O Sr. Bife, Lisabona

Oamenii sunt de două categorii: cei care-i împart pe oameni în categorii și cei care nu-i împart (în ceea ce mă privește, eu fac parte din prima categorie, așa că am dreptul să continui). Una din categorii este cea a oamenilor care văd legături (în opoziție cu cea a oamenilor care nu le văd). Nu vedeți legătura cu titlul acestui articol? Imediat! De câte ori nu v-a zis un prieten (sau cunoscut, sau dușman) „X n-are nicio legătură cu Y”? Exemplu: „Sushi-ul din România n-are nicio legătură cu sushi-ul de la mama lui”. Sau: „Schiul din Austria n-are nicio legătură cu schiul din România”. Exemplele sunt nenumărate și la-ndemână, nu insist, mai ales că poziționarea este evidentă: „Vezi că eu am fost în Japonia și tu nu, deci eu sunt șeful tău”. Sau Austria. Sau Canada. Sau Olanda. Sau Budapesta. Oriunde, numai străinezia să fie! E aici un foarte ciudat mecanism psihic construit de români, prin care mirositul bășinilor altor națiuni devine motiv de fală pentru mirositor. Probabil că acum o sută de ani la fel se fălea cel ce fusese peste deal, pân’ la moară. Popor complexat, ce să zici. Mese puține!

Ei bine, eu văd legături peste tot. Și dacă nu le văd, le fac: mie Lisabona mi se pare că seamană cu Bucureștiul. Puteți să râdeți, dar: au lisabonezii patru linii de metrou? Și noi tot patru. Au un Centru Vechi plin de cârciumioare ’oațe? Și noi tot ’oațe. M-am îmbătat clește la București? M-am îmbătat și la Lisabona. Iată c-am găsit trei asemănări în mai puțin de 30 de secunde!

Fernando, patronul, e însurat c-o olteancă din Calafat, femeia dracului, nu-l lasă să pună gura pe alcool; da’ ce, Fernando-i prost? Nu bea strop toată ziulica, dar seara, la muncă, n-are ce să facă: el e barker la propriul său restăurănțel (cinci mese!), și trebuie să ciocnească cu fiece client pe care reușește să-l ademenească înăuntru: mie mi-a oferit o tărie mică din partea casei (am băut la pace, el una, eu una), un pahar mijlociu de Porto (la fel) și unul normal de vin („Fa-cut de minhe!” – Fernando o rupe binișor pe românește, după 16 ani de căsnicie), apoi eu am comandat o carafă (gata, deja plăteam), iar el a ieșit din restaurant ca să vâneze alți clienți. Mi-a zis că nu bea cu toți, dar eu îi ocupasem prima masă din seara aia, așa c-a făcut o excepție (cred că mințea). Trebuie spus, totuși, că mâncarea a fost excelentă și vinul bun: dacă aveți drum prin Lisabona, treceți și pe la Sr. Bife, Travessa da Boa Hora, número 27, Bairro Alto.

articol publicat în numărul 46/2016 al revistei Cațavencii