Tokyo, Cluj

E destul de jignitor pentru cei de la Tokyo să scriu despre restaurantul lor că este „bar”, dar am motivele mele, pe care le expun mai jos, pe îndelete. Mai întâi, detaliile pragmatice, alea cu care mă tot bate redacția la cap.

Unde: în Cluj, evident. Pe una din străzile alea dimprejurul Facultății de Medicină, pline de localuri fel și fel (despre „La Tina” o să povestesc altă dată, că joacă într-o altă ligă). Oricum, au și site, îi găsiți imediat.

Cât: scump. Foarte scump! N-am plătit eu, doar nu-s nebun, știu prețul banilor, că doar muncesc pentru fiecare leuț chior. Am fost invitat. Puteam să îngroș obrazul, dar am zis că hai să las loc de bună-ziua. Oi fi făcut bine?!

Ce: bere. Guinness, mai exact. Delicioasă, rece, cu spumă d-aia amăruie... dar mică. Adică la 330 ml. Și am băut doar patru, măcar că-mi ploua-n gură, ar mai fi curs încă șase ca nimica, dar știți cum e, tu te simți bine și pe urmă oamenii-ți scot vorbe.

Erată: a, voi vă refereați la mâncare, când ați întrebat „Ce?”! Scuze! Eu, mai mult cu... gata, acum am înțeles. Da, mâncarea este foarte bună aici la Tokyo, tehnic vorbind este cea mai bună mâncare japoneză pe care am hăpăit-o eu în România (plus Varșovia, plus Londra, că-n altă parte n-am mâncat. Nici sushi, nici sashimi, nici wasabi. Revin imediat asupra ultimului termen!).

Miscellaneous: când s-a-ntors Dragoș din Japonia (îl știți pe Dragoș! Era la pagina 14, acum nu mai e, dar asta-i altceva) mi-a povestit că ce mâncăm noi „în afara Japoniei” sub numele de sushi „n-are nicio legătură” cu adevăratul sushi, ăla care se mănâncă acolo „și numai acolo”. Eu ce era să zic? M-am făcut că-l cred, dar în sinea mea am băgat informația la rubrica „Snobism de călătorie tipic românesc” (am mai scris și altă dată: probabil pentru că au fost atât de mult ținuți în cușcă, românii au dezvoltat un penibil mecanism de diferențiere socială: „Eu am fost afară, tu n-ai fost afară, deci eu sunt șeful tău”, cam așa ar suna. Iar când se întâlnesc doi români afariști: „Afarăle meu e mai afară decât afarăle tău” etc), și mi-am zis că omul e mândru de drumul până-n Japonia.

Wasabi: dar m-am înșelat. Am aflat că wasabi e wasabi pe bune numai acolo, iar ce primim noi aici e-un wasabi mai mic, făcut din alte plante. Ca să vezi! 

articol publicat în numărul 25/2017 al revistei Cațavencii

Londra 2014: azi, The Ape & Bird, Camden

Mă înjură lumea că de ce recomand numai cârciumi de prin mahalale, ”departe de centru”: că e greu de ajuns, că e dubios, că nu știu ce… păi ce să vă fac, fraților? Dacă eu pe-acolo am mers la băut, despre ce să scriu, despre British Museum?!

Tocmai la-nceput de text, când mă enervasem, fix cât să fiu productiv, mi-am dat seama că o singură dată am făcut și eu cuiva cinste la Londra, cel puțin tura asta; și unde, în Camden, adică la doi pași de British. Ca să vezi!

S-a întâmplat după cum urmează: printre băieții din yard, cam toți născuți după ce-am murit eu la Revoluție, era și un bărbat, unul de vârsta mea (de fapt, puțin mai mare), unul Vali, cu care mai puteam să schimb o vorbă, ca bătrânii: despre Ceaușescu, despre înainte, despre tineretul din ziua de azi, despre Crimeea… mă rog, vorbe de oameni așezați. Pentru că Vali era de mult în Londra, câștiga bani buni (pe muncă grea, dar asta-i altă discuție) și mă cinstea mereu. Ia să-i întorc eu cinstea, mi-am zis, și-n ziua de leafă l-am scos la Ape & Bird, în buricul târgului; nu e chiar în City, dar aproape, cumva între Westminster, City și Camden (însă aparține, teritorial, de Camden). Vă las plăcerea s-o găsiți singuri. Spor!

