O mare bășină: portavionul chinezesc

Ca orice om cu adresă de mail, și eu primesc tot felul de drăcii, de documente absurde care circulă pe net și pe care fiecare le dă mai departe, fără să le citească (în cel mai bun caz) sau fără să le înțeleagă (în cel mai rău). Categorisesc aceste documente în felul următor: (1) aducătoare de noroc/ghinion (”Trimite acest mail la 5 persoane din address book și îți va făta pisica! / Dacă nu dai mai departe acest mail, o mare nenorocire se va abate asupra așternutului tău!”); (2) conspiraționiste, axate în general pe daci (”Află adevăratele secrete ale dacilor și de ce masoneria are interes să le ascundă!”), dar cu nenumărate variațiuni (aselenizare, piramide, părintele Cleopa, Elvis Presley, Ceaușescu etc); (3) maghiarofobe, cu sau fără latură conspiraționistă; (4) antiamericane, de care va fi vorba altă dată; (5) filochineze, despre care e vorba acum.

E oarecum de înțeles pentru mine faptul că majoritatea adulților rămân copii și sunt totdeauna gata să creadă în Moș Crăciun sau în China (taică-meu e unul dintre acești copii creduli și probabil că datorită naivității lui mi-am dezvoltat eu spiritul critic), dar e greu de înțeles partea de admirație. OK, pot să fiu suficient de inocent și să cred că puterea militară a Chinei e teribilă, dar de ce să fiu încântat de treaba asta?! E ceva ce mă depășește. De ce să îmi placă de armatele unei dictaturi comuniste? Nu am trăit deja o astfel de dictatură? Ce motiv de bucurie am dacă o altă putere comunistă încearcă să cucerească lumea?

Nu înțeleg deloc. Românul care se bucură de răul altuia... hai, e normal, e parte din ”sentimentul românesc al ființei” cum zicea bietul Noica, alt aerian. Dar să te bucuri de binele dușmanului tău... pe-asta n-o mai înțeleg. Sau poate că, în mintea românului, comunismul chinez nu e tocmai comunism, ci altceva?! Poate că românul crede că-n China s-a realizat, în sfârșit, ”comunismul cu față umană” al lui Gorbaciov sau ”a treia cale” a lui Chavez?

Enfin. Esențial e că-n acest document PPS există informații despre marele și noul portavion chinezesc care va fi lansat la apă în 2015, urmat de altele în ritm de unul pe an, astfel încât în 2020 marina militară chineză va avea șase portavioane blue water, cu care va domina lumea. Astea sunt vorbele. Să vedem faptele.

În clipa de față, câteva țări au portavioane în componența flotelor. Iată: Statele Unite are 11 funcționale și 4 în construcție, Italia are 2, Marea Britanie și India au câte unul funcțional și 2 în construcție, iar Franța, Spania, Rusia, Thailanda, China și Brazilia au câte unul. În prezent, propulsie nucleară au numai portavioanele americane și cel francez. Nu se știe sigur câte portaviane are China în lucru, dar se presupune că 2.

Sursa: www.defenceiq.com

Am văzut cantitatea, acum să vedem calitatea. Unicul portavion chinez din prezent se numește Liaoning și are o poveste plină de suspans: construcția lui a început în 1985 (!) și s-a încheiat după trei ani, la șantierele navale din Ucraina. Care, pe vreme aia, făcea parte din Uniunea Sovietică. Nava, evident, nu se numea Liaoning, se numea Varyag (”Viking”, în rusă) și n-a avut noroc, că în 1991 s-a dezmembrat Uniunea și nava a rămas orfană (după ce s-a furat de pe ea tot ce se putea fura, ca-n tranziție... cunoaștem!). După 11 de ani de ruginit la cheiuri, nava a ajuns în China (vândută de ucrainieni, ca-n filme), iar din 2002 până în 2012 chinezii au reparat la ea de le-au ieșit ochii din cap. În septembrie 2012 au lansat-o la apă, iar de atunci încoace o tot țin în teste. Se spune că acum portavionul lor are chiar și primele avioane!

Bun. Deci avem un portavion chinezesc, singurul de altfel, care a fost construit între 1985 și 2012 (timp de 27 de ani), la un preț de cost pe care nu-l știm, are autonomie de 7000 kilometri (propulsie convențională) și va purta 30 de avioane la bord. Pe de altă parte, ultimul portavion american a fost construit între 2003 și 2009, a costat peste 6 miliarde de dolari, are 90 de avioane la bord și autonomie nelimitată (datorită propulsiei nucleare).

