Bișkek. Imperiia Pizzy. Restaurant!

Râdeți ca proștii! Și ce dacă are numele ăsta de toată jena? Așa-l cheamă pe el, na! Sunt și alte baruri cu nume penibile, n-o fi el singur pe lume! Cu ce este mai brează o cârciumă pe nume „Central” sau „Trattoria” (ca să nu spun de inubliabilul „Simplon”)? Cu nimic! Esențial e cum te simți acolo, aia contează.

Nu zic, are și numele clenciul lui. Păi nu făceam eu nopți albe la ședințele de „naming” pe vremea când lucram în advertising? Și tot un caca-maca ieșea: clientul alegea întotdeauna cel mai imbecil nume pentru produsul său, cel mai comunist, cel mai handicapat (îmi amintesc că am avut de botezat o campanie, la un moment dat, o campanie de nu știu ce, nu contează; știți ce a ales clientul? „Câștigi ȘI tu!”, asta a ales! Mi-am dat demisia, i-am lăsat să se joace singuri de-a oamenii mari. Nu merită proștii să muncești pentru ei, mai bine pleci).

Mi-a fost destul de greu să intru într-o cârciumă cu asemenea nume, recunosc cinstit. M-am uitat întâi stânga-dreapta, pe stradă, să nu mă vadă careva, vreun cunoscut (de unde naiba cunoscuți de-ai mei în Bișkek?! Dar așa e când te crezi persoană, faci figuri de-astea); Mece intrase deja, căuta o masă liberă, a venit Alina, l-a luat frumos, cu surâsuri ca pentru omul cu carduri în portofel: „Bine ați venit! O masă de câte persoane, domnule?”. Ne-am așezat, m-am scălămbăit la el („Vezi, bă? Sunt și io PERSOANĂ!”), în mai puțin de un minut a venit Alina, ne-a lăsat meniurile, a plecat după beri, s-a întors cât ai zice „Tatăl nostru”, a desfăcut, a turnat, am ciocnit (nu suntem unguri – regret obștesc), am băut. Am băut cu sete. E cald la Bișkek, chiar dacă nu așa cald ca-n rest (orașul e bine plasat într-o depresiune montană, dar în iunie tot e cald). Și iar am băut. A ieșit haos.

Știți care e concluzia? Bișkekul seamănă cu Bucureștiul. Glumă? Nu. Pentru proprii săi locuitori, Bucureștiul e mișto, are tot felul de oportunități, chiar atracții (dacă suntem generoși cu terminologia). Bișkekul, pentru locuitorii săi (și pentru țăranii din împrejurimi) este la fel. Dar dacă zici de București sau de Bișkek la Vancouver, la Osaka sau la Mexico City, reacția este aceeași: „Ce, mă? Unde-i orașul ăsta? E ceva de văzut pe-acolo? Eu, sincer, n-am auzit de dânsul!”.

Buhara

Foarte greu de ajuns la cârciuma asta cu nume imposibil, dar face: trebuie să te bagi într-o curte, apoi să treci printr-un gang, să suni la o poartă (de ce?!), s-o deschizi când îți răcnește ăla dinăuntru ceva-n uzbekă sau în rusă (probabil „E deschis!” sau „E descuiat!”), să intri într-un fel de subsol spre care cobori pe niște trepte de piatră, ca să ajungi – unde! La garderobă! Era o căldură în iunie 2019 de nu pot spune, noi eram în tricouri și bermude, ce să fi lăsat la „garderoba” lor? Afli că tot acolo e și buda, apoi ești îndrumat spre cârciuma propriu-zisă. Adică spre o scară de fier, în spirală, pe care urci patru etaje (nu, nu e nicio eroare! De la nivelul „minus unu” ajungi la „plus trei” pe scara aia melcată, folosită și de chelneri, și de clienții care coboară sau urcă de la budă). Apoi ieși pe terasă și te dumirești.

Chasmai-Mirob are cea mai bună priveliște din tot orașul. E vorba de o terasă destul de simplă, de lemn, acoperită cu stuf (sau rogoz, sau pipirig, n-am văzut bine), de unde vezi întreg Orașul Vechi, inima lui. Așa cum Buhara în sine era inima Drumului Mătăsii (ruta nordică), tot așa „inima” orașului e aici, desfășurată sub ochii tăi. Dărâmată și reclădită iar și iar, în decursul mileniilor de viață ale orașului – și iată chichița: în ce constă această Inimă? În mărețele moschei? În și mai mărețele medrese? În mormintele monumentale ale eroilor Islamului? Că pe astea le ai în bătaia privirii! Te uiți, faci poze cu telefonul, ești turist valoare.

