Londra 2014: azi, Royston Arms, Chingford

Spre deosebire de (mult) mai incisivul nostru coleg Radu Alexandru, noi ăștia cu turismul nu avem parte de întrebări online, din motive obscure mie (textele ”turiștilor” ajung rar pe site, nu ca cele ale ”mondenilor”). Iată de ce trebuie să explic fiecare întrebare, înainte de-a mă repezi cu  răspunsul!

”Dacă o ții gaia-mațu’ cu hălăduitul prin baruri, nu ți-e teamă c-o să ajungi alcoolic?”. 

Re: păi ce teamă să-mi mai fie, măi copii, c-am ajuns demult!

”Nu ai nicio jenă să te bagi în seamă cu oamenii prin baruri, așa aiurea, fără să-i cunoști? Dacă-ți iei capace de la vreunul mai nervos?”. 

Re: voi să fiți sănătoși. Aproape n-a fost bar pe unde să nu-mi fi luat un cap în gură; măcar p-astea le țin minte, că ”evacuările” cu picioare-n cur nici nu le mai pun la socoteală. Dar până să fiu cotonogit, de obicei cam aflu ce mă interesează, de la aceste neprețuite surse de informații numite, pe nedrept, ”bețivi”!

”Toate băutele astea de care povestești: chiar le-ai făcut sau bagi din top?”. 

Re: da.

”Dar cu negrii din Londra ai băut o bere pe undeva?”. 

Re á la Radio Erevan: da, dar nu erau ”negrii”, că era unul singur; n-am băut o bere, ci mai multe (Carling, la două lire paharul); și n-a fost ”pe undeva”, ci chiar la mine în cartier, în Chingford, la o distanță de sub 100 de metri de casa lui Nea Dan (gazdă profesionistă de muncitori români). 

S-a întâmplat într-o zi de sâmbătă, în yard erau numai români, așa că după lucru ne-am apucat de băut bere (fusese și zi de salariu). Băieții s-au pilit repede, în nici cinci ore erau muci, așa că i-am dus la culcare rând pe rând, iar eu m-am dus la Cenghiz, la turcul ce ținea deschis până târziu. Într-adevăr, am găsit bere ieftină la turc, dar ce folos, că mie îmi trebuia conversație! M-am dus mai încolo pe stradă, la Royston Arms, am luat un Carling și m-am așezat cuminte într-un colț, să nu deranjez lumea; dar, ce să vezi, toți clienții erau negri! Singurii albi din bar erau chelnerii și cu mine (dar, ca român, eu nu contam ca ”alb” – nu că mi-aș fi făcut vreo iluzie!). Era evident c-acolo era un eveniment, ceva, că toți negrii ăia erau la costum și la cravată (unii aveau și vestă, incredibil!) și se purtau foarte la locul lor, deși erau piliți serios, foarte aproape de stadiul ”avioane”. Unul dintre ei a venit la mine la masă și s-a pus la vorbă, certându-mă (politicos, totuși) că de ce beau la vârsta mea (?!), că nu sunt conștient la ce poate să ducă băutul de bere și alte chestii d-astea, de m-a binedispus definitiv. L-am întrebat și eu pe el de ce bea, ce, lui nu i-e frică de alcoolism, vrea s-ajungă la tratament, pe mâna psihiatrilor? S-a uitat lung la mine și mi-a râs în nas:

”I’m a psychiatrist, boy”. A făcut un gest circular cu mâna: ”We all are”.

text publicat in numarul 18/2014 al revistei Catavencii

Londra 2014: azi, The Ape & Bird, Camden

Mă înjură lumea că de ce recomand numai cârciumi de prin mahalale, ”departe de centru”: că e greu de ajuns, că e dubios, că nu știu ce… păi ce să vă fac, fraților? Dacă eu pe-acolo am mers la băut, despre ce să scriu, despre British Museum?!

Tocmai la-nceput de text, când mă enervasem, fix cât să fiu productiv, mi-am dat seama că o singură dată am făcut și eu cuiva cinste la Londra, cel puțin tura asta; și unde, în Camden, adică la doi pași de British. Ca să vezi!

S-a întâmplat după cum urmează: printre băieții din yard, cam toți născuți după ce-am murit eu la Revoluție, era și un bărbat, unul de vârsta mea (de fapt, puțin mai mare), unul Vali, cu care mai puteam să schimb o vorbă, ca bătrânii: despre Ceaușescu, despre înainte, despre tineretul din ziua de azi, despre Crimeea… mă rog, vorbe de oameni așezați. Pentru că Vali era de mult în Londra, câștiga bani buni (pe muncă grea, dar asta-i altă discuție) și mă cinstea mereu. Ia să-i întorc eu cinstea, mi-am zis, și-n ziua de leafă l-am scos la Ape & Bird, în buricul târgului; nu e chiar în City, dar aproape, cumva între Westminster, City și Camden (însă aparține, teritorial, de Camden). Vă las plăcerea s-o găsiți singuri. Spor!

