Piatră peste piatră

Bă, cât ghinion! Bă, dar câtamai ghinionul dracului! Nenorocitul de Wieslaw Myslivski a dat capodopera vieții sale în 1984, cu fix un cincinal înainte să cadă comunismul direct în cap. Așa, și? Păi, și. Păi ăsta e un roman savuros și savurabil numai în comunism. N-ai ce face cu el în capitalism. Cine să-l mai citească? Sigur, profesorii de literatură polonă, dar ăștia sunt puțini. Eu când zic... ghi-ni-on!

Roman cu țărani, roman cu satul care moare, roman-replică la „Moromeții”, poate mai bun în unele privințe decât cartea lui Marin Preda... poate în multe privințe, asta este „Piatră peste piatră”. Capodoperă, da, capodoperă cu viață scurtă, păcat! Nu poți să nu te gândești cât a muncit Myslivski la cartea asta, cât a rupt din el ca s-o scrie, cât a crezut în ce face; și opera lui nemuritoare a trăit exact cinci ani!

Să vă zic un secret: un scriitor, cât ar fi de tâmpit, nu acceptă în ruptul capului că scrie degeaba. Cam toți credem că, într-un fel sau altul, cărțile noastre ne vor supraviețui, măcar cu vreo două-trei sute de ani (dacă nu două-trei mii, ca ale băftosului de Homer), că de-aia ne chinuim cu câte-o carte, să rămână piatră peste pietrele micuțelor noastre viețișoare. Sigur, ar trebui să fim mai isteți de-atât, da’ parcă putem?!

Ce e mișto la cartea asta? Totul, cel puțin pentru mine (sunt născut la țară, m-am regăsit completamente în lumea țărănească poloneză, doar c-acolo lipsesc bivolițele, atât. În rest, e lumea mea, lumea copilăriei mele – a, da, mai e o diferență: pe la noi, lanurile de grâne nu se cosesc cu coasa, ca în Polonia, ci se seceră cu secera, enfin, se secerau, înainte de combinele „Gloria”). Ce nu e mișto la cartea asta? N-are final, una la mână, și alunecă de câteva ori spre lirică, lucru nu prea potrivit într-o carte cu țărani. Sau poate țăranii polonezi s-o fi născut mai poeți decât țăranii români, cine știe? N-am fost decât în orașele țării, habar n-am ce-o fi pe la țară – dac-o mai fi ceva. Globalizarea...

Ultimul punct: habar nu am cine este Pavel Mocanu. Tot ce pot să spun că a făcut o treabă extraordinară cu traducerea! Sunt sute de cuvinte „țărănești”, denumiri de unelte, de ierburi, de păsări, de haine, de cai (!) pe care am avut tot timpul să le uit, din 1975 și până azi. Atunci am plecat spre oraș, nu le-am mai folosit, am crezut că le-am uitat, de unde, erau acolo, în memoria pasivă, au ieșit încet-încet la lumină, pe măsură ce citeam din carte. Cred că ultima oară când am auzit cuvântul „pag” a fost prin toamna lui 1974, când a venit Moșu de la târgul de cai de la Agnita, cu căruța, peste dealul Alțânii... aveam patru anișori neîmpliniți, îmi amintesc doar că am plâns de m-am omorât că n-a vrut să mă ia și pe mine la târg, să văd Agnita, marea metropolă, inaccesibilul City al copilăriei mici... nu, nu cumpărase niciun cal, fusese să vândă unul, dar văzuse un pag care-i plăcuse. Prea scump, însă.