Se afișează postările cu eticheta frunza. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta frunza. Afișați toate postările

luni, 30 septembrie 2013

Nea Cata si gagicile

Intr-un sens, Nea Cata a fost cosmarul meu, timp de, ce sa zic, cinci-sase ani, poate si mai putin. Dar asta nu conteaza, ca e vorba de cei mai critici ani din viata unui (viitor) barbat, anii in care iti faci o idee despre atractivitatea ta, despre daca si cat te plac fetele. Din cauza lui Nea Cata, pentru mine nu s-a pus problema nici in termeni de “daca” si cu atat mai putin de “cat”. Nu s-a pus deloc. Eu nu existam in ochii fetelor. Na, beleaua! Deci, cand vine vorba de invidie omeneasca, nu dati search pe google, nu sapati wikipedia si nu va-ngropati nasul in tratate de psihologie; doar intrebati-ma pe mine. Envy is my middle name!

Pentru ca lumea noastra era atat de mica, “fetele” nu puteau fi intalnite decat prin vecini, la scoala, la tara, la clubul sportiv sau in mediile de socializare ale parintilor (prieteni, colegi de munca, de excursii sau de pescuit). Sa le luam pe rand.

Fiind niste “speriati din padure”, proaspat urbanizati, ai mei n-aveau niciun fel de medii de socializare: nu ieseau nicaieri, nu se vedeau cu nimeni, habar n-aveau de mers la teatru sau la restaurant (nu ca stilul lor de viata ar fi fost vreo mare exceptie pentru bercenezii acelor ani). Exista, intr-adevar, tuicareala lui taica-meu cu taica-su lui Nea Cata, dar tuicareala aia nu era chiar ocazia unde sa intalnesc eu gagici! Pe de alta parte, cum singurul sport la care m-au lasat parintii sa ma duc a fost polo-ul, un “mediu social” deosebit de sarman in fete… nici acolo n-am facut nicio isprava, daca nu tinem cont de atentiile venite din partea unui garderobier, cam poporan de felul lui (se gudura de zor pe langa noi, astia de la “juniori mici”, too-ocmai cand eram la dusuri!).

La scoala era catastrofa: pe langa repetentul Nelu Istrate, care le atragea ca un magnet pe alea curvistine, toate gagicile mai studioase din clasa erau gramada pe Nea Cata. Cand Nea Cata spunea un banc, lesinau de ras; cand spuneam eu unul, nici n-apucam s-ajung la poanta, ca ramaneam fara ascultatoare. Cand Nea Cata era la fotbal, in tricou si pantaloni scurti, toate tremurau si se-nroseau, de parca daduse-n ele ciuma gainilor; eu as fi putut sa ma dezbrac in puta goala si sa joc tontoroiul pe catedra, cu scrotul vopsit in verde, ca oricum n-ar fi observat niciuna. Am zis “alea mai studioase”? Pe dracul. Era una, Marcela, parca, batuta de Dumnezeu: lunga cat o zi de post, slaba ca un schelete vazut din profil, complet lipsita de tate (nici sfarcuri n-avea, nefericita), c-un nas prelung, model “secera”, urata de ziceai ca-i lupta de clasa. In plus, complet tolomaca la invatatura. Va puteti imagina ca si asta se topea cand Nea Cata o baga in seama, dandu-i un prietenos sut in cur?! Nu mai zic de alea mai zvarlugi (Adriana, Daniela, Catalina, care-or mai fi fost), care stateau cu ochii pe el ca pe butelie, in timpul orelor bombardandu-l cu declaratii scrise de dusmanie vesnica (asa e moda la 13 ani), iar in pauze fugarindu-l prin toata clasa ca sa-l “bata”. In timpul asta, eu aveam dreptul sa stau in banca nebagat in seama si sa aprofundez lectia despre inmultire la euglena verde. Viata, nene! Adolescenta traita la maxim! Maxxim, am spus!

