Mai văzusem piesa* lui Ionesco când eram mic, și culmea,
tot la Comedie! Era o montare comunistă, plină de șopârle, ca să poată trece de
cenzură: că, mă-nțelegi, „rinocerizarea” e o aluzie strict la alunecarea spre
extrema dreaptă, spre mișcarea legionară… dar nu se referă la extrema stângă și
la comunism, no!
Atunci n-am înțeles nimic și l-am pisat la cap pe
taică-meu de l-am înnebunit, mai ales că nici nu putea să-mi lămurească limpede
despre ce e vorba. De, i-era și lui frică în anii ăia, să nu care cumva să
nimerească la beci, doar că n-am priceput eu ce-i cu Rinocerii!
Așa că acum m-am dus plin de fiere (id est „revoltă anti-paternă”), decis să-nțeleg și să-mi placă. De
înțeles am înțeles, cu plăcutul am avut ceva dificultăți. Admit că montarea e
foarte bună, decorurile-s inspirate (adică minimale), actorii sunt tineri și
dau din ei tot ce pot (să joci Ionesco e o șansă pe care puțini o au), iar
muzica e ceea ce trebuie, adică te termină psihic. Totuși, totuși…
Necazul
e că Rinocerii e o tragedie
groaznică, aia-i. „Jurnalul” lui Mihail Sebastian e de-a dreptul vesel pe lângă
ea, și știu ce zic, că aprope că mă apucase miorțăitul citindu-l. Există pe net
(www.youtube.com/watch?v=9-nXT8lSnPQ)
un filmuleț cu un om singur împotriva tancurilor. Asta vrea să spună și piesa
lui Ionesco: ce simte cel care-i singur împotriva tuturor.
Cu
diferența că respectivele cornute (rinoceri sau tancuri, tot aia) sunt foștii
tăi prieteni. Adică cum e mai rău, vorba țăranului: „Că străinul îți scoate-un
ochi, dar prietenul îți scoate doi”.
MIHAI BUZEA
*Rinocerii, de Eugen Ionescu, la Teatrul de Comedie. Regia: Cătălina
Buzoianu. Cu: Mirela Gorea,
Alexandra Fasolă, Alina Paţilea, Marius Gîlea, Alin State, Alexandru Zob,
Daniel Haralambie, Filip Ristovski.
