Le Lock Groove, Paris

Trebuie precizat de la bun început că nu știu dacă Le Lock Groove mai există. Poate că da. Sau poate că nu, cum i-o fi fost norocul. Tot ce știu e c-acum vreo nouă ani, imediat după aderare, eu i-am fost norocul, și asta nu e vorbă goală. Ce alt bar parizian se putea lăuda cu un barker ca mine, care să-i aducă clienți de la primele ore ale dimineții? Am zis „primele”. Adică șase jumătate, șapte... opt. Nici măcar nu exista barman, ca să nu zic de chelneriță, care să accepte să vină la muncă la orele alea: patronul ajunsese să doarmă acolo, să fie pe baricade când începeam să vin cu primii frânți, pe care să-i îmbete la loc și să le ia banii. Da, a fost o afacere bună. Am fost o afacere bună!

Aveam cazare și mâncare asigurate pe trei luni în Paris, doar că n-aveam nimic de făcut, doar să mă plimb; nu-i genul meu. Sau sparg bani, sau produc bani, dar să vegetez așa, pe mic, nu sunt în stare. Trebuia să fac ceva, orice. Dar, pe de o parte, pentru métro, boulot, dodo n-aveam acte, iar pentru ceva la negru n-aveam destulă franceză-n gușă, așa că până la urmă m-am lipit de negrii din cimitir, din Montparnasse. Ce, ei nu sunt oameni?! Și încă ce oameni: fiecare punea jos 10% din salariu, iar eu făceam toată treaba în locul lor. Nu chiar toată, dar oricum: curățam și adunam totul, făceam grămezi, iar ei veneau cu mașinuțele lor electrice și încărcau (la încărcat puneam și eu mâna). 

Nu de-aici ieșeau banii, ci din morți: nu știu cine-a scos moda asta să te-mbeți în cimitir, dar vă garantez că e-o adevărată epidemie (mă rog, era, poate-ntre timp s-o mai fi domolit). În fiecare dimineață trebuia să trezesc din somn tineretul progresist care își adusese prinosul în amintirea diverșilor guru, apoi căzuse beat mangă, la datorie: Pascin, Maupassant, Gainsbourg, Cortázar, Sartre, Leblanc erau printre cei mai „productivi” morți din cimitirul meu, și dacă vreți să știți, erau și câțiva români parcați acolo de la care mai pica câte ceva, când și când, dar mult mai slăbuț. Într-un sac puneam sticlele de tărie începute, care aveau dop, și cutiile de bere nedesfăcute, plus toate țigările pe care le găseam; sticlele începute de vin și de bere le vărsam, că doar nu voiam să otrăvesc lumea. Pe mahmurei îi pilotam binișor la Groove, lângă cimitir, unde-i prelua patronul, oferindu-le inițial cafea (o să râdeți, dar mulți beau cafea, își reveneau și plecau) și țigări la suprapreț. Negrii mei erau musulmani, toți, așa că nu se atingeau de stocul de băutură colectat de pe morminte, ci îl vindeau cu bucata tinerilor care veneau la priveghiul din seara următoare. Na, că mă ia și plânsul. Parisul! Tinerețea!

articol publicat în numărul 50/2016 al revistei Cațavencii

O Sr. Bife, Lisabona

Oamenii sunt de două categorii: cei care-i împart pe oameni în categorii și cei care nu-i împart (în ceea ce mă privește, eu fac parte din prima categorie, așa că am dreptul să continui). Una din categorii este cea a oamenilor care văd legături (în opoziție cu cea a oamenilor care nu le văd). Nu vedeți legătura cu titlul acestui articol? Imediat! De câte ori nu v-a zis un prieten (sau cunoscut, sau dușman) „X n-are nicio legătură cu Y”? Exemplu: „Sushi-ul din România n-are nicio legătură cu sushi-ul de la mama lui”. Sau: „Schiul din Austria n-are nicio legătură cu schiul din România”. Exemplele sunt nenumărate și la-ndemână, nu insist, mai ales că poziționarea este evidentă: „Vezi că eu am fost în Japonia și tu nu, deci eu sunt șeful tău”. Sau Austria. Sau Canada. Sau Olanda. Sau Budapesta. Oriunde, numai străinezia să fie! E aici un foarte ciudat mecanism psihic construit de români, prin care mirositul bășinilor altor națiuni devine motiv de fală pentru mirositor. Probabil că acum o sută de ani la fel se fălea cel ce fusese peste deal, pân’ la moară. Popor complexat, ce să zici. Mese puține!

Ei bine, eu văd legături peste tot. Și dacă nu le văd, le fac: mie Lisabona mi se pare că seamană cu Bucureștiul. Puteți să râdeți, dar: au lisabonezii patru linii de metrou? Și noi tot patru. Au un Centru Vechi plin de cârciumioare ’oațe? Și noi tot ’oațe. M-am îmbătat clește la București? M-am îmbătat și la Lisabona. Iată c-am găsit trei asemănări în mai puțin de 30 de secunde!

Fernando, patronul, e însurat c-o olteancă din Calafat, femeia dracului, nu-l lasă să pună gura pe alcool; da’ ce, Fernando-i prost? Nu bea strop toată ziulica, dar seara, la muncă, n-are ce să facă: el e barker la propriul său restăurănțel (cinci mese!), și trebuie să ciocnească cu fiece client pe care reușește să-l ademenească înăuntru: mie mi-a oferit o tărie mică din partea casei (am băut la pace, el una, eu una), un pahar mijlociu de Porto (la fel) și unul normal de vin („Fa-cut de minhe!” – Fernando o rupe binișor pe românește, după 16 ani de căsnicie), apoi eu am comandat o carafă (gata, deja plăteam), iar el a ieșit din restaurant ca să vâneze alți clienți. Mi-a zis că nu bea cu toți, dar eu îi ocupasem prima masă din seara aia, așa c-a făcut o excepție (cred că mințea). Trebuie spus, totuși, că mâncarea a fost excelentă și vinul bun: dacă aveți drum prin Lisabona, treceți și pe la Sr. Bife, Travessa da Boa Hora, número 27, Bairro Alto.

articol publicat în numărul 46/2016 al revistei Cațavencii