La aniversară

Karl Marx [05.05.1818-14.03.1883 – nota mea] a făcut câteva observații economice strălucite. Pe baza acestor constatări, a prezis un conflict tot mai violent între proletari și capitaliști, încheiat cu victoria inevitabilă a primilor și cu prăbușirea sistemului capitalist. Marx era sigur că Revoluția [comunistă – nota mea] avea să înceapă în țările aflate în fruntea Revoluției industriale - precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite - și să se răspândească apoi în tot restul lumii.

Marx a uitat însă un lucru: capitaliștii știu să citească. La început, doar câțiva discipoli l-au luat în serios pe Marx și i-au citit lucrările. Dar, pe măsură ce acești agitatori socialiști au dobândit adepți și putere, capitaliștii s-au alarmat. Au citit și ei cu atenție Das Kapital, adoptând multe dintre intrumentele și perspectivele analizei marxiste. În secolul XX, toată lumea, de la copiii străzii la președinți, îmbrățișa abordarea marxistă a economiei și istoriei. Până și capitaliștii înrăiți care combăteau cu vehemență prognosticul marxist foloseau diagnosticul marxist. În anii 1960, când CIA a analizat situația din Vietnam sau Chile, a împărțit societatea în clase. Când Nixon sau Thatcher priveau globul, se întrebau cine controlează mijloacele de producție esențiale. Din 1989 până în 1991, George Bush a supervizat dezmembrarea Imperiului Comunist al Răului, dar a fost învins în alegerile din 1992 de Bill Clinton. Strategia de campanie câștigătoare a lui Clinton a fost rezumată astfel: It’s the economy, stupid. Marx nu ar fi putut spune-o mai bine.

Odată ce oamenii au adoptat diagnosticul marxist, și-au schimbat în mod corespunzător comportamentul. Capitaliști din țări precum Marea Britanie și Franța s-au străduit să îmbunătățească viața muncitorilor, să le consolideze conștiința națională și să-i integreze în sistemul politic. Ca urmare, atunci când muncitorii au început să voteze în alegeri, deși laburiștii au ajuns la putere în nenumărate țări, capitaliștii au continuat să doarmă liniștiți în paturile lor. Astfel, predicțiile lui Marx nu au avut niciun efect. Principalele puteri industriale, precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite nu au căzut niciodată pradă revoluțiilor comuniste, iar dictatura proletariatului a ajuns la coșul de gunoi al istoriei.

(citat de la pagina 56 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Cand a inceput criza greaca?

Prin „criza” ma refer strict la „criza financiara”, adica incapacitatea de plata (a datoriilor). Atat. Nu ma refer la „penurie”, „lipsuri alimentare”, „intreruperea alimentarii cu energie electrica”, „cartelizarea” (painii, benzinei etc), adica toate lucrurile pe care romanii le-au trait pe pielea lor in magicul deceniu 1978-1988, in cei zece ani in care datoria externa a tarii a fost platita integral si inainte de termen. Pentru noi, aia a fost „criza”, nu paradisul asta de azi in care se rasfata grecii! Si-i zic tot „criza”... de aici o gramada de neintelegeri.

Bun, reiau: suntem in 2015, iar Grecia (statul elen) este incapabila sa-si plateasca datoriile. Nu numai atat, dar nici nu poate trai fara a face altele, zi de zi si clipa de clipa. Sa numim asta „criza financiara” si gata, ca sa n-o mai lungim. Vin cu intrebarea: de cand dateaza ea?

Citez din cartea „Sapiens: A Brief History of Humankind”, de Yuval Noah Harari, editura HarperCollins, 2014, ISBN 978-0062316097, in traducerea autorului (originalul a aparut in Israel, in 2011, dar ala nu se pune, ca nimeni nu stie sa citeasca in ivrit!), subcapitolul „In the Name of Capital” din capitolul 16 (The Capitalist Creed): 

„In 1821 the Greeks rebelled against the Ottoman Empire. The uprising aroused great sympathy in liberal and romantic circles – Lord Byron, the poet, even went to Greece to fight alongside the insurgents. But London financiers saw an opportunity as well. They proposed to the rebel leaders the issue of tradable Greek Rebellion Bonds on the London stock exchange. The Greeks would promise to repay the bonds, plus interest, if and when they won the independence. Private investors bought bonds to make a profit, or out of sympathy for the Greek cause, or both. The value of Greek Rebellion Bonds rose and fell on the London stock exchange in tempo with military successes and failures on the battlefields of Hellas. The Turks gradually gained the upper hand. With a rebel defeat imminent, the bondholders faced the prospect of losing their trousers. The bondholders’ interest was the national interest, so the British organised an international fleet that, in 1827, sank the main Ottoman flotilla in the Battle of Navarino. After centuries of subjugation, Greece was finally free. But freedom came with a huge debt that the new country had no way of repaying. The Greek economy was mortgaged to British  creditors for decades to come”.

Gata, am incheiat citatul. Trag doua concluzii: unu, „criza greaca” a inceput o data cu nasterea tarii, deci expresiile „stat national grec” si „criza (financiara) greaca” sunt sinonime. Doi, statul grec nu va imploda datorita crizei financiare. Daca nu a facut-o in aproape 200 de ani de existenta, sunt foarte mici sanse s-o faca acum, cand sta la caldurica sub moneda euro ca puiul sub closca. 

Si, daca imi permiteti, o concluzie strict personala, de tip „profetie”: Alex Tsipras n-o sa reformeze absolut nimic. De fapt, il doare la basca, si are motive bine intemeiate!