La aniversară

Karl Marx [05.05.1818-14.03.1883 – nota mea] a făcut câteva observații economice strălucite. Pe baza acestor constatări, a prezis un conflict tot mai violent între proletari și capitaliști, încheiat cu victoria inevitabilă a primilor și cu prăbușirea sistemului capitalist. Marx era sigur că Revoluția [comunistă – nota mea] avea să înceapă în țările aflate în fruntea Revoluției industriale - precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite - și să se răspândească apoi în tot restul lumii.

Marx a uitat însă un lucru: capitaliștii știu să citească. La început, doar câțiva discipoli l-au luat în serios pe Marx și i-au citit lucrările. Dar, pe măsură ce acești agitatori socialiști au dobândit adepți și putere, capitaliștii s-au alarmat. Au citit și ei cu atenție Das Kapital, adoptând multe dintre intrumentele și perspectivele analizei marxiste. În secolul XX, toată lumea, de la copiii străzii la președinți, îmbrățișa abordarea marxistă a economiei și istoriei. Până și capitaliștii înrăiți care combăteau cu vehemență prognosticul marxist foloseau diagnosticul marxist. În anii 1960, când CIA a analizat situația din Vietnam sau Chile, a împărțit societatea în clase. Când Nixon sau Thatcher priveau globul, se întrebau cine controlează mijloacele de producție esențiale. Din 1989 până în 1991, George Bush a supervizat dezmembrarea Imperiului Comunist al Răului, dar a fost învins în alegerile din 1992 de Bill Clinton. Strategia de campanie câștigătoare a lui Clinton a fost rezumată astfel: It’s the economy, stupid. Marx nu ar fi putut spune-o mai bine.

Odată ce oamenii au adoptat diagnosticul marxist, și-au schimbat în mod corespunzător comportamentul. Capitaliști din țări precum Marea Britanie și Franța s-au străduit să îmbunătățească viața muncitorilor, să le consolideze conștiința națională și să-i integreze în sistemul politic. Ca urmare, atunci când muncitorii au început să voteze în alegeri, deși laburiștii au ajuns la putere în nenumărate țări, capitaliștii au continuat să doarmă liniștiți în paturile lor. Astfel, predicțiile lui Marx nu au avut niciun efect. Principalele puteri industriale, precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite nu au căzut niciodată pradă revoluțiilor comuniste, iar dictatura proletariatului a ajuns la coșul de gunoi al istoriei.

(citat de la pagina 56 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Jenseits von Gut und Böse

Ori de câte ori aud pe cineva din ”corul bocitoarelor” (pe taică-meu, pe Ovidiu, pe Nea Miai, pe Aida, pe Iulius, pe foarte mulţi alţii) susţinându-şi punctul de vedere (”Ne îndreptăm spre catastrofă, totul merge din rău în mai rău, în curând o să se surpe şandramaua, ascultă-mă pe mine! Nu e nimic de făcut cu poporul ăsta, poate doar bomba atomică!”), mă întreb şi eu ca Ştefan al lui Parizianu: pe ce te bazezi?

Dar pentru că mă mulţumesc să mă-ntreb în gând, evident, nu mă aude nimeni şi deci nu primesc nici un răspuns. Aşa că încerc să-mi răspund singur la întrebarea: cum disting oamenii ăştia binele de rău cu atâta siguranţă (lucru de care eu sunt perfect incapabil)? Care sunt criteriile folosite, criterii ce mie îmi scapă în totalitate?

După mintea mea, par să fie patru sau cinci criterii:

1. Criteriul spaţial (”criteriul vecinului”): când vrei să-ţi dai seama dacă-ţi merge bine sau rău, te uiţi peste gard, la vecin, şi-l iei ca termen de comparaţie. La nivel de ţară, aş zice că acesta e un criteriu favorabil: din cinci vecini, stăm mai bine ca trei, la fel cu al patrulea şi mai rău decât al cincilea.