Doar că ești turist fazan. În spatele clădirilor fățoase (prost renovate, dar măcar se lucrează la ele) se întind spațiile de depozitare, făcute din chirpici. Modeste, urâte, sărăcăcioase, vai de capul lor; ele sunt Inima. Acolo își țineau negustorii bunurile, în timpul popasului buharez; spațiile erau păzite și încuiate, atâta tot (bine, orașul era fortificat, nu vă-nchipuiți cine știe ce). Oamenii și animalele se puteau odihni după prima traversare a deșertului, spăla, hrăni, adăpa; în vremea asta, mărfurile lor erau la adăpost, și asta conta. Când plecau mai departe, plăteau taxa de depozitare. Din bănuții aceia, adunați zi de zi, lună de lună, an de an și secol de secol, au fost finanțate medresele, moscheile și salariile celor care „munceau” în ele; am pus ghilimele pentru că ei („muncitorii”) nu produceau bani, doar consumau. Beam bere la Chasmai-Mirob și-mi ziceam că nimic nu s-a schimbat.

Era cam penibil să scriu în titlu „Old Bukhara, Buhara”, de-aia am lăsat așa. Pare cam ciunt titlul, dar mai bine ciunt decât penibil! Ar fi de zis trei lucruri: că barul ăsta mi-a plăcut cel mai mult dintre toate (1), că acolo chiar s-au întâmplat chestii (2) și că a fost singurul local plin de turiști pe care l-am văzut (3). Dar acum n-o să povestesc nimic din toate astea; avem tot timpul. Azi povestesc despre Matilda.

Că Matilda e șefa de sală de la Old Bukhara e futil să precizez; dar că Matilda are 19 ani nu se mai înțelege de la sine. O așchie de fată, de cel mult patru’j de kile, cu păr blond închis strâns în coadă de cal și ochi mari, mirați, de copilă care nu-nțelege ce vor oamenii de la ea – asta e Matilda. Noi am rămas tâmpiți. Copilița asta conducea cu mână de fier trupa de chelneri uzbeci de la Old Bukhara?!

Păi, nu. Pentru că nu uzbeci sunt chelnerii de acolo (ca și locuitorii, de altfel), ci tadjici; nu mă întrebați cum vine trebușoara asta, că nu știu. Am înțeles doar, de la localnici, că modul cum le-au trasat cei de la Moscova frontierele „naționale” a fost ceva de toată jena: în 1924, niște birocrați s-au jucat cu cariocile pe harta „Turkestanului” sovietic și au scos din pălărie națiunile tadjikă, turkmenă și uzbekă, cu republicile socialiste aferente. După 1991 a fost minune mare că ăștia nu s-au luat la bătaie ca să-și retraseze frontierele…

Minune și nu prea. Cam tot ce este rentabil pe acolo este făcut rentabil de munca și expertiza rușilor rămași pe loc – și dacă un rusofob intratabil ca mine spune asta, păi să știți că-s oleacă de șanse să fie chiar adevărat! Uite, Matilda: zâmbea, își ducea oaspeții la mese, făcea small talk, îi întreba ce să le trimită „de sete” până vine omul cu meniurile, avea o vorbă bună pentru hainele femeilor, o ghidușie din ochi pentru copii (pentru bărbați avea în dotare câte o fâstâceală din aia, știți la ce mă refer. Dar numai pentru bărbații singuri. Pentru cei în cuplu, n-avea nici mama mamei fâstâcelii! Mece și cu mine eram doi bărbați singuri, cu noi a dat drumul la artileria grea, a fost foarte frumos! Matilda, Matilda…). În Asia Centrală, rusitatea nu e simplă, ca-n Letonia… sunt multe de spus. Va urma!

Am mâncat singur la Minzifa, nu știu de ce. Singur, adică, mă rog: eu și zece chinezi (familie!), dar înțelegeți ideea. Acum, întrebarea este: de mâncat nu interesează pe nimeni ce-am mâncat, întrebarea este ce-am băut? Răspunsul este: ceai. Ceiuț! Aveau oamenii bere, nu-i vorbă, dar am băut ceai.

Chestia este că mă stricasem la stomac, aia-i chestia. Iar de vreo boală mai nașpa n-aveam timp (plecam a doua zi spre Tașkent și spre RO), așa c-am mers pe mic, pe foarte mic, pe cel mai mic. Ceai uzbek, pilaf uzbez, desert uzbek. La ceai am luat ceai, la felul principal (singurul) am luat pilaf, recomandarea chelnerului, iar la desert am mai luat un ceai – tot recomandarea chelenerului!