Dar poate că astea sunt date ale trecutului, poate că viitorul ne rezervă surprize. De acord! Atunci, să verificăm sursa informațiilor din document: e vorba de adresa http://english.china.com/ - la care, evident, nu există absolut nici o informație despre vasul cu cocă dublă prezentat în fotografie.

Știu că nu v-am convins. Dacă, însă, vă interesează subiectul, puteți accesa www.fas.org, unde găsiți documentul PDF numit ”China Naval Modernization: Implications for U.S. Navy Capabilities—Background and Issues for Congress”, publicat de Ronald O'Rourke (specialist în ”Naval Affairs”, zice el) la 10 decembrie 2012. Aveți acolo toate datele care vă trebuie despre prezentul și viitorul flotei militare chineze. Previziuni, desigur!

Uite ce vă rog eu, din tot suflețelul meu: nu-mi mai trimiteți prostii care circulă pe net, da? Adunați-le într-un săculeț și dați-le copiilor săraci să se joace cu ele... sau, dacă le luați de bune, jucați-vă voi înșivă. Măcar vă consumați fanteziile cu ceva frumos colorat.

Sica dacică

Eram în clasa a cincea. Profesoara, doamna Nobilescu (fie-i țărâna ușoară, că și-a făcut meseria cu pricepere și convingere, nu ca mine), ne-a spus să deschidem manualul la lecția cu războaiele dacice. Acolo se afla, printre altele, și imaginea unei arme ciudate, un fel de cuțitoi cu vârful strâmb. Profesoara ne-a explicat că arma se numea ”sica”, iar vârful era strâmb pentru ca dacii ”să se lupte mai bine cu inamicii lor”. Am rămas tâmpit. Ca orice copil de la țară, știam și eu câte ceva despre cuțite, iar ăla nu părea bun de nimic: nici de înfipt, nici de tăiat. Că orice cuțit are cel puțin una din aceste două însușiri – fie un vârf bun, care să te-ajute să-l înfigi, fie un tăiș bun, care să te-ajute la tăiat. Dar așa, un cuțit cu vârful strâmb? La ce e bun?

Mai târziu, în viforul adolescenței, am aflat că o anumită curbură a lamei de sabie este absolut necesară pentru ca respectiva armă să poată fi folosită la retezat, de aia iataganele turcești sau arabe au lama ușor curbată, iar spadele europenilor, de exemplu, nu: cavalerii europeni preferau să-și înfigă scula în inamic, pe când cei musulmani preferau să le reteze capetele sau membrele. Diferențe culturale!

Totuși, nici cu aceste noi cunoștințe nu am reușit să înțeleg cu ce-i ajuta pe daci vârful ăla strâmb în lupte. Părea o tâmpenie, un non-sens. Pe urmă, mult mai târziu, am înțeles că problema nu era de natură militară, ci lingvistică: româna nu are un cuvânt propriu pentru desemnarea unei arme de spintecat!

Asta a fost singura chestie pe care am învățat-o în școala tehnică de la Pipera, și anume diferența între mișcările de tăiere, retezare și spintecare. Puțin!

Ei bine, sica avea un rol foarte simplu, dacă o țineai în mână cum trebuia. Adică nu cu vârful ăla spre înapoi!

Ci cu vârful înainte, pentru că și tăișul armei se află pe partea concavă a lamei, nu pe cea convexă. Ergo, sica funcționa, în close-combat, aproximativ ca o seceră: tăișul ei, aflat pe interiorul lamei, prindea materialul de spintecat (abdomen, umăr, braț, gât), iar vârful ăla îndreptat spre înainte nu permitea alunecarea armei în lateral și pierderea prizei.

În istoria militară există alte două arme, mult mai celebre, care funcționează pe același principiu: kukri-ul poporului Gurkha din Nepal și kama clanurilor ninja din Japonia.

În loc de concluzie: dacă aș face-o pe dacistul, eu unul nu m-aș lauda deloc cu sica dacică. Nu era o armă de luptă, nu era o sculă de război; era o unealtă de ucis. Exact la fel ca kukri și kama. Astea nu sunt săbii, nu sunt dotările unui soldat sau ale unui cavaler, ci ale unui ucigaș. Acest tip de armă nu apare și nu se răspândește decât într-o societate profund conflictuală, în care uciderea fizică e mai importantă decât competiția politică. Știind toate astea, nu mă mir că dacii nu știau să scrie!

În fapt, sica spune o poveste exact opusă celei din mitologia daciștilor. Și anume, spune că dacii erau barbari.

Păcat, că-mi fuseseră simpatici.