Ibn Battuta Mall Hotel, Dubai

Nu știu ce să zic. Nu știu ce să zic de chestia asta cu delegațiile. Nevasta pleacă, fetița și cu mine rămânem să studiem limba franceză: ea la grădiniță (maternelle, pe limba locului), eu la școala primară „Jacques Brel”, la cursurile de seară pentru bătuții de soartă (casnice musulmane, femme au foyer pe belgiană, muncitori în construcții din Republica Moldova, marocani fără meserie, pedichiuriste albaneze, femei de serviciu ecuadoriene, fel și fel de lume săracă, sarea pământului cum ar spune un teolog, oameni care dibuie, își caută un rost). Nu e greu, când delegațiile sunt scurte; dar asta din Dubai a fost de două săptămâni, am lipsit de la școală, a trebuit să studiez acasă – ceea ce pentru unul ca mine e crimă și pedeapsă, plus că m-a certat Carole, profesoara (28 de anișori, blondă, ochelari. Celibatară).

Și ce mare șmecherie e Dubaiul ăsta? Se înghesuie toți ca berbecii să se ducă în Dubai, de parc-a dat strechea-n ei, și cu ce folos? Adică, e vreo chestie pe-acolo, sau e numai reclama de el? Bine, nu cer imposibilul, nu vreau trasee, nu pretind să simt piatra sfântă a muntelui tocmai în Dubai, dar orișicât; e ceva acolo, sau nu?

Să-i dăm cuvântul neveste-mii: „Măi, Bizou, nu prea știu ce să îți răspund. Așa, foarte pe scurt, aș zice: destinație de gagici. Cu asta am spus totul, dar văd că tu nu înțelegi, ca de obicei, așa că, uite: totul e în interior. Nu ieși afară, la aer, la lumină naturală. Ai totul la nas, nu trebuie să faci efort, doar să spargi bani, atât. Hotelul nu e în centru, e lângă mall, conectat la mall și la metrou cu tunel din ăla, cu bandă transportoare de persoane, nu e nevoie să dai din picioare ca să mergi. Camera mea e basic, nu foarte mare dar nici înghesuită ca cele din Europa; mic dejun bun, dar nu foarte bun. Lucrare de proastă calitate la izolația clădirii, stau la etajul 9 dar toată noaptea aud mașinile. La barul hotelului se poate bea o bere – spre deosebire de restul orașului! Au și bar, și restaurant, și cafenea Costa’s. Mâncarea? Bună. Luni seara e rezervată gagicilor: „Ladies night”. Dacă e ceva aici, atunci metroul e acel ceva: 95 de kilometri de metrou suspendat pe piloni, cu vagon de clasa I (Gold) și unul rezervat femeilor și copiilor. Știi cum e, dacă vrea femeia să iasă din casă de una singură” . Crystal clear: Disneyland pentru adulți.

Hotel Cassells Al Barsha, Dubai

Eu, cu munca, doar mă știți; sună Georgică: „Ce faci?”, el, de colo. „Mersi, bine”, îi zic, „cu munca, doar mă știi”. El râde: „Las-o dracului de muncă, mă, că din muncă nu s-a-mbogățit nimeni, vino încoace și stai la mine vreo două zile, cu copiii, că am treabă în Dubai”. I-am cerut tarif dublu de baby-sitting, așa, ca pentru regim de urgență; mi-a dat fără să clipească, mi-a venit să plâng că nu m-a dus mintea să-i cer triplu. Am stat de vineri până duminică. 

Dumincă seară, la coniacul de după, îl întreb ce zor a avut el să plece în Dubai. Mi-a zis că n-a avut niciun zor, s-a dus să se relaxeze peste week-end; iar mi-a venit să plâng. Când mă relaxez eu peste week-end mă duc la Găești, că mă cheamă viceprimarul să dobor oțetarii de lângă gara mare (Găeștiul are două gări, una foarte mică – aia-i gara mare, și una și mai mică – aia-i gara mică). Cam astea au fost ieșirile mele din București în iarna asta nesfârșită: la drujbăreală prin noroi și zloată – altfel, frumos, că rar afli oraș mai romantic ca Găeștiul. Are și fabrică, are și penitenciar, a avut și școală de corecție. Lux!