Vă întrebați, poate, ce vreau să spun cu asta. Păi vreau să spun c-am avut timp să mă gândesc: când mănânci în doi și stropești fiecare fel cu două-trei beri este frumos și hăhăială, dar prin cap nu-ți curge nimic, niciun gând. Ești un animal gregar, vesel, la troacă, și-atât – dar când mănânci cu măsură și bei ceai în liniște (în liniștea chinezilor, care-i un fel mai special de liniște), iată ce-ți fată mintea.

Nu așa se face turism în Uzbekistan, cum am făcut eu. Foarte greșit am procedat! Cum trebuie lucrat: un prim zbor de la Otopeni la Istanbul, un al doilea zbor de la Istanbul la Tașkent și un al treilea zbor de la Tașkent la Nukus. Obositor, știu, foarte obositor, dar merită; la Nukus dormi două nopți și îți revii complet (orașu-i mort, n-ai ce vedea în afară de muzeu), iar apoi o iei înapoi cu trenul spre Tașkent, iavaș-iavaș, cu câte două nopți în fiecare loc, să-ți tihnească: Urganch, Khiva, Buhara, Qarshi, Samarkand, Tașkent, ca să fie treaba bună. Cam două săptămâni, așa, rotund (mai trebuie să lași zile și pentru evenimente neprevăzute).

Întrebare: de ce-ai face una ca asta? Un răspuns: pentru că muncești prea greu pentru banii tăi ca să-ți bați joc de ei, făcând ce fac toți („Hai la Paris!”) și fiind tratat în silă de localnicii sătui de turiști (la uzbeci nu se duce nimeni, ești tratat ca o minune). Alt răspuns: 2500 de ani de locuire neîntreruptă, atât are Buhara, de pildă. Al treilea răspuns: mătasea. Din Khiva poți cumpăra... am tăcut.

Pe cât de sus e hotelul (?!) Khurjin în stima mea de călător, pe atât e de joasă altitudinea la care se află: 225 de metri deasupra nivelului mării, zice internetul, dar deasupra cărei mări?! Buhara (orașul) este la câteva mii de kilometri depărtare de Oceanul Planetar (față de care se calculează altitudinea oricărei localități), și se află, tehnic, pe fundul unei foste oaze din deșertul Kizilkum (adică Nisipurile Roșii, cum ar veni pe românește). Foste oaze și nu prea foste, că-n afara orașului se întinde un ceva între semi-deșert și deșert de-a binelea, fără oameni, în afara păstorilor de capre. Cămile n-am văzut. Deși am văzut, dar nu pe câmp, am văzut de-alea înșeuate, pentru poză: 1 dolar suitul pe cămilă, 1 dolar poza, 25 de dolari coborâtul de pe animal. Așa se fac afacerile!

Dar ziceam de Khurjin. Este un hotel în curs de construire (hm... nici asta nu e tocmai exact) pe structura unei foste madrase. Nu, nu e bine: e o fostă madrasă dezafectată, cumpărată de un investitor și transformată (acum, în prezent, în vara lui 2019) în hotel. Cam trei sferturi din lucrări sunt deja făcute, camerele pentru oaspeți sunt funcționale, mici, cu două paturi, cu baie proprie, cu duș (apa curge! Apă caldă, apă rece, lux), cu uși uimitor de scunde, care se încuie pe dinafară, cu niște lăcățoaie. Din punctul meu de vedere, este cel mai cool hotel la care am stat vreodată. E tare! În limbile turcice (sunt înrudite, diferențele sunt mici, doar tadjika este complet diferită), „khurjin” desemnează un fel de desagă dublă, care se pune pe gâtul cămilei (între cocoașe se pune șaua pe care călărește meharistul respectiv), și care seamănă destul de bine cu perechea de „straițe” pe care ciobanii din copilăria mea le așezau pe spinarea măgarilor, pline cu brânză și urdă, când mergeau la târgul din Agnita. Pentru că, da: hotelul Khurjin, fosta madrasă, are aceeași structură: o intrare boltită, scundă, din care se deschid două curți interioare, simetrice, „în oglindă”. Eu am stat în cea din stânga, unde este și recepția (acolo tăifăsuiam cu Miron, managerul, foarte tânăr, care vorbea doar următoarele limbi: uzbecă, tadjikă, rusă, engleză și franceză. Mă umilea, dar mă și uimea – Miron, da, un personaj aparte). Patru camere se deschideau în curtea din stânga, patru în cea din dreapta, care avea în mijloc o fântână extraordinar de asemănătoare cu cea din cetatea Râșnov, dar, diferit de aceea, funcțională: aproape de apa de pe fund era instalat un hidrofor care alimenta tot hotelul. Pe sistemul de apă curentă al orașului nu te poți baza: e-n deșert, totuși.