La recomandarea mea, am luat Camden Lager la halbă, de dragul specificului local (Vali ar fi băut Guinness, dar l-am convins; în plus, Camden e ceva mai ieftină) și ne-am pus pe tocat vorbe: c-o fi, c-o plesni… din una în alta, ajungem și la gagici. Ca orice om însurat, Vali are o grămadă de povești cu femei, d-alea auzite de la prieteni, așa că m-am apucat să spun și eu una, tot din auzite (spre deosebire de nevasta lui Vali, a mea chiar citește revista, da’ rar): cică tipul ăsta, de care zic, era în trecere prin Verona și-avea vreo șase ore de ars între autobuze. Ca să nu stea degeaba, a urcat spre Monte Carmelo; drumul pieptiș o lua printr-un cartier de bogătași, iar acolo, într-un părculeț foarte umbros, complet pustiu (era vară, ora siestei), omul nostru dat peste două indience care făceau poze. Adică, una dintre ele, cea incredibil de frumoasă, stătea la poză, iar cealaltă (soră mai mare sau dueña, ce-o fi fost) o tot poza. Le-a pozat și el, a stat și la poză cu frumoasa-n brațe, fetele chicoteau ca-n pădurea Bollywood și l-au rugat să le conducă până acasă, că le era frică, dar el a zis pas, că cică pierdea autobuzul de Veneția.

”E plină lumea de tâmpiți”, a comentat Vali, scârbit.

text publicat in numarul 16/2014 al revistei Catavencii

Londra 2014: azi, The Goose, Walthamstow

Printre alte minunate întrebări cu care m-au bombardat amicii, după întoarcerea de la Londra, a fost și cea legată de aventuri romantice; bine, cuvintele folosite nu erau exact astea, ci sunau un pic diferit (”Zi, bă, ai futut ceva p-acolo?”). Ca să nu las lucrurile în aer, răspund acum la întrebare.

Pentru că după câteva săptămâni începusem să prezint unele simptome (uitat lung după diverse domnișoare, indiferent de rasă, vârstă, greutate și grad de intoxicare alcoolică), am zis că e cazul să iau taurul de coarne, așa c-am dat un telefon. Știam că o fostă colegă e pe undeva prin sudul Angliei, măritată sau divorțată, mă rog, într-o situație d-asta, mai populară sub numele ”It’s complicated”. Discuția a mers prost de la-nceput, că respectiva habar n-avea cine sunt eu, a trebuit să-i explic în ce bancă stăteam ca să mă identifice; când i-am zis ce vreau (”Hai să ne vedem”), mi-a răspuns c-o inocență tipic capitalistă (”De ce?”), că mi-a venit s-o dau dracului și să-i închid telefonul în nas. Din păcate, n-am făcut-o.

C-o fi, c-o păți, bine, hai, dacă insiști, dar să știi că eu nu stau în Londra, ci-n Oxford, bine, hai că vin, să-mi zici unde ne vedem, că nu pot să stau mult. Cu chiu, cu vai (nu eram pregătit pentru chestia cu Oxfordul), am ales cârciuma The Goose, din cel mai banal motiv din lume: e chiar vis-a-vis de stația Walthamstow Central, care-i atât capăt de linie de metrou (Victoria Line), cât și gară pentru trenurile de navetiști, de commuters, cum zic ei. N-ai cum să nu găsești cârciuma, oricât ai fi de chiomb: cum ieși din stație, e chiar în fața ta, peste stradă.

Evident, gagica n-a găsit-o. E incredibil cât de-mpiedicate sunt femeile, câteodată, mai ales când n-au un interes; dar faptul că m-a lăsat s-aștept patru’j de minute a fost partea bună a afacerii. Pentru că n-a venit singură, ci cu încă o gagică, ceva senzațional, o urâțenie cum rar i-e dat omului să vadă: ”Am luat-o și pe Aurelia, m-am gândit că poate iese ceva, dacă-i place de tine!”. 

