Euro-falia

Sunt oameni care mă întreabă de ce citesc cărți „făcute”, adică alcătuite din articole de presă, adunate la un moment dat în volum. Nu este ușor de răspuns la această întrebare! Mai ales în cazul acestei cărți anume, ale cărei texte le citisem pe toate, la momentul apariției fiecăruia (în Revista 22 și Contributors, majoritatea); cu alte cuvinte, am citit o carte pe care citisem deja! Și-am mai dat și bani grei pe ea, la librărie – 35 ron, o avere, 10 beri de la butic...

Răspunsul cel mai cinstit este: sper să scot și eu o carte făcută din texte publicate prin reviste și aș vrea să fie și alții ca mine, care s-o cumpere cu bani. Punctum.

Răspunsul ceva mai elaborat este că mi s-a părut (și mi se pare) foarte interesant de urmărit cum se schimbă perspectiva aceluiași autor asupra aceluiași eveniment pe măsura derulării lui: mă refer, desigur, la Maidanul din Ucraina (21.11. 2013 – 23.02.2014). Armand Goșu evoluează și el odată cu Maidanul, de la sfială și neîncredere („N-are cum să reușească”) la curaj și determinare absolută („Hai că se poate”), iar apoi la dezamăgire și autoînvinuire („Iar ne-am lăsat fraieriți de mafioți”). Am regăsit întocmai tragedia generației mele care a crezut în Revoluție și a rămas cu buza umflată. N-aș zice că m-am bucurat să văd cum își iau și alții țeapă, mai degrabă am început să mă resemnez și să-mi zic ceva de genul că treaba din revoluții e-a dracu' de asemănătoare cu treaba din viață: unii se-aleg cu plăcinta, alții nu se-aleg cu nimic, iar ghinioniștii adevărați se-aleg c-un glonț în cap.

Al treilea și cel mai personal răspuns este că-mi place de Armand Goșu. Iată de ce: vorbește limbile slave de răsărit, rusa, belarusa și ucrainiana, astfel încât poate da seamă de ceea ce se întâmplă acolo din surse reale, nu din basme. Ce vreau să spun cu asta: păreri avem toți, adică toți în România; da, dar părerile noastre sunt construite pe baza informațiilor filtrate prin minim o traducere (dacă nu prin două-trei), pentru simplul fapt că nu avem acces la limbă. Pot să-mi fac o părere destul de bună despre Brexit, de pildă, citind presa de limbă engleză sau franceză, indiferent de partizanatul ei politic, pentru că e transparentă și în concurență liberă; dar ce părere să-mi fac despre războiul din Donbas pe baza presei din România?! Ce calificare au ziariștii români (care habar n-au de rusă ori ucrainiană) să-mi ofere informații credibile? Vax! Nu mai vorbesc de cretinii de „experți” sau „analiști” din studiourile TV – ăia sunt demult bufonii pământului. Dar ziariști? Nu e nimeni. În afară de Armand Goșu, acces la limbă mai au Vasile Ernu și Marius Văcărelu (fiecare cu părerile lui), dar niciunul dintre ei nu este ziarist.

Bine, aș mai fi eu. Mă informez de prin cârciumi și din Pagina de Rusia, varianta în română. Hai că sunt credibil!

Pariul lui Pascal (II)

„Marea asimetrie: toate aceste recomandari au in comun asimetria. Puneti-va in situatia in care consecintele favorabile sunt mult mai mari decat cele nefavorabile.

Intr-adevar, notiunea „rezultate asimetrice” este ideea centrala a acestei carti: nu pot niciodata sa cunosc necunoscutul, de vreme ce, prin definitie, este necunoscut. Totusi, pot sa presupun intotdeauna cum ma va afecta, si ar trebui sa-mi bazez deciziile pe asta.

Aceasta idee este adesea numita eronat „Pariul lui Pascal”, dupa numele filosofului si matematicianului (ganditor) Blaise Pascal. El a spus ceva de genul urmator: nu stiu daca exista Dumnezeu, dar stiu ca nu am nimic de castigat din faptul ca sunt ateu daca Dumnezeu nu exista, in timp ce am foarte multe de pierdut daca exista. Prin urmare, acest lucru modifica credinta mea in Dumnezeu.

Argumentul lui Pascal este foarte defectuos din punct de vedere teologic: trebuie sa fii destul de naiv sa crezi ca Dumnezeu nu ne penalizeaza pentru falsa credinta. Desigur, asta in afara de cazul in care abordam ideea foarte restrictiva a unui Dumnezeu naiv. (Se spune despre Bertrand Russell ca a pretins ca Dumnezeu ar fi trebuit sa creeze prosti pentru ca argumentul lui Pascal sa functioneze.)”