Tașkent

Am pățit-o! Da, da. Am pățit-o și eu; ce, credeați că am patru ouă?! Nici vorbă de așa ceva! Sunt la fel de fricos ca oricine, doar c-am avut noroc în unele împrejurări oleacă ciufute. Dar norocul, vorba anticilor, e ca o femeie frumoasă: trece și pe la tine, cum trece pe la mulți, și nu rămâne la nimeni până la sfârșit. Mă refer la faza aia cu anxietatea. Tot Nenea Iancu, tot săracul Nenea Iancu a formulat-o cel mai bine (poetic, mă, poetic!): „Unde dracul s-a băgatără?”. Că Sinaia mai e cum mai e, dacă nu știi unde să-ți mai cauți nevasta – dar în Tașkent? M-au cam trecut toate apele, atunci; totuși, s-o iau cu începutul, neh?

Bunînțeles că nu eram cu nevasta în Uzbekistan, că doar n-am înnebunit! Fac eu pe originalul, da, dar până la un punct. Nu, domnule: cu Mece eram, omul aventurier care a plătit costurile expediției cu condiția să-i țin hangul la pahare (băutor de vin, el, băutor de bere, eu; nu ne-am călcat pe bătături) și să-i fiu alături „dac-o fi ceva” (slavă Domnului, n-a fost nimic). Ei, și pleacă Mece ăsta al meu din hotel (la „Art” eram), zicând să-l aștept acolo. Că vine el înapoi. Ce era să fac? M-am dus în cameră la mine și m-am trântit pe pat, la leneveală.

Și-am stat. Și-am stat. Și-am stat. Ore, ore, ore. De ce n-am sunat după el? Ba tocmai c-am sunat de-am făcut scurtă la degete, dar sistemele europene de telefonie nu funcționează în Asia Centrală. Dacă vrei să comunici acolo, trebuie să treci pe telefonia lor, ceea ce noi doi n-am luat nicio clipă în calcul. Internetul, iar, nu merge decât în anumite locuri (zice-se că și în Cuba ar fi la fel, dar știu doar din auzite). Nu aveam la mine vreo bufniță albă, așa că tot ce puteam face era să ies din cameră la intervale atent cronometrate (20 de minute, să nu par disperat) și să-ntreb la recepție: „Hi, Sya! Hasn’t my colleague come back yet, has he?”. Sya, biata, mă tot încuraja, că lasă că vine el, că Tașkentul e-un oraș cât se poate de sigur, că aici la noi e practic ca-n Elveția, că nu știu ce. Se făcuse noapte iar eu mă chircisem de frica a ceea ce mă temeam că s-a-ntâmplat. Eram pișat!

A venit obosit și flămând: „Hai, că mi-e fomiță. Îs oleacă hămesit!”. L-am întrebat unde-a fost, dar numai după ce-a băut două pahare de vin: „La Zoo”.

Să n-avem vorbe: Barashka este un bordel. Chestia cu „restaurantul” e doar așa de chichi, chiar ar trebui să fii foarte prost s-o crezi. Dacă vă întrebați ce Dumnezeu m-a apucat să mănânc prin bordeluri, trebuie s-o iau cu începutul ca să vă dumiriți cum devine chestia.

Tașkentul este un oraș urât, urât, urât. Poate o avea, ca orice urâciune urbană, și colțuri frumoase, primitoare, simpatice, care să ți se lipească de memoria afectivă; eu nu le-am găsit. Pentru mine, Tașkentul a avut puse deoparte următoarele: ploaie în rafale (cum ieșeam din hotel, cum ploua; cum stăteam în cameră cu ochii în tavan, așteptând un telefon, cum ieșea soarele, dar nu singur, ci cu tot c-o splendoare de curcubeu – eu nu l-am văzut, că wi-fi-ul nu bătea decât în cameră și la recepție, nu mai departe. Nici măcar în curtea interioară! Mda... altă lume acolo), rețea de telefon nefuncțională (nu se putea vorbi decât cu cartelele lor locale, ceea ce am refuzat să fac, fiind obscen de scumpe pentru străini), absența POS-urilor dar – atenție! – și a bancomatelor, adică degeaba aveam bani pe card, pe carduri, că nu puteam cumpăra nimic, și nu c-aș fi avut nevoie de altceva în afară de mâncare. Last but not the least, nu există oficii de schimb valutar. Pe bune. Mergi cu euro-n dinți prin tot orașul și mori cu ei de foame, afară de cazul în care ești dispus să te bagi în adâncul talciocului de la Chorsu și să „intri în afaceri” cu cei mai dubioși valutiști pe care i-am văzut vreodată (și am ceva vechime în branșă). Am reușit să schimb, până la urmă, la parterul (prea bine păzit, absurd de bine păzit) a unui monument megalitic pe nume Orient Finans Bank (afacere de stat, toate afacerile din Tașkent sunt de stat, în afară de taximetrie), unde funcționara m-a pus să completez un formular în care eram întrebat „scopul” în care doresc să efectuez schimbul valutar. Nu, că mă enervez la loc. Povestesc restul altă dată.