Numită Aurelia, un balaur de femeie, avea, pe lângă urâțenie, o calitate certă: venise chitită pe treabă. Din primul sfert de oră a-nceput să mă pipăie pe sub masă, iar la a doua bere m-a și anunțat, fară urmă de jenă, c-a rezervat o cameră la un ”hotelaș” din apropiere. M-am uitat stupefiat la fosta mea colegă, drăguța de ea, care a-ncheiat întâlnirea noastră romantică c-o vorbă memorabilă: ”Mihai, atunci eu vă las!”.

text publicat in numarul 15/2014 al revistei Catavencii

Londra 2014: azi, The Bell, East End

După ce m-am întors de la Londra (pentru că m-am întors, dar despre asta data viitoare), băieții nu m-au întrebat nimic din ceea ce credeam eu c-o să mă-ntrebe: nici ce-am muncit acolo, nici cât am câștigat, nici ce-am mâncat sau băut, nici de gagici; nimic! În schimb m-au pisat cu măreața întrebare, demnă de clasa a treia primară, dac-am văzut vreo bătaie de bar. Nu și nu, că știu ei sigur că englezii îs un popor violent, care scapă pumnul repede, așa că, dac-am fost prin baruri, trebuie să fi văzut eu ceva... poate c-am fost implicat? Poate c-am dat și eu, mai știi?!

Mă rog, pot spune c-am văzut o bătaie de bar în Londra. Da, cu ochii mei; nu, n-am fost implicat; da, i-am cunoscut ulterior pe caftangii și-am băut o bere împreună.

S-a întâmplat în cartier ”la mine”, adică undeva în marele East End (care-i cam cât jumătate de București), undeva în zona Waltham Forest, la intersecția dintre Hoe Street cu Forest Road. Acolo-i The Bell, barul de care zic, ăsta cu mardeala; atenție, cei care vreți să faceți pe turiștii, mai bine vă duceți în celălalt The Bell, care-i central și foarte cunoscut, nu veniți aici pe periferie din greșeală, luându-vă după mine! Oricum, când îi ziceți vreunui taximetrist să vă ducă în The Bell, acolo vă duce, în Aldgate, nicicui nu-i dă prin cap să v-aducă în East End!

Cum spuneam: termin munca mai devreme, merg până la Rustic, magazinul românesc de unde mai luăm noi mâncare, și-apoi mă hodinesc în The Bell, cu sacoșa la picioare și halba bine strânsă între degete. Intră doi pakistanezi, mici și slabi, cu priviri piezișe, se așează la o masă, mai la dos, și-ncep să se certe între ei, în șoaptă. După nici cinci minute, în bar dau năvală patru muncitori, se duc la pakistanezi și-i iau direct la pumni. ”Peace, bro!” mai apucă să zică unul din ei, că dup-aia amândoi sunt mai mult pe jos, chirăie și-ncearcă să se bage pe sub scaune, să scape de ploaia de bocanci ce le vine tot în cap; după câteva zeci de secunde, hai un minut jum’ate, unul din pakistanezi dă înapoi portofelul pe care-l furaseră, iar muncitorii pleacă liniștiți în treaba lor. Nu se bagă nimeni din bar, doar se uită.

În drum mă opresc și la magazinul polonez, să iau niște bere (Okocim!) la pachet. Acolo sunt și cei patru, unul din ei mă recunoaște, vine și-mi povestește ce și cum; sunt polonezi, lucrează în construcții, la un yard alăturat, ne întâlnim uneori în drum spre muncă. Știam că-i știu, dar cum să-i fi întrerupt din treabă, în The Bell?!

text publicat in numarul 13/2014 al revistei Catavencii

Londra 2014: azi, The Whittington Stone, Islington

Trebuie să fii prost făcut grămadă ca să nu găsești cârciuma asta: cobori din metrou la stația Archway (de pe cracul High Barnet al liniei de nord, Northern Line), faci stânga cum ieși, pe urmă iar stânga, urci puțin pe Highgate Hill și-ai ajuns. Cârciuma e pe partea ta, adică pe stânga, cum urci dealul; dacă ești chiar bătut în cap, întreabă pe careva unde-i spitalul Whittington, c-atunci drumul te duce singur.

Acum, cinstit să recunosc, eu nu la The Whittington Stone voiam să ajung, ci la mult mai celebra The Archway Tavern, care-i foarte aproape de stația de metrou (dar cumva mai la dos), și-are și mega-legende legate de ea – nu vi le spun, vă las plăcerea de-a le descoperi singuri, la un pint de Guinness; în orice caz, p-aia cu pisica să n-o credeți chiar așa de-a-mboulea, că e marfă pentru turiști, făcută să dea bine (sau, cum zice o vorbă din popor: ”Mireasa e prea frumoasă!”).