2. Criteriul temporal (”criteriul bunicului”): iau ca termen de comparaţie un interval istoric din trecut. Nici aşa n-am sta chiar rău: au fost perioade bune şi stabile în cursul domniei primului Carol, dar au fost atunci şi belele foarte mari (care acum nu mai sunt, c-au venit altele, moderne!). Cică şi prin 1938 ar fi stat România ceva mai binişor, dar atunci era dictatura celui de-al doilea Carol. Acum îl avem pe cap pe Băselu, care, orişicât, până acum n-a omorât pe nimeni, chiar dacă la femei şi băutură îl talonează strâns pe Cărluţă.

3. Criteriul personal (”criteriul Şerbănică”): iau ca reper starea mea personală. Îmi merge mie bine, atunci e bine! Îmi merge mie rău, atunci e clar: catastrofa ne paşte! Evident, Şerbănică este un amic ce a votat cu Năstase în 2004, dând băieţilor următoarea explicaţie: ”Ce vreţi mă, dacă mie mi-a mers bine cu comuniştii ăştia!”. Irefutabil.

4. Criteriul ideal (”criteriul Thomas Morus”): stau eu aşa, cu capu-ntre urechi, şi mă gândesc la cum ar trebui să fie, ca să fie bine. Nu doar pentru mine, ci pentru cât mai mulţi, preferabil pentru toţi. După ce m-am gândit, dau din mine o Utopie, de obicei sub forma unui sistem: Platon, Campanella, Morus, Marx, Hitler, başca milioarde de alţii mai mici au încercat figura asta. Ce-a ieşit de fiecare dată, am văzut (Morus a murit nevinovat, d-aia am dat criteriului numele lui!). Din punctul meu de vedere, criteriul ăsta e teribil de distructiv când e aplicat de nişte oameni grăbiţi, şi teribil de constructiv când e aplicat cu răbdare: în fond, şi Uniunea Europeană e rezultatul unui proiect idealist!

5. Recursul la autoritate: nu prea sunt sigur că şi ăsta ar fi un criteriu, d-aia nici nu i-am zis aşa. Pur şi simplu, când vreau să disting între bine şi rău, îl întreb pe unul a cărui părere o respect. În cazul României, să zicem că individul respectiv ar fi un călător inteligent, care a vizitat toate ţările şi ştie ce vorbeşte.

Da’ de unde să scoţi aşa ceva, de unde autoritatea supremă, la care să faci recurs? Nu e mai bun internetul, viu atunci şi-vă întreb, amici…?!

Mic dictionar gicsonian

1. Comunism: sistem politic monopartid, teoretizat de Marx si pus in practica, printre altii, de Stalin si Brejnev (in URSS), Mao (China), Pol Pot (Cambodgia), Castro (Cuba), Ceausescu (Romania), Hodja (Albania), Toure (Guinea). Trasaturi specifice: absenta proprietatii private, a pietei libere, a drepturilor negative ale omului (viata, libertate, proprietate, cautarea fericirii); pe de alta parte, sunt prezente (cel putin cu numele), drepturile pozitive ale omului: dreptul la munca, la educatie gratuita, la ingrijire medicala gratuita. Dreptul la vot exista si este universal, dar nu secret. E proclamata si pusa in practica “lupta contra naturii” (modificarea conditiilor naturale in scopuri strict economice). Alte trasaturi: comunismul a construit societati profund militarizate si economic neproductive; a controlat foarte bine circulatia informatiei; a generat saracie de masa dar si cultul personalitatii; Simboluri: coada cumparatorilor, piata neagra, dubla gandire, catastrofele ecologice, fascinatia emigrarii.