Acum, înapoi la bordel: după aventura cu procurarea de monedă locală, m-am dus întins la hotel, să mă schimb (eram leoarcă) și să fac un duș. La hotel nu era – evident! – nimic de mâncare, așa c-am ieșit în bulevard, unde erau trei restaurante, unul lângă altul. Unul era închis. Al doilea era salon de nunți. Al treilea era Barashka. Am mâncat, am plătit, am plecat. Cele trei rusoaice nu m-au ofertat.

Dușanbe

Am mai fost eu prin locuri penibile de pe lumea asta, dar ca Șokoladnița din Dușanbe, mai rar. „Mai rar” are aici și alt înțeles: cârciumile din capitala tadjicilor sunt atât de rare, încât eu n-am fost în stare să găsesc decât două, ăsta și încă unul, ce purta straniul nume „28 Monkeys” (?!). Acum trebuie să mă concetrez pe descriere.

Am căutat de-am înnebunit un loc în care să mâncăm ceva, Mece și cu mine (Mece mi-a fost tovarăș de expediție în Asia Centrală); nu găseam nimic. Erau niște localuri deschise, dar nu ce ne trebuia nouă: un fel de fast-food-uri fără nume (nu aparțineau vreunui lanț, erau strict dușanbeze), cu muzică folclorică de-aia lălăită, plângăcioasă, fără bere, fără wi-fi, cu fumători înăuntru, cu clientelă în șlapi, cu jucători de table și de ghiulbahar, cu persoane în vârstă care beau cinci ore un ceiuț etc, adică fix ceea ce nu ne convenea. Am căutat în sus, am căutat în jos, am dat de Șokoladnița asta la parterul unui bloc, am intrat și-am zis c-am dat de rai, așa de bine era: aer condițonat, conexiune wi-fi, bere Baltika.

Numai că era prea bine. Eram singurii clienți. Akbar, chelnerul, se holba la noi ca la niște arătări din altă lume. Localul era păzit de trei paznici: unul pe terasă, cu ochii pe noi, unul în interior (unde era și mai nimeni decât pe terasă, dacă se poate închipui așa ceva) și unul la budă. Toți se prefăceau că nu sunt paznici, că sunt niște clienți, și ei pe-acolo... dar aveau privirile alea pe care le știe oricine. Erau securiști, ca popa. Cât am stat în Dușanbe și am mers la Șokoladnița (de vreo șase ori, în total), am fost singurii mușterii. Securiștii lucrau în ture, numai Akbar, săracul, era tot timpul pe baricade. Nu c-ar fi avut de muncă! Dar, oricum. Să vii zi de zi la job și să nu ai clienți aproape niciodată...

Ne-am prins în final. Șokoladnița nu era o cârciumă adevărată. Adică, era, într-un sens: am mâncat și am băut acolo, totul avea și o componentă de realitate, nu pot nega. Dar rostul cârciumii nu era să aibă dever, să facă bani, să desfășoare, cum să spun, o activitate comercială; rostul ei era să existe. Era un fel de vitrină, de acvariu cu carași japonezi. Noi eram carașii. Era o butaforie, astfel încât dictatorul local să poată spune „Iată, în capitala mea e ca peste tot în lume. Turiștii vin, beau, mănâncă, plătesc, da, da, și aici este la fel ca oriunde, țara mea e o țară normală”. Dar nu e, nici pe departe.

Cum spuneam săptămâna trecută, ăsta (28 Monkeys) e celălalt local pe care am fost în stare să-l dibăcim în Dușanbe. Întocmai ca și Șokoladnița, era tot o făcătură: arăta a cârciumă, semăna a cârciumă, avea bere și fistic cum are o cârciumă, dar nu era nicio cârciumă, era un fake. Un loc complet pustiu, fără suflet de om consumator, cu prețuri enorme (raportat la puterea de cumpărare a dușanbezilor), decorat cu un așa-zis bun gust care te putea păcăli. Dacă nu te uitai cu atenție, ai fi zis că decoratorului chiar i-a ieșit figura, c-a reușit să creeze un local european acolo, în inima satrapiei. Dar a ratat.

