Piatră peste piatră

Bă, cât ghinion! Bă, dar câtamai ghinionul dracului! Nenorocitul de Wieslaw Myslivski a dat capodopera vieții sale în 1984, cu fix un cincinal înainte să cadă comunismul direct în cap. Așa, și? Păi, și. Păi ăsta e un roman savuros și savurabil numai în comunism. N-ai ce face cu el în capitalism. Cine să-l mai citească? Sigur, profesorii de literatură polonă, dar ăștia sunt puțini. Eu când zic... ghi-ni-on!

Roman cu țărani, roman cu satul care moare, roman-replică la „Moromeții”, poate mai bun în unele privințe decât cartea lui Marin Preda... poate în multe privințe, asta este „Piatră peste piatră”. Capodoperă, da, capodoperă cu viață scurtă, păcat! Nu poți să nu te gândești cât a muncit Myslivski la cartea asta, cât a rupt din el ca s-o scrie, cât a crezut în ce face; și opera lui nemuritoare a trăit exact cinci ani!

Să vă zic un secret: un scriitor, cât ar fi de tâmpit, nu acceptă în ruptul capului că scrie degeaba. Cam toți credem că, într-un fel sau altul, cărțile noastre ne vor supraviețui, măcar cu vreo două-trei sute de ani (dacă nu două-trei mii, ca ale băftosului de Homer), că de-aia ne chinuim cu câte-o carte, să rămână piatră peste pietrele micuțelor noastre viețișoare. Sigur, ar trebui să fim mai isteți de-atât, da’ parcă putem?!

Ce e mișto la cartea asta? Totul, cel puțin pentru mine (sunt născut la țară, m-am regăsit completamente în lumea țărănească poloneză, doar c-acolo lipsesc bivolițele, atât. În rest, e lumea mea, lumea copilăriei mele – a, da, mai e o diferență: pe la noi, lanurile de grâne nu se cosesc cu coasa, ca în Polonia, ci se seceră cu secera, enfin, se secerau, înainte de combinele „Gloria”). Ce nu e mișto la cartea asta? N-are final, una la mână, și alunecă de câteva ori spre lirică, lucru nu prea potrivit într-o carte cu țărani. Sau poate țăranii polonezi s-o fi născut mai poeți decât țăranii români, cine știe? N-am fost decât în orașele țării, habar n-am ce-o fi pe la țară – dac-o mai fi ceva. Globalizarea...

Ultimul punct: habar nu am cine este Pavel Mocanu. Tot ce pot să spun că a făcut o treabă extraordinară cu traducerea! Sunt sute de cuvinte „țărănești”, denumiri de unelte, de ierburi, de păsări, de haine, de cai (!) pe care am avut tot timpul să le uit, din 1975 și până azi. Atunci am plecat spre oraș, nu le-am mai folosit, am crezut că le-am uitat, de unde, erau acolo, în memoria pasivă, au ieșit încet-încet la lumină, pe măsură ce citeam din carte. Cred că ultima oară când am auzit cuvântul „pag” a fost prin toamna lui 1974, când a venit Moșu de la târgul de cai de la Agnita, cu căruța, peste dealul Alțânii... aveam patru anișori neîmpliniți, îmi amintesc doar că am plâns de m-am omorât că n-a vrut să mă ia și pe mine la târg, să văd Agnita, marea metropolă, inaccesibilul City al copilăriei mici... nu, nu cumpărase niciun cal, fusese să vândă unul, dar văzuse un pag care-i plăcuse. Prea scump, însă.

Cafe Central, Budapesta

Toată viața! Toată viața mi-am dorit să mă bage lumea-n seamă: canci. Îl mai știți pe Ion al lui Miai din „Moromeții”? E, exact așa pățesc și eu de când mă știu: „Taci, că ești prost” îmi aud invariabil ori de câte ori deschid și eu pliscul să spun ceva, orice, chiar și „Plouă” sau „Cât e ceasul?”. Nu știu, o fi vreun blestem, că prea e cu ochi și cu sprâncene; de-aia m-am învățat să tac, nu din pitagorism, ci din necesitate: vorbiți voi, mă, că sunteți deștepți în cap!

Acuma, recunosc că dorința aceasta, visarea, cum vreți să-i spuneți, nu era așa simpluță, avea niște schepsisuri cu care m-alesesem după ce-l răscitisem pe Hemingway, ca toți frustrații: adică, „lumea” să fie crema boemei literare pariziene, iar băgatul în seamă să se petreacă undeva pe terasa unui bistro istețel din Montmartre. Pricepeți schema. Eu iau cuvântul, gândesc problema cu voce tare, cad peste soluție, iar toți scriitoreii ăia cad în cap de admirație, chelnerii încremenesc cu tăvile-n brațe, Erik Satie se-ascunde sub canapea etc. Ani în șir am tot visat la fantasmagoria asta în timp ce-mi vedeam de treburi prin Berceni, de era să mă și calce tramvaiul de câteva ori, că traversam aiurea, numai cu măreții de-astea în fața ochilor, nu-mi păsa pe unde merg. Eram Acolo.

Și până la urmă am ajuns acolo, dar acolo nu era Acolo, ba chiar deloc. De fapt, era, dar nu eram eu, că debarasam la mese în loc să mă scald în glorie. Aveam parte de băgare în seamă doar când mai voma câte-un nenorocit și mă striga lumea de pe terasă să vin repede cu mopul; în rest, viteză, Mihăiță, vite, vite!

M-am răzbunat la Budapesta, la Centrál Kávéház, cum îi zic ei cafenelei în limba lor. Am băut Dreher brună („bak”), la 790 de forinți paharul (scump, da, da, scumpuț, dar face!), l-am ascultat pe un maestru interpretând „Fantoma de la Operă” la contrabas, am făcut poze cu interiorul localului, ca ultimul cocalar (mă temeam că iar nu mă crede nimeni c-am fost) și mai ales - atenție, că vine! – am luat cuvântul. Publicul a apreciat intervenția, fără să cadă totuși în delir, ca în reveria povestită mai sus, și a continuat discuția din punctul în care fusese la început (înainte de „intervenție”, adică). Contează mai puțin faptul că publicul era compus doar din Zoltán, nevastă-mea și aia mică, esențial este faptul că în palmares am adăugat înc-o bifă și-am mai scăpat de-o obsesie; de-acum pot să mă-ntorc la oile mele, mi-am ostoit pohta ce-am pohtit: discuție pe teme literare, local european de înaltă ținută, oraș pe de-a-ntregul european. Da.

articol publicat în numărul 19/2017 al revistei Cațavencii