Le Lock Groove, Paris

Trebuie precizat de la bun început că nu știu dacă Le Lock Groove mai există. Poate că da. Sau poate că nu, cum i-o fi fost norocul. Tot ce știu e c-acum vreo nouă ani, imediat după aderare, eu i-am fost norocul, și asta nu e vorbă goală. Ce alt bar parizian se putea lăuda cu un barker ca mine, care să-i aducă clienți de la primele ore ale dimineții? Am zis „primele”. Adică șase jumătate, șapte... opt. Nici măcar nu exista barman, ca să nu zic de chelneriță, care să accepte să vină la muncă la orele alea: patronul ajunsese să doarmă acolo, să fie pe baricade când începeam să vin cu primii frânți, pe care să-i îmbete la loc și să le ia banii. Da, a fost o afacere bună. Am fost o afacere bună!

Aveam cazare și mâncare asigurate pe trei luni în Paris, doar că n-aveam nimic de făcut, doar să mă plimb; nu-i genul meu. Sau sparg bani, sau produc bani, dar să vegetez așa, pe mic, nu sunt în stare. Trebuia să fac ceva, orice. Dar, pe de o parte, pentru métro, boulot, dodo n-aveam acte, iar pentru ceva la negru n-aveam destulă franceză-n gușă, așa că până la urmă m-am lipit de negrii din cimitir, din Montparnasse. Ce, ei nu sunt oameni?! Și încă ce oameni: fiecare punea jos 10% din salariu, iar eu făceam toată treaba în locul lor. Nu chiar toată, dar oricum: curățam și adunam totul, făceam grămezi, iar ei veneau cu mașinuțele lor electrice și încărcau (la încărcat puneam și eu mâna). 

Nu de-aici ieșeau banii, ci din morți: nu știu cine-a scos moda asta să te-mbeți în cimitir, dar vă garantez că e-o adevărată epidemie (mă rog, era, poate-ntre timp s-o mai fi domolit). În fiecare dimineață trebuia să trezesc din somn tineretul progresist care își adusese prinosul în amintirea diverșilor guru, apoi căzuse beat mangă, la datorie: Pascin, Maupassant, Gainsbourg, Cortázar, Sartre, Leblanc erau printre cei mai „productivi” morți din cimitirul meu, și dacă vreți să știți, erau și câțiva români parcați acolo de la care mai pica câte ceva, când și când, dar mult mai slăbuț. Într-un sac puneam sticlele de tărie începute, care aveau dop, și cutiile de bere nedesfăcute, plus toate țigările pe care le găseam; sticlele începute de vin și de bere le vărsam, că doar nu voiam să otrăvesc lumea. Pe mahmurei îi pilotam binișor la Groove, lângă cimitir, unde-i prelua patronul, oferindu-le inițial cafea (o să râdeți, dar mulți beau cafea, își reveneau și plecau) și țigări la suprapreț. Negrii mei erau musulmani, toți, așa că nu se atingeau de stocul de băutură colectat de pe morminte, ci îl vindeau cu bucata tinerilor care veneau la priveghiul din seara următoare. Na, că mă ia și plânsul. Parisul! Tinerețea!

articol publicat în numărul 50/2016 al revistei Cațavencii