Citatul de mai sus este din cartea „Lebada Neagra. Impactul foarte putin probabilului”, de Nassim Nicholas Taleb (traducere de Viorel Zaicu, editura Curtea Veche, 2010, editia a II-a, ISBN 978-973-669-962-7, capitolul 13 din partea a II-a, subcapitolul „Marea asimetrie”, paginile 246-247. Pentru cine vrea sa caute citatul in editia romana).

Pentru cine nu stie cine e N.N.Taleb si ce impact a avut publicarea Lebedei Negre, recomand sa caute pe Google, ca nu-i rusine. Sa fii neinformat nu-i rusine, sa-ti fie lene este rusine!

Reproduc mai jos forma in limba engleza a Pariului lui Pascal, asa cum am facut-o si in primul post pe acest subiect. Poate ca unii dintre voi il citesc doar pe acesta si nu le-au citit pe primul si pe al doilea, astfel incat e preferabil sa inteleaga totusi care e ideea discutiei. Deci:

Pascal's Wager (excerpts from Penseés, part III, §233):
”God is, or He is not”.
A Game is being played... where heads or tails will turn up.
According to reason, you can defend neither of the propositions.
You must wager. (It's not optional.)
Let us weigh the gain and the loss in wagering that God is. Let us estimate these two chances. If you gain, you gain all; if you lose, you lose nothing.
Wager, then, without hesitation that He is. (...) There is here an infinity of an infinitely happy life to gain, a chance of gain against a finite number of chances of loss, and what you stake is finite. And so our proposition is of infinite force, when there is the finite to stake in a game where there are equal risks of gain and of loss, and the infinite to gain.

Allan Pease

Mă, cum să vă zic: Allan Pease este un foarte mare om. Şi ca orice om foarte mare, el a scris o carte de imens succes: ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă” (bine, a scris el multe alte cărţi, dar p-asta am citit-o eu). V-o recomand, este genială. Şi dacă n-o recomand eu, se recomandă singură, că s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, făcându-l pe Allan al nostru un om foarte bogat (nu suspinaţi, suflete milostive: el era deja un om foarte bogat şi înainte de a publica acest volum).

Ce mi-a plăcut mie în mod deosebit a fost că, în ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă”, autorul a avut curajul să spună câteva adevăruri nu foarte uşor de acceptat: că bărbaţii şi femeile sunt profund diferiţi… că homosexualitatea (ca şi heterosexualitatea dealtfel) nu este o alegere, ci o pre-setare genetică… că mecanismul îndrăgostirii nu e nici pe departe exclusiv uman, ci e-ntâlnit la numeroase alte specii… că instinctele speciei noastre nu sunt rezultatul unui proiect divin, ci se explică complet prin biologia evoluţionistă… că specia noastră nu e nici monogamă, nici poligamă… hopa!

Ei, aici a cam belit-o mister Pease, că-i om însurat. A spus el nişte adevăruri în carte, cu mult curaj, nimic de zis, dar totuşi curajul unui om însurat ţine până la uşa dormitorului, nu mai departe: aşa că probabil şi-a furat-o. A făcut şi el ce-a putut, a pus-o pe nevastă-sa pe copertă, co-autoare maram, a încercat s-o mai dreagă - nimic! Scorpia s-a pus cu bătăia pe el, parc-o aud: „Deci d-ăsta-mi eşti, nemernicule, beţivule, hai? Te dai savant şi umbli după coţohârle, mitocane?! Ţii conferinţe la studente, curvarule?! Om bătrân cu părul alb, nu ţi-ar fi ruşine, escroc scârbos! Specie poligamă, ai, porcule?! Boşorog libidinos şi împuţit! Pune mâna şi mai scrie una, în care să zici că oamenii sunt specie monogamă şi să-ţi iasă borfetul din cap! Schimb eu foaia cu tine, jigodie, casanova darwinist! Îţi dau eu evoluţionism peste cocoaşă, sifiliticule!”.

Ce să facă bietul om?! A scris continuarea de la ”De ce bărbaţii se uită la meci şi femeile se uită în oglindă”, a intitulat-o “Why men lie and women cry”, şi-a pus-o şi p-asta pe piaţă. Din nou, succes imens. Din nou, nevastă-sa co-autoare. Păi?!