Mai întâi, conceptul: omul s-a chinuit mult, și-a pus mintea la contribuție, o fi citit cărți groase despre copywriting, poziționare, marketing și multe altele, iar până la urmă a fătat chestia asta cu maimuțele. Dacă priveai împrejur, vedeai maimuțe: la bar trona cu cap de porțelan al lui Einstein, în celebra grimasă cu limba scoasă, numai că Einstein nu era un Einstein-om, era un Einstein-maimuță. Pe pereți era copii ale unor tablouri europene celebre, chiar și eu am recunoscut vreo câteva, doar că maimuțărite: Napoleon cu celebrul său bicorn, regele Charles I, regina Elisabeta, un papă (n-am știut de unde să-l iau, era probabil unul faimos), tot lume bună din aceasta, devenită cimpanzeistică sub penelul pictorului. Am stat și ne-am gândit, apoi l-am chemat pe chelner.

L-am rugat să ne zică ce e cu maimuțele alea. Mai dând din mâini, mai în rusă, mai în tadjikă (aici ne-a pierdut), băiatul s-a străduit să ne explice că maimuțele alea nu sunt acolo de florile mărului, că reprezintă ceva, că au un sens. Asta ne dăduserăm seama, da, era un concept, dar care să fi fost acela? Băiatul nu putea să explice, noi nu ne puteam dumiri singuri, am mai cerut un rând de beri și nota, că ni se făcuse foame și nu voiam să mâncăm acolo, priviți de toate maimuțele alea de pe pereți; ne-ar fi stricat digestia. Am fost la pipi înaine de plecare și acolo am pus cap la cap o explicație, văzând fotografia președintelui pe toți pereții: poate că lui, personal (președintelui) îi plăcuse grozav filmul „Planeta maimuțelor” și dăduse ordin aparatului de stat să îi facă o cârciumă „pe concept”. Altfel, cum s-ar justifica sumele exorbitante cheltuite pe acel decor țăcănit? Toate obiectele acelea, picturi, sculpturi, fuseseră lucrate una câte una, la comandă. Cu bani, de unde?

Pampas, Palo Alto

Tuturor le place la Pampas și dacă stai să-i asculți, acolo e raiul pe pământ, e locul de verdeață și răcoare etc; „tuturor”, adică tuturor românilor, bunînțeles. 

Am pus botul și m-am dus și eu, ce, să rămân mai prost?! (Bine, nu m-aș fi dus dac-ar fi trebuit să plătesc din buzunarul propriu și personal, dar cum n-a trebuit... mi-am așezat augusta făptură direct pe-un scaun de la bar. Mă rog, nu întreagă-mi făptura, doar o pereche de buci). 

Am luat ceva ușor pân-au venit ceilalți (adică whiskey, desigur, și i-am zis băiatului să nu se calicească, să-l facă dublu, fără gheață, și să-l treacă pe nota de la masa trei), apoi ne-am pus cu toții să mâncăm, după ce s-a adunat toată trupa (patru adulți, trei copii și-un crocodil de lemn târât de sfoară). 

Eu nu știam care-i rostul locului, m-am uitat la ce făceau alții și-am făcut și eu la fel: vegetables open bar, m-am dus și mi-am umplut o farfurie cu fel și fel de buruieni (anghinare fiartă, miez de bambus, gogoșari prăjiți, turte de susan, pilaf de quinoa), din care cică să mănânc; ce să mănânci din alea?! A venit chelnerul să ne întrebe ce vrem să bem, am cerut syrah (deja îmi curgeau balele), și ticălosul mi-a adus un pahar și-a plecat cu sticla, în loc să mi-o lase pe masă, ca-n țările civilizate! Am vrut să mă iau de el, dar am fost prins în anfiladă, în focul încrucișat al neveste-mii și soră-mii; l-am lăsat pe infect să plece cu tot cu sticlă, deși plângeam pe dinlăuntru-mi. 

Pe urmă, gata, să trecem la treabă: vine unul c-o țepușă imensă, zice că are acolo friptură de miel din Noua Zeelandă. Să fie primit, îi zic și-mi taie-n farfurie o feliuță mică-mică. Vine altul cu altă țepușă, cu vițel de Texas; bagă! Al treilea, cu spinare de porc spaniol, al patrulea, cu inimi de curcan (ăsta cred că era apatrid, că n-a zis de unde e), al cincilea, cu „vită maturată braziliană” (nu știu ce e aia), al șaselea, cu elan canadian (de când au canadienii ferme de elani? Ce, îi cresc în baterii, ca pe găini?) și tot așa, până la ultimul, cu „miez de ananas fript la jar de fag”. Ăsta chiar că m-a lăsat tâmpit, neam de neamul meu n-a auzit de-așa bazaconie. 

Chestia e că-ntre mormanele astea de cărnuri fumegânde ar fi fost normal să balotez vin ca urșii, dar în total am consumat, de-a lungul întregii orgii, doar 2 (două) pahare de syrah, d-alea mari, c-oleacă de vin pe fund.