Ce s-a întâmplat? Păi s-a-ntâmplat că eram în singura mea zi liberă (duminica) și bătusem atâta drum numai ca să nu mă-ntâlnesc cu vreunul de la muncă, fiind oricum sătul de ei: ți-ai găsit! Cum bâjbâiam eu ca străinezul, încercând să traversez Highgate-ul, m-am pomenit cu niște urlete subumane venind din spate, apoi înhățat nemilos de gluga de la hanorac: ”Uite-l, bă, pe Mickey! Ce faci acilea, Mickey, taci, nu zi nimic, vii cu noi la meci!”. Bătăi prietenești pe umăr și între omoplați, de nici nu mai puteam să respir; era toată gașca-n păr, George, Dale, Chris, Andrew, Scott, Gavan, Jonathan drogălaul, era până și Zoya (v-am zis că englezoaicele sunt cam nebune! Asta, după ce că muncește ca un câine toată săptămâna cot la cot cu niște proli foarte duri, vine cu ei și duminica! Și unde: la meci, la The Whittington Stone, în Islington! Foarte feminin, ca să zic așa!).

Habar n-am cine-a jucat, știu doar că ”ai noștri” (ha, ha!) pierdeau fiecare minge, în ciuda încurajărilor frenetice din cârciumă, stimulate de-un număr indecent de beri, băute într-un ritm de vineri noapte, nu de duminică după-amiază. Norocul meu a fost că m-am strecurat afară și-am întins-o englezește, c-aveam un presimț.

Într-adevăr. Luni dimineața, mahmureală generală, managerii se luau cu mâinile de cap, că erau o grămadă de urgențe care nu puteau s-aștepte. Soluția de avarie a fost clară, cum e de la întâi ianuarie încoace: ”Hai, chemați echipele de români!”.

text publicat in numarul 12/2014 al revistei Catavencii

Londra 2014: azi, The Navigation Harvester, Enfield

După cum desigur știți, iar sunt în Londra. Bunînțeles că nu vă interesează câtuși de puțin ce fac aici, ci numai cât câștig: nu cine știe ce. Destul cât să-mi permit bere poloneză de la buticul turcesc din colț și cu totul insuficient cât să-mi permit bere locală la un pub ca The Navigation. Dar, desigur, situația mea nu e și a colegilor mei britanici, care-și permit cu vârf și îndesat, cam de trei ori pe săptămână (în zilele cu meciuri de fotbal, plus vinerea – obligatoriu!). În mod obișnuit, pe români nu-i prea invită la ieșirile astea, din motive care nu fac subiectul acestui text, dar pe mine mă cheamă la fiecare băută non-fotbalistică, dintr-un motiv foarte simplu: îi fac să râdă. Funcționez, ca să zic așa, ca o balama între pretinșii ”manageri” români (hm, hm!) și muncitorii britanici. Și cum orice balama trebuie bine unsă ca să nu scârțâie, iacătă-mă-s și pe mine, vineri de vineri, la masa șefilor!

Chestia e că băutele astea la The Navigation sunt destul de ciudate, în orice caz foarte obositoare: după ce că trebuie să mă concentrez la început, cât lumea e încă (aproape) trează, la tradus, e nevoie să mă concentrez și la sfârșit. Mult după ce managementul român s-a pilit și s-a dus acasă, briții rămân pe baricade și combat la halbe (”fără număr, fără număr!”), iar eu trebuie s-o fac pe ăla nebeatul și să-i împiedic să se ia la bătaie: niciodată între ei, totdeauna cu alții. Motivul e fotbalul, iar scenariul e perfect banal și repetitiv: ”ai mei” încep să cânte, alți englezoi de la vreo masă vecină (evident, suporteri ai unei alte echipe) încep să cânte și ei, după care încep înjurăturile și busculada. Tot ce am de făcut e să fiu atent la timing, pentru că e imposibil pentru un pricăjit ca mine să se bage să-i oprească pe voinicii ăștia, când au chef de bumbăceală; nu pot decât să-l țin ”în priză” pe șeful de la pază și să-i fac semn când lucrurile sunt pe cale de a degenera, și-atunci apare el, ca din pământ, cu oamenii lui, se bagă între scandalagii și începe negocierea (nu, aici nu se bate! Adică bodiguarzii ăștia de bar, sau cum s-or numi, nu ”bat” ca pe la noi, doar îi despart pe bătăuși și vorbesc cu ei până se calmează).

Dar nu de asta vă sfătuiesc să nu veniți la The Navigation. Ci pentru că e foarte greu, aproape imposibil, de găsit: după ce că e la mama dracului față de orice loc cunoscut din Londra, mai e și sub un pod, de nu-l vezi chiar dacă ești lângă el! Noi mergem acolo pentru că e la 40 de metri de locul de muncă, dar pentru un turist normal, e antirecomandabil cât cuprinde.

text publicat in numarul 11/2014 al revistei Catavencii