandu-ne aceleasi lucruri pe care ni le mai spuseseram de un milion de ori.

Partea a treia: singurul lucru pe care il obtineam, intr-adevar, de la aceste sejururi la statiune era satisfacerea simtului gregar. A nevoii de “altii”, de a fi impreuna cu altii, nevoie pe care o resimte orice animal programat sa traiasca in grup. Un tigru, un urs sau un jder sunt altfel programati, dar pentru om, sobolan, cimpanzeu, albina sau scrumbie, singuratatea este egala cu moartea: “one chimp is no chimp”, spun etologii, si bine spun. In timpul adolescentei, aceasta presiune spre gregaritate e foarte puternica si aceasta e singura explicatie pentru epoca mea de roman de statiune.

Ultima parte: cred ca as fi terminat mai demult cu romanitatea mea de statiune daca nu mi-as fi negat prosteste instinctul natural de explorare. Si asta e innascut, la fel ca instinctul gregar, deci ar fi trebuit sa-i dau curs cu tot atata entuziasm: n-am facut-o, si asta m-a costat cinci ani din viata, poate cei mai tulburi, dar si cei mai formativi ani de care-mi amintesc: nu m-au facut sa-mi au seama cine sunt, dar m-au facut sa-mi dau seama cine nu sunt. Am realizat (abia in 1993…) ca locul meu e pe munte, in pesteri, la Vama Veche, la Vadu sau la Sfantu Gheorghe, dar nu la statiune. Prin “Vama Veche” inteleg fenomenul asa cum era in 1993, nu acum, vingt ans après!

Si am mai inteles ceva: ca din punct de vedere al bautului de bere, de fapt al bautului in general, locul meu e in baruri, nu in discoteci. Pentru ca, am uitat sa va spun (oare chiar am uitat? Sau am omis subconstient?), la statiune mai exista si mersul la discoteca. Aia da, distractie! Mamito, ma-nnebunesc!

Romanul de statiune

Am fost de curand la mare. A fost foarte bine, o iesire izbutita, din toate punctele de vedere. Am trecut insa si pe langa acele localitati monstruoase, Costinesti, Eforie Nord, Olimp, si mi-am pus intrebarea daca poporul roman e atins de o forma de nebunie colectiva, inca necunoscuta stiintei. Un fel de nebunie similara celei care ii loveste periodic pe lemingii din Laponia (“sinuciderea lemingilor”). Altfel cum se explica aglomerarea frenetica a sute de mii de trupuri umane pe acele suprafete degradate, minuscule si infecte?!

Oricine a crescut in viata lui animale, de la pestisori de acvariu la gaini, nutrii, vaci sau vrabii, iti poate spune acelasi lucru: fiecare specie are un anumit prag de toleranta la suprapopulare. Odata trecut acest prag, membrii speciei respective devin reciproc agresivi, iar pana ce echilibrul populational e restabilit, prin moartea unui procent din respectivele animale, agresivitatea nu se domoleste. Nimic nou pana aici.

Totusi, unii membri ai speciei umane, cunoscuti sub denumirea colectiva de “romani”, aleg de buna voie sa se aglutineze in mari aglomerari, cunoscute sub numele de “statiuni”. Atentie, aceste aglomerari depasesc cu mult, cu foarte mult, pragul specific de toleranta la suprapopulare! Cu toate acestea, in mod ciudat si inexplicabil, rezultatul nu este masacrul reciproc si moartea unui procent dintre “romani”, asa cum s-ar petrece la orice alta specie gregara, de la sobolan la elefant si de la bivol african la cimpanzeu pitic; nu se stie cum, conflictele inerente aglomerarii nu iau caracterul normal, firesc, de maceluri, ci se rezuma la mici violente verbale, uneori si fizice, soldate cu leziuni minore (onoarea nereperata, curs sange din nas etc). Care este misterul?

Cred ca sunt in masura sa ma pronunt: aproape cinci ani, intre 1989 si 1993, am fost eu insumi un trist “roman de statiune”. Am irosit timp, bani si energie pentru a-mi procura mari cantitati de frustrare in “statiuni” pe nume Neptun, Olimp, Costinesti si Jupiter. Am luptat cu turbare (verbal, desigur) pentru obiective meschine, ca de pilda: un metru patrat de plaja, un carton cu mici, o halba cu bere, un metru patrat de mare fara cacati plutitori. Totusi, desi am resimtit din plin presiunea psihica datorata depasirii pragului de suprapopulare (altfel spus: incalcarea permanenta a spatiului de intimidate), nu am omorat si nici n-am schilodit pe nimeni. Pe niciun membru al speciei mele, vreau sa spun. A, c-am mai scapat cate-un sut in capul unui caine vagabond, preferabil adormit, asta e altceva (agresivitatea acumulata isi cauta debuseu in orice). Totusi, de ce ma bagam in asa ceva? De ce se baga, an de an, milioane de romani, in asa ceva?

De ce plajele pustii de la Vadu, Tuzla, Corbu, halta Pescarus sau Buhaz raman pustii, in timp ce la Costinesti, de pilda, oamenii se calca in picioare, la propriu, zi de zi, timp de cel putin 50 de zile pe an?

Eu mi-am gasit explicatia. Pentru mine este multumitoare, dar pentru poporul roman e profund jignitoare, deci n-o fac publica. Are si altcineva explicatii? Nu pentru “roman”, asa in general, ci pentru motivatiile romanului de statiune?!