Am aflat dup-aia care erau românii înnebuniți după Pampasul din Palo Alto. Cei din generația părinților, roși de foame-n comunism. Șoimii cozilor! 

articol publicat în numărul 39/2017 al revistei Cațavencii

Beach Chalet, San Francisco

Cine crede că Beach Chalet este fiță e un bou! Bine, eu am fost boul, dar asta n-are nicio importanță, că nu știam nimic, eram tăune: cine mai crede, după textul ăsta, că Beach Chalet e fiță, abia ăla este-un... !

S-o iau cu începutul: mi-am împachetat chiloții de baie cu mușchi, să moară dușmanii, mi-am umplut termosul cu limonadă de rodii (rețetă proprie) cu multe cuburi de gheață, mi-am mai pus în bagaj un prosop pufos, d-ăla de-ți vine să faci sex pe el, și-un halat super ’oț, de mătăsică, așa cum au boxerii plini de bani. Plecam să fac baie în Pacific, trebuia să fiu prezentabil ca să pot combina, corect? Citisem câte ceva despre Ocean Beach din San Francisco, dar ca românul, pe diagonală: lungă de vreo 10 kilometri, lată, plină de lume, atracție turistică. N-am băgat de seamă amănuntul esențial că temperatura medie în iulie, pe plajă, e de 12 grade. Celsius, dar nu asta-i important, ci cuvântul „medie”.

Am coborât din mașina lui cumnată-meu, care se strica de râs. Își luase nu numai pulover, hanorac și cagulă, să-i țină la urechi, dar și mănuși. Mănuși, la sfârșit de iulie, când la el în curte se sufoca de căldură și-n tricou! Da, dar el mai fusese pe Ocean Beach, eu, nu. Am făcut pe eroul și am vrut să ajung măcar până la apă, să-mi bag un picioruș, un degețel, ceva, orice! Aș. Cancer. Da’ cancer-cancer, frig ca-n februarie, în București: eram bufoneria ambulantă a plajei, cum alergam ca disperatul, în șlapi, bermude și maieu tetra, cu rucsăcelul în spate, printre toți ăia îmbrăcați ca de schi, încercând s-ajung la valuri. N-am ajuns, m-am întors înapoi (plaja e lată rău, nu ca la noi în Europa), cu labele picioarelor vinete de frig și cu lacrimi curgându-mi din ochi, atât de rău îmi înghețase sufletul: lasă gerul, dar veneau rafale umede de vânt tăios, îngrozitor, despre care am aflat pe urmă că erau aduse de Curentul Californian (un fel de Gulf Stream, dar pe dos: al nostru încălzește pe unde trece, ăla răcește tot).

Efectiv, m-au luat pe sus. Râdeau ca hienele, toată gașca de români expați, dar și-au făcut pomana cu mine și m-au cărat pe scări în sus la Beach Chalet, unde a trebuit să stăm la coadă, exact ca-n restaurantele comuniste. Mi-au scos prosopul și halatul din bagaj, m-au învelit cu ele pentru un plus de haz și mi-au luat un whiskey dublu de la bar, să nu mor din tremurat. M-am îmbătat fulgerător.

articol publicat în numărul 36/2017 al revistei Cațavencii

Segreto, Madinat Jumeirah, Dubai

De unde, domnule, de unde?! Nu știu să răspund la această întrebare! Și pentru că nu știu, ar trebui să tac, c-așa-i normal: nu știi, taci din gură, nu te bagi ca musca-n curu’ calului. Deci, eu tac și-i dau cuvântul cumătrului prin alianță:

„Bă, ești prost? O sută de dolari?! 100 $, bă, tu ești nebun la cap? Cum, bă, să-ți ia o sută de dolari pe-o farfurie cu paste și pe două ape plate? Mici! Am turbat, am văzut roșu, am vrut să dau cu ei de pământ, m-a potolit nevastă-mea, știi cum sunt femeile, „Hai, dragă, lasă de la tine! Oricum, pastele au fost bunișoare”. Bă, tu auzi ce spun eu aicea?! Cum, bă, bunișoare? Bunișoare la o sută de dolari? Macaroane fierte, cu oleacă de ulei, fleașc, în farfurie - scoate, băiete, suta? Da’ despre ce vorbim aici, despre cum s-a-ntâlnit hoțu’ cu prostu’?!”. Răspuns: da.