2. Democratie: sistem politic pluripartid, pus in practica intai in Anglia, apoi in Marea Britanie, de unde a fost preluat de Statele Unite, Franta, Canada, Australia, Japonia, etc, iar in prezent este in curs de implementare pe aproape intreaga planeta. Trasaturi: prezenta proprietatii private, a pietei libere, a drepturilor negative ale omului. Caracteristica importanta: functioneaza foarte bine intr-o societate prospera si educata, dar foarte greu in societatile sarace si analfabete. Societatile de mijloc (Romania, de exemplu), pot implementa sistemul, dar in timp indelungat si cu mari eforturi. Pentru asemenea societati, derapajele sunt frecvente. Democratia este cel mai performant sistem inventat de om, din punct de vedere economic, dar tinde sa consume resursele naturale intr-un ritm prea rapid. Totusi, cu exceptia “comunei primitive”, e sistemul cel mai preocupat de ecologie.

3. Etatism: teorie economica ce presupune implicarea statului in functionarea pietei. Etatismul poate fi total (ca in comunism), partial (ca in nazism), sau de natura “interventionista” (implicare exista doar in timpul situatiilor speciale: criza, razboi, epidemie, dezastru ecologic, etc), ca in democratie.

4. Dictatura / Tiranie: sistem politic non-partinic (lipsit de partide politice), in care vointa unei singure persoane inlocuieste legea (“este legea”). Dictatura poate fi asumata (“Statul sunt eu!”), sau mascata (vocea poporului, ein Mann, ein Reich, ein Fuhrer, etc). Intr-o dictatura mascata (cazul cel mai frecvent in secolul XX), pot exista asa-zise partide politice, dar ele nu sunt functionale (nu pot incerca ajungerea la guvernare prin alegeri). Tiraniile sunt uneori functionale in conditii de criza profunda a unei societati (razboi catastrofal, dezastru natural, molima, greva generala, etc), dar complet distructive in conditii de normalitate relativa.

5. E-comunism: sistem utopic, in prezent la moda in Europa de Vest, care sustine imbinarea comunismului cu ecologia. In varianta dura, e-comunismul propune stoparea progresului tehnologic, limitarea proprietatii individuale si a pietei libere (suprimarea transportului cu avionul si cu masina personala, de exemplu), impozitarea progresiva a veniturilor, implementarea drepturilor pozitive ale omului, restrictii ample in minerit, agricultura, silvicultura, amenajarea teritoriului (canale, hidrocentrale, defrisari, desecari, etc). Marota e-comunistilor este, desigur, incalzirea globala.

6. National-securism: teorie istorico-politica exclusiv romaneasca, ce sustine exceptionalismul romanilor fata de toate celelalte popoare (in primul rand fata de vecini). Conform acestei teorii, poporul roman nu are o vechime de 1200 – 1300 de ani (cum zice istoriografia oficiala, acceptata in prezent), ci de 6000 – 7000 de ani, fiind de fapt primul popor de pe planeta. Teoria inglobeaza si unele elemente New Age (centre energetice, Superiori Necunoscuti, etc), dar marota principala sunt dacii, tracii si Zamolxis; a fost sustinuta (printre altii) de Nicolae Densusianu, Nicolae Ceausescu, Constantin Iosif Dragan, Pavel Corut.

Stanga si dreapta

Dupa ce trecem de glumele, atat de amuzante desigur, ale bravilor mei amici (“lasa, puiule, ca tie-ti place si cu stanga si cu dreapta!”), putem o incerca o definire (sau macar o diferentiere) a notiunilor politice de “stanga” si “dreapta”, in functie de cateva criterii:

1. Criteriul economic. Teoria zice ca banii se fac fie din munca, fie din proprietatea mobiliara, fie din proprietatea imobiliara. Caravasazica, muncesc si iau salariu, am proprietate mobiliara (capital) si iau dobanda, am proprietate imobiliara (pamant sau constructii) si iau renta/chirie. In functie de modul cum imi produc banii, pot fi de stanga (munca), de centru (proprietate mobiliara), sau de dreapta (proprietate imobiliara). Criteriul asta e simplut rau si prezinta cateva probleme.