Pe de altă parte, Georgică și nevastă-sa au stat la un hotelaș nenorocit de patru stele, Cassells Al Barsha îi spune, undeva lângă stația de metrou Sharaf, zicea el. Și-au luat un întreg apartament la unul dintre ultimele etaje („Ca s-avem unde ne-nvârti, Mihăiță”), de la ferestrele căruia vedeau marea (adică Golful Persic, mai exact), cu Burj al Arab în dreapta, pe insula lui artificială, și complexul de insule The Palm, în stânga (artificiale și astea, desigur; are balta pește!). Au vizitat tot ce-au avut chef să viziteze, dar nu prea mult, ca să le rămână timp și de shopping („Dacă tot zburaserăm pân-acolo, ce rost avea, mă, să nu profităm de ocazie?!”) și de-o plajă scurtă, așa, ca pentru niște români în plină iarnă, albi ca brânzele de capre, că n-avuseseră timp să bage bronz artificial la solar („Tu n-ai văzut, mă, că ăștia micii-s toată ziua pe capul nostru?”). Cel mai mult, zice Georgică, le-a plăcut serviciul: „Zbârnâie, mă, zbârnâie! Indieni, săracii, pakistanezi, nepalezi, ce-or fi, morți de foame, ce să facă? Muncesc, mă, de n-au aer! N-ai treabă cu ei, îi țin arabii numa-n șuturi, care calcă pe bec, pașaportul și acasă! Îi expulzează ca pe muște. Ăștia, săracii, de frică nici nu respiră, când trebuie să servească albi la masă”. De-aia-mi place mie să lucrez cu Georgică. Știe c-am fost picol și c-am „zbârnâit” și eu, dar se face că uită.

articol publicat în numărul 12/2018 al revistei Cațavencii

Segreto, Madinat Jumeirah, Dubai

De unde, domnule, de unde?! Nu știu să răspund la această întrebare! Și pentru că nu știu, ar trebui să tac, c-așa-i normal: nu știi, taci din gură, nu te bagi ca musca-n curu’ calului. Deci, eu tac și-i dau cuvântul cumătrului prin alianță:

„Bă, ești prost? O sută de dolari?! 100 $, bă, tu ești nebun la cap? Cum, bă, să-ți ia o sută de dolari pe-o farfurie cu paste și pe două ape plate? Mici! Am turbat, am văzut roșu, am vrut să dau cu ei de pământ, m-a potolit nevastă-mea, știi cum sunt femeile, „Hai, dragă, lasă de la tine! Oricum, pastele au fost bunișoare”. Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! Cum, bă, bunișoare? Bunișoare la o sută de dolari? Macaroane fierte, cu oleacă de ulei, fleașc, în farfurie - scoate, băiete, suta? Da’ despre ce vorbim aici, despre cum s-a-ntâlnit hoțu’ cu prostu’?!”. Răspuns: da.

Eu l-am pus pe cumnat să se ducă în Dubai? El s-a dus singur! Că nu știu ce, că ofertă, că extra-sezon, că reducere, că promoție, că merită să bifezi și Dubaiul măcar odată-n viața asta, că și așa muncim de dracul ne ia, că stres... cunoaștem poezia. E, de dus, s-a dus el, nici că mi-a părut rău (am stat cu ăia micii, baby-sitter, am făcut și eu un ban, ce, e rușine?), dar s-a-ntors verde de furie, i-a tihnit Dubaiul cum îmi tihnește mie ședința de redacție:

„La cazare a mai fost cum a mai fost, că nu ne-am berbecit la fiță grea. Și nici prea cald nu era, aș zice chiar c-a fost oleacă bine, până-n ultima zi, când am luat și noi autobuz d-ăla de turiști, hop on hop off, de-am făcut hop off și la Madinat Jumeirah, la mă-sa fiței de pe lume, ne-am dat cu barcă d-aia pe canale, să ne vadă lumea, să bage la cap c-avem cu ce, și pe urmă ne-am pus să mâncăm, la Segreto Bar Restaurant ăsta de care-ți zic. Am mirosit eu ceva, să nu crezi că nu! Pe cine văd pe la mese, pe-ăia din Chișinău, că de câte ori mă duc pe-acolo să semnez cu ei vreun contract se tăvălesc pe jos că-s săraci, că n-au bani, plâng la mine cu lacrimi cât cartoafa că să semnăm pe gratis, că frați, că nu știu ce. Acum vorbeau între ei rusește, râdeau, masa plină cu de toate, la ei ca la nimeni; ne-am salutat, așa, din cap, eu mi-am văzut de treabă cu apa aia mică, nevastă-mea cu macaroanele ei, am plătit cu cardul, să nu vadă frații cât e nota mea, și-apoi hop on. 100 $. Îți vine să crezi?”. Da, dar tot nu știu să răspund la-ntrebare: de unde au atâția bani cei din Republica Moldova?!

articol publicat în numărul 16/2017 al revistei Cațavencii