Eu l-am pus pe cumnat să se ducă în Dubai? El s-a dus singur! Că nu știu ce, că ofertă, că extra-sezon, că reducere, că promoție, că merită să bifezi și Dubaiul măcar odată-n viața asta, că și așa muncim de dracul ne ia, că stres... cunoaștem poezia. E, de dus, s-a dus el, nici că mi-a părut rău (am stat cu ăia micii, baby-sitter, am făcut și eu un ban, ce, e rușine?), dar s-a-ntors verde de furie, i-a tihnit Dubaiul cum îmi tihnește mie ședința de redacție:

„La cazare a mai fost cum a mai fost, că nu ne-am berbecit la fiță grea. Și nici prea cald nu era, aș zice chiar c-a fost oleacă bine, până-n ultima zi, când am luat și noi autobuz d-ăla de turiști, hop on hop off, de-am făcut hop off și la Madinat Jumeirah, la mă-sa fiței de pe lume, ne-am dat cu barcă d-aia pe canale, să ne vadă lumea, să bage la cap c-avem cu ce, și pe urmă ne-am pus să mâncăm, la Segreto Bar Restaurant ăsta de care-ți zic. Am mirosit eu ceva, să nu crezi că nu! Pe cine văd pe la mese, pe-ăia din Chișinău, că de câte ori mă duc pe-acolo să semnez cu ei vreun contract se tăvălesc pe jos că-s săraci, că n-au bani, plâng la mine cu lacrimi cât cartoafa că să semnăm pe gratis, că frați, că nu știu ce. Acum vorbeau între ei rusește, râdeau, masa plină cu de toate, la ei ca la nimeni; ne-am salutat, așa, din cap, eu mi-am văzut de treabă cu apa aia mică, nevastă-mea cu macaroanele ei, am plătit cu cardul, să nu vadă frații cât e nota mea, și-apoi hop on. 100 $. Îți vine să crezi?”. Da, dar tot nu știu să răspund la-ntrebare: de unde au atâția bani cei din Republica Moldova?!

articol publicat în numărul 16/2017 al revistei Cațavencii

Harold Black, Washington, DC

Anul trecut, în numărul 46 al revistei, am scris un text în care am folosit extraordinara expresie „Am om!”. A sosit clipa să admit că nu-i creată de mine, este furăciune. Nu am doza necesară de imaginație ca să pot inventa ceva atât de idiot; dar recunosc cu ușurință nou-creatul și n-am nici cea mai mică mustrare de cuget în a mi-l însuși, dacă nu risc să fiu târât la cremenal. În cazul ăsta, nu risc nimic; redau povestea, exact așa cum a fost.

La barul pe care-l lustruiesc cu coatele în fiecare vineri (orele 17:00 – 22:00, pentru cine-i interesat), vin o grămadă de securiști, fel și fel, unii mai deștepți, alții mai îngrămădiți, unii mai slobozi la gură (nu-i văd bine), alții mai rezistenți la băutură (cu ăștia trebuie să mă întrebuințez serios). De la unul dintre el am auzit (și, ulterior, folosit) această vorbă („Am om!”) care m-ar fi făcut să râd până la loc comanda dacă nu mă abțineam: când eram în armată, erau în pluton și câțiva excentrici care nu voiau să facă duș după aplicație, pe motiv că e apa rece. Vă dați seama cum miros niște răcani după o zi de efort! Noi îl întrebam pe câte unul, așa, cu frumosul: „Dar n-ai impresia că miroși?”. El se mirosea la subțioară și constata cu voce tare: „Miros a om!”. 

Ei bine, securistul meu mi-a amintit de ăștia din armată, cu mirosurile lor, deși sensul expresiei se voia total diferit, adică „Eu, genialul securist Popache, am reușit să infiltrez un operativ în orașul X” (care era de obicei Chișinăul – excepțională realizare!). M-am gândit mai bine și mi-am dat seama că noi toți, „avem oameni” peste tot, prin toată lumea: după ce și-au luat bătaie de la mineri, flegme de la pensionari și anatema de la părinți, majoritatea celor din generația mea și-a voastră a plecat încotro a văzut cu ochii. Iată ce scrie omul meu din Washington, DC (las textul lui fără diacritice, ca să sune fraged):

„La Washington sunt la moda speakeasy-urile, baruri ascunse ca pe vremea prohibitiei cand nu puteai gasi un pahar decat dupa usi nemarcate si perdele groase. Al Capone ar fi mandru. Sunt destul de multe si de obicei prezinta cocktailuri sofisticate. Preferatul meu este Harold Black, cel de la numărul 214, caci e si aproape de casa, uite link-ul http://www.haroldblackdc.com/. E destul de la moda barul si cred ca vei gasi multe povesti pe internet”. 

M-am uitat la prețuri, jaf curat: 7 dolari berea mică de Fort Bragg?! Mai bine mă duc să beau la Fort Bragg.

                                                                                                             articol publicat în numărul 7/2017 al revistei Cațavencii