Prin vecini era inflatie de gagici: frunzoaicele. Nu dau nume, dar tin sa amintesc in mod public cum se faceau alegerile la Frunza si cine era intotdeauna, dar intotdeauna, primul ales dupa numaratoare. Era Gabi Stefan? Era Cristi Dudea? Era, oare, inubliabilul Bogdan Tomosoiu? Eram eu, era Sandrino, era Ionut de la trei, era Sorin Cristea de la parter, era Caloto, vecinul lui de palier? Nooo! Stim cu totii cine era acest prim ales. Cred ca daca Frunza se putea juca c-un singur baiat, intotdeauna-prim-alesul ramanea si singurul. Noroc cu regulamentul…

Mai ramanea “la tara”, adica la Ghijasa. Unde, slava Domnului, Nea Cata n-avea acces (voi reveni cu detalii intr-un post ulterior, “Nea Cata si Ghijasa”). Credeam, in nemernicia mea, c-acolo pot sa fac si eu pe zmeul, printre tarancutele alea. Ha! Sor-mea (alta frunzoaica, nota bene!) il roaga pe Nea Cata, posesor de dublu casetofon, sa-i inregistreze o caseta cu muzica moderna, sa aiba pentru la tara, la Ghijasa (loc uitat de lume). Nea Cata se executa, dar face si o gluma de-a lui: pentru ca ii ramasese o bucatica de banda neinregistrata, dupa ultima melodie, se apuca si trage acolo hitul “Un copac cu flori” a lui Stefan Hrusca (cantautor negustat de noi pe vremea aia, ca-l percepeam ca ceausist). E, si intre nemuritoarele acorduri hrusciene, Nea Cata se inregistreaza pe sine, spunand: “Misto, nu?”. Atat.

But note carefully the effect. Sor-mea pune caseta s-asculte si tarancutele ei muzica “de la Bucuresti” (Modern Talking, CC Catch, Sandra et caetera), astea asculta in tacere pana la sfarsit, se mira si rad la Stefan Hrusca, apoi il aud pe Nea Cata cu al sau “Misto, nu?”. Toate dau un geamat profund, din adancul ovarelor, apoi incep sa cotcodaceasca-n cor: “Mama, ce tip, Dumnezeule!”. Am innebunit, m-am dat cu capul de pereti. Dar macar atunci am inteles ca am de-a face c-un balaur pe care nu-l pot rapune. Ca pot sa ma lupt cu Nea Cata pentru fete, daca asa vreau, chiar daca stiu ca pierd; dar cum sa ma lupt c-o voce dintr-o caseta?!

Mai adaug un ultim amanunt, de data asta din liceu. Aveam o colega, una Oana, un fel de sefa a clasei IX C, care a trebuit sa imparta clasa in doua grupe pentru practica “de productie”: o grupa mergea intr-un atelier mai de Doamne-ajuta, cealalta in fabrica. Nea Cata a nimerit la atelier, cu Oana si cu prietenele ei, iar eu am mers la saiba, cu pulimea. Noroc ca Nea Cata s-a mutat la alt liceu intr-a XI-a. Noroc bun, ca pentru mine s-a mutat degeaba: in doi ani, jocurile fusesera facute.

Evident, Nea Cata si cu mine am ramas prieteni, ca n-am avut niciodata ceva sa-i reprosez. Nu s-a dat niciodata la vreo fata “a mea” (era si greu, eu neavand vreuna), ba dimpotriva, ar fi fost incantat sa i le mai iau de pe cap, sa-si vada si linistit de fotbal. N-a avut el norocul asta. Dar nici eu!

Sigur, acum, dupa atatia ani, vad situatia altfel situatia de atunci, asa cum o vede orice om de varsta mea. Numai ca cicatricile sufletesti sunt mult mai parsive decat alea din carne: nu garantez ca daca Nea Cata are ceva amante si eu aflu, nu-ncerc sa i le suflu! Nu pe toate, nu zic, da’macar vreo doua-trei, sa vada si el cum e!

Intrebari?

post scriptum: n-am uitat-o pe Biba, sora lui Robert din A19, ci am omis-o intentionat, ca-i din alt film.

marți, 10 septembrie 2013

Nea Cata si coaja de banana

Aceasta poveste are mai mult sens daca este relatata din punctul de vedere al lui Nea Cata, pentru ca altfel isi pierde 90% din farmec. Sa-i dam, deci, cuvantul!

“Eram la mine la bara, jucam Pase, pase, gol, cu Nea Mihaita si c-un pistulac, nu mai stiu cine era. La un moment dat, Nea Mihaita da mingea peste poarta, c-o bolta mare, mingea cade in ghena din spatele barei, iar Nea Mihaita se duce-n ghena s-o recupereze. Din dreapta, cum stateam eu in poarta, vine Volga aia penibila, a lui Ticalosu de la scara B; la volan, Ticalosu in persoana. Cand ajunge in fata portii, adica a barei, Volga opreste in scrasnet de frane, Ticalosu coboara din masina si-mi sterge o palma de-mi tiuie urechile: jart! Raman tablou, dar am totusi prezenta de spirit sa-l intreb: “Ce-ai, nene, ce dai, ce ti-am facut?!”. Ticalosu imi raspunde peste umar, urcandu-se la volan: “Sa te-nveti minte alta data, sa nu mai arunci in mine cu coji de banana!”. Demareaza si pleaca. Eu raman mut. Ma uit la pistulac, nici ala nu intelegea nimic. Ma uit in gunoi dupa Nea Mihaita, nu era nicaieri; ma uit mai bine, Nea Mihaita era departe, la vreo 100 de metri, fugea prin spatele blocului D7, cocosat de spinare ca la Iepureasca.”