La recomandarea mea, am luat Camden Lager la halbă, de dragul specificului local (Vali ar fi băut Guinness, dar l-am convins; în plus, Camden e ceva mai ieftină) și ne-am pus pe tocat vorbe: c-o fi, c-o plesni… din una în alta, ajungem și la gagici. Ca orice om însurat, Vali are o grămadă de povești cu femei, d-alea auzite de la prieteni, așa că m-am apucat să spun și eu una, tot din auzite (spre deosebire de nevasta lui Vali, a mea chiar citește revista, da’ rar): cică tipul ăsta, de care zic, era în trecere prin Verona și-avea vreo șase ore de ars între autobuze. Ca să nu stea degeaba, a urcat spre Monte Carmelo; drumul pieptiș o lua printr-un cartier de bogătași, iar acolo, într-un părculeț foarte umbros, complet pustiu (era vară, ora siestei), omul nostru dat peste două indience care făceau poze. Adică, una dintre ele, cea incredibil de frumoasă, stătea la poză, iar cealaltă (soră mai mare sau dueña, ce-o fi fost) o tot poza. Le-a pozat și el, a stat și la poză cu frumoasa-n brațe, fetele chicoteau ca-n pădurea Bollywood și l-au rugat să le conducă până acasă, că le era frică, dar el a zis pas, că cică pierdea autobuzul de Veneția.

”E plină lumea de tâmpiți”, a comentat Vali, scârbit.

text publicat in numarul 16/2014 al revistei Catavencii

Londra 2014: azi, The Whittington Stone, Islington

Trebuie să fii prost făcut grămadă ca să nu găsești cârciuma asta: cobori din metrou la stația Archway (de pe cracul High Barnet al liniei de nord, Northern Line), faci stânga cum ieși, pe urmă iar stânga, urci puțin pe Highgate Hill și-ai ajuns. Cârciuma e pe partea ta, adică pe stânga, cum urci dealul; dacă ești chiar bătut în cap, întreabă pe careva unde-i spitalul Whittington, c-atunci drumul te duce singur.

Acum, cinstit să recunosc, eu nu la The Whittington Stone voiam să ajung, ci la mult mai celebra The Archway Tavern, care-i foarte aproape de stația de metrou (dar cumva mai la dos), și-are și mega-legende legate de ea – nu vi le spun, vă las plăcerea de-a le descoperi singuri, la un pint de Guinness; în orice caz, p-aia cu pisica să n-o credeți chiar așa de-a-mboulea, că e marfă pentru turiști, făcută să dea bine (sau, cum zice o vorbă din popor: ”Mireasa e prea frumoasă!”).

Ce s-a întâmplat? Păi s-a-ntâmplat că eram în singura mea zi liberă (duminica) și bătusem atâta drum numai ca să nu mă-ntâlnesc cu vreunul de la muncă, fiind oricum sătul de ei: ți-ai găsit! Cum bâjbâiam eu ca străinezul, încercând să traversez Highgate-ul, m-am pomenit cu niște urlete subumane venind din spate, apoi înhățat nemilos de gluga de la hanorac: ”Uite-l, bă, pe Mickey! Ce faci acilea, Mickey, taci, nu zi nimic, vii cu noi la meci!”. Bătăi prietenești pe umăr și între omoplați, de nici nu mai puteam să respir; era toată gașca-n păr, George, Dale, Chris, Andrew, Scott, Gavan, Jonathan drogălaul, era până și Zoya (v-am zis că englezoaicele sunt cam nebune! Asta, după ce că muncește ca un câine toată săptămâna cot la cot cu niște proli foarte duri, vine cu ei și duminica! Și unde: la meci, la The Whittington Stone, în Islington! Foarte feminin, ca să zic așa!).

Habar n-am cine-a jucat, știu doar că ”ai noștri” (ha, ha!) pierdeau fiecare minge, în ciuda încurajărilor frenetice din cârciumă, stimulate de-un număr indecent de beri, băute într-un ritm de vineri noapte, nu de duminică după-amiază. Norocul meu a fost că m-am strecurat afară și-am întins-o englezește, c-aveam un presimț.

Într-adevăr. Luni dimineața, mahmureală generală, managerii se luau cu mâinile de cap, că erau o grămadă de urgențe care nu puteau s-aștepte. Soluția de avarie a fost clară, cum e de la întâi ianuarie încoace: ”Hai, chemați echipele de români!”.

text publicat in numarul 12/2014 al revistei Catavencii