2. Criteriul de politica interna. Guvernantii pot proceda cu cei guvernati in doua feluri: fie sa le dea bani, fie sa le ia bani. “Stanga” si “dreapta” au fiecare stilul propriu: stanga ia bani de la bogati si da la saraci, sub forma de subventii, alocatii, ajutor de somaj, ma rog, ii asista; dreapta ia de la toti in mod egal, astfel incat bogatii ies mult mai bine decat saracii (cand un multimilionar are acelasi impozit ca un somer analfabet, e clar ca presiunea e pusa pe somer; dar cand somerul primeste indemnizatie din care traieste bine-mersi, iar cei opt copii ai lui iau alocatii, si milionarul e impozitat cu 85% din venituri, presiunea e pusa pe milionar, bietul!).

3. Criteriul de politica externa. Asta e un criteriu pricajit rau de tot, ca in practica nu e bun de nimic, dar il punem si pe el, sa fie: in principiu, “dreapta” pune accentul pe “drepturile statelor”, iar stanga pe “drepturile omului”. Adica, un guvern francez de dreapta va spune: “Algeria, pamant stramosesc!”, si va trimite inca trei divizii; unul de stanga zice “Fiecare cetatean algerian are dreptul sa decida!”, si organizeaza un plebiscit sau un referemdum. Mai simplu spus, “dreapta” duce o politica externa energica, iar “stanga” una sfioasa.

4. Criteriul religios. Asta e de toata jena, cred ca evreii l-au inventat special ca sa le dea peste bot crestinilor, sa le-arate ca-s prosti de-mpung: daca un guvern e filosemit, e de stanga; daca e antisemit, e de dreapta! Ha, ha, sa radem cu Pic si Poc.

Inainte de concluzii, sa observam ca “extrema” (fie dreapta sau stanga) e atinsa atunci cand un partid le interzice pe toate celelalte si ramane partid unic (adica se substituie statului). Deasemeni e interesant de notat ca “extrema” poate fi instaurata numai de partidele “orientate” (fie spre stanga, fie spre dreapta), un partid de “centru” n-are cum deveni extremist (singurul care a reusit sa fie “extremist de centru” este scriitorul Radu Cosasu, da’ el e evreu mistocar, iar ca scriitor, isi permite sa-l doara-n coate de politica; la multi ani, Maestre!).

Concluzii: in primul rand, sa exemplificam cu ceva din Romania, ca altfel ne-am scremut degeaba: guvernul Nicolae Vacaroiu (1992 – 1996) a fost un guvern tipic de stanga, iar guvernul C.P. Tariceanu (2004 – 2008), unul tipic de dreapta.
In al doilea rand, dihotomia asta politica, stanga – dreapta, nu are sens decat in lumea libera, ne-extremista, ne-totalitara; in tarile si statele totalitare (Cuba, Coreea de Nord, Arabia Saudita, Iran, Nepal, etc), vorbesti aiurea cand zici “dreapta vs stanga”, n-are nici un sens. Ca sa ai asa ceva, iti trebuie cetateni care sa mearga la vot secret si universal, altfel ramai minciuna (ce, prin anii ’80 nu aveau si romanii “alegeri” de primari, referendumuri si alte dracii…?!).
In al treilea si ultimul rand (ca m-am plictisit eu, dar voi!), imensa majoritate a alegatorilor liberi ignora complet chestiunile de “spectru politic”, habar n-au de ele; oamenii voteaza personalitati, nu principii sau doctrine politice. Stau si ma gandesc ce-ar fi fost votul universal fara televiziune: ar fi fost un caca-maca! Bine faceau boierii pe vremuri cand ii lasau sa voteze numai p-aia care intelegeau ce voteaza, ca altfel era jale.
Parc-o aud pe biata matusi-mea, de fiecare data cand sunt alegeri: “Aoleo, pe Cutare io una nu-l votez nici moarta! Pai n-ai vazut ce urat e?!”.