Ce se intamplase?

Ii iau cuvantul lui Nea Cata si mi-l dau mie. Cu o zi-doua inainte, citisem nu stiu unde ca cica comicul e dat de “le placage de la mécanique sur du vivant”, adica razi atunci cand calca unul pe-o coaja de banana si cade gramada. Am vrut sa verific teoria. Inspiratia, geniala ca orice inspiratie, mi-a venit cand am vazut o coaja de banana in gunoi si pe Ticalosu venind pe alee, cu geamul de la Volga deschis pana jos, incetinind ca sa ia curba la stanga. Am luat coaja de banana din tomberon si-am incercat s-o arunc cu maxima precizie sub roata din spate-stanga a Volgai, ca sa vad masina cum derapeaza si intra cu fundu-n gard, la scara F. Dar, fiind un tintas mizerabil (spre deosebire de Nea Cata, ce excela la sportul asta), am nimerit cu coaja aia fix in capul Ticalosului, i-am facut coaja fes, cum s-ar zice. Vazand catastrofa, am tulit-o la timp din ghena, astfel incat idiotul de Ticalosu nu i-a vazut decat pe Nea Cata si pe pistulac; l-a ales pe Nea Cata, ca era mai inalt, si a decis ca ala-i criminalul care l-a atacat cu coaja, in mod perfid. Dupa care, jart, a facut dreptate, in mintea aia a lui de Ticalos.

Recitind ce-am scris pana acum, imi dau seama ca mi-a scapat ceva, ceva esential. Sigur, faptele sunt corect relatate, ma rog, atat cat mi le-aduc aminte (e insa si Nea Cata pe-aici, cu  memoria lui, asa ca micile erori pot fi indreptate urgent); dar tabloul de ansamblu nu e deloc clar.

Iar acest tablou de ansamblu e simplu: toate aceste intamplari, fixate aici in scris pentru uzul frunzarilor, aveau loc undeva la marginea cartierului Berceni (el insusi o periferie), intr-un spatiu extrem de mic, delimitat de patru blocuri comuniste: D7, D6, D5, D23. Din motive pe care nu le stiu, locatarii (copiii!) din D5 si D6 nu “existau”, erau niste straini pentru noi, niste alieni. Raman blocurile D7 si D23. Dar nu in intregime. Scarile A si B din D23, ca si scarile A, B, C si D din D7, erau populate de alti alieni, la fel de stranii. Raman doua scari din D7 (E si F), plus patru scari din D23 (C, D, E si F), plus playgroundul din spatele blocului D23 (cel cu aninul). Plus doua bare de batut covoare (folosite ca porti de fotbal), cu doua ghene de gunoi, cate una in spatele fiecarei bare. Plus niste “spatii verzi” (care acum sunt parcari), de unde eram constant izgoniti, pentru ca, daca ne jucam acolo, “calcam pe iarba” (?!). Asta era tot. In materie de joaca, asta era tot spatiul nostru outdoors (sau outdoor, ca niciodata n-am inteles diferenta intre termeni!). Mai era si scoala, mai erau si “teritoriile” din apartamentele parintilor (pe care, din pacate, trebuia sa le impartim cu acestia). Si atat. Asta era lumea. Sase scari de bloc si doua ghene de gunoi. Explicati-le asta copiilor vostri!

Stiti la cine ma gandesc? La copiii refugiatilor afgani, aia care au crescut in lagarele din Pakistan (Jalozai, de exemplu), si au revenit in Afganistan sub forma de talibani, cand s-au facut mari. Si care au impanzit acum lumea, sub forma de teroristi (“soldati ai lui Dumnezeu”), perpetratori de razboaie sfinte. Cum ati impanzit si voi lumea, frunzarilor, perpetratori de trai mai bun. Fiecare cu seinen Kampf!

Deci, Nea Cata? Te-asteptai? Am plecat de la povestea cu coaja de banana si am terminat prin a te compara c-un taliban! Vezi ce patesti, daca-mi sugerezi subiecte pentru megaproiect?!

Despre destinul Ticalosului, intr-un post ulterior. Era un personaj!