Mamie Rosa, Lisabona

Există o poveste est-europeană care circulă (circula, mai exact) prin tot spațiul de dincoace de linia Szczecin – Trieste și care, fie că-i anecdotă („Hai să-ți zic una tare”), fie că-i legendă urbană („Știu dintr-o sursă absolut sigură”), fie că-i vreo apocrifă („Așa am auzit și eu”), sună după cum urmează: se deschide o nouă unitate de alimentație publică; c-o fi plăcintărie, c-o fi patiserie, c-o fi simigerie – nici nu contează. În prima zi, niciun client, deși marfă este din belșug, na, ca la început. Nimeni nici a doua zi, nici a treia. Responsabilul, gestionarul, cum l-o fi chemând, disperat, ia măsuri, reamenajează vitrina, le pune vânzătoarelor bonete scrobite, colorează firma și-i pune beculețe, face tot ce poate: în continuare, niciun client. Se duce atunci la un evreu bătrân care avusese prăvălie înainte și-l roagă să-l învețe ce și cum. Evreul îi spune să golească vitrina de marfă, să dea câteva răngi în firma cea nouă și s-o facă praf, apoi îi organizează o coadă fake în fața unității, din figuranți, oamenii lui, care cumpărau marfă și o duceau înapoi pe ușa din dos. Din momentul ăla au început să dea năvală clienții adevărați, care cumpărau în dușmănie, iar gestionarul a fost decorat cu Ordinul Muncii (clasa a III-a).

Fiecare să înțeleagă ce vrea din povestioara asta (că specie gregară, că spirit de turmă, că Nea Nicu e de vină etc), dar iată ce-am pățit eu personal: seară de octombrie, ploaie mocănească, frig jilav. Suntem flamânzi, uzi, înghețați și certați, nevastă-mea și cu mine. Ajungem în Bairro Alto, Centrul Vechi al Lisabonei, unde-i cârciumă lângă cârciumă. E deocamdată prea devreme, toate-s goale, patronii și chelnerii își așteaptă clienții pe prag, dar noi nu intrăm nicăieri, pe motiv că prea nu e nimeni înăuntru; ajungem la Mamie Rosa, plin-ochi, cu chiu și vai ni se face rost de o masă mică, la intrare, să ne călim în curentul de aer rece care vine de-afară. Și stăm, și stăm, și stăm. E o singură tanti care servește (probabil Mamie Rosa însăși) și bag de seamă, trecând spre toaletă, că și la bucătărie lucrează o singură tăntică. Și stăm, și stăm, și stăm. Foamea dă în sevraj, nevastă-mea în plâns, numai eu sunt de vină pentru toate, evident. Ne ridicăm aproape leșinați și ne mutăm alături, la Casa Nostra, pe Travessa do Poço da Cidade, unde chelnerii și bucătarii ne salvează rapid de la moartea prin inaniție, lucru pentru care iau și ceva de băut și las bacșiș mai mare de 10%, ceea ce nu fac niciodată. Nu mie să-mi mulțumească. Ci Mamiei Rosa!

articol publicat în numărul 20/2017 al revistei Cațavencii

O Sr. Bife, Lisabona

Oamenii sunt de două categorii: cei care-i împart pe oameni în categorii și cei care nu-i împart (în ceea ce mă privește, eu fac parte din prima categorie, așa că am dreptul să continui). Una din categorii este cea a oamenilor care văd legături (în opoziție cu cea a oamenilor care nu le văd). Nu vedeți legătura cu titlul acestui articol? Imediat! De câte ori nu v-a zis un prieten (sau cunoscut, sau dușman) „X n-are nicio legătură cu Y”? Exemplu: „Sushi-ul din România n-are nicio legătură cu sushi-ul de la mama lui”. Sau: „Schiul din Austria n-are nicio legătură cu schiul din România”. Exemplele sunt nenumărate și la-ndemână, nu insist, mai ales că poziționarea este evidentă: „Vezi că eu am fost în Japonia și tu nu, deci eu sunt șeful tău”. Sau Austria. Sau Canada. Sau Olanda. Sau Budapesta. Oriunde, numai străinezia să fie! E aici un foarte ciudat mecanism psihic construit de români, prin care mirositul bășinilor altor națiuni devine motiv de fală pentru mirositor. Probabil că acum o sută de ani la fel se fălea cel ce fusese peste deal, pân’ la moară. Popor complexat, ce să zici. Mese puține!

Ei bine, eu văd legături peste tot. Și dacă nu le văd, le fac: mie Lisabona mi se pare că seamană cu Bucureștiul. Puteți să râdeți, dar: au lisabonezii patru linii de metrou? Și noi tot patru. Au un Centru Vechi plin de cârciumioare ’oațe? Și noi tot ’oațe. M-am îmbătat clește la București? M-am îmbătat și la Lisabona. Iată c-am găsit trei asemănări în mai puțin de 30 de secunde!

Fernando, patronul, e însurat c-o olteancă din Calafat, femeia dracului, nu-l lasă să pună gura pe alcool; da’ ce, Fernando-i prost? Nu bea strop toată ziulica, dar seara, la muncă, n-are ce să facă: el e barker la propriul său restăurănțel (cinci mese!), și trebuie să ciocnească cu fiece client pe care reușește să-l ademenească înăuntru: mie mi-a oferit o tărie mică din partea casei (am băut la pace, el una, eu una), un pahar mijlociu de Porto (la fel) și unul normal de vin („Fa-cut de minhe!” – Fernando o rupe binișor pe românește, după 16 ani de căsnicie), apoi eu am comandat o carafă (gata, deja plăteam), iar el a ieșit din restaurant ca să vâneze alți clienți. Mi-a zis că nu bea cu toți, dar eu îi ocupasem prima masă din seara aia, așa c-a făcut o excepție (cred că mințea). Trebuie spus, totuși, că mâncarea a fost excelentă și vinul bun: dacă aveți drum prin Lisabona, treceți și pe la Sr. Bife, Travessa da Boa Hora, número 27, Bairro Alto.

articol publicat în numărul 46/2016 al revistei Cațavencii