Barbut

În urma solicitărilor insistente ale publicului, fiind rugat să iau cuvântul, vă prezint azi câteva crâmpeie din arta aproape pierdută a barbutului. Acest nobil joc, care a stat la baza educației celor mai mulți pariori de azi (și mai ales a organizatorilor de pariuri), e tot mai puțin practicat de etnia (încă) minoritară din România, din motive care-mi scapă. Fiți alături de mine! Nu lăsați barbutul să piară! Promovați-l pe Facebook! Join my cause!

Întâi de toate, există barbutul la mai mare: simplu de înțeles, simplu de jucat. Cel mai mare zar e 1-1, urmat de 6-6, apoi de toate celelalte combinații. Suma bate dubla, adică 5-3, de exemplu, e mai mare decât 2-2.

Mai interesant e însă barbutul curat: zarurile câștigătoare sunt 3-3, 5-5, 6-6, 6-5 (în această ordine), iar cele pierzătoare sunt 2-2, 2-1, 1-1 și 4-4. Jucătorii sunt așezați în roată (care poate cuprinde și 20 de oameni), iar stilurile (convențiile de joc) sunt diverse; să amintim doar de jumate-jumate, ce vine, perechi, la față, para-ndărăt, așa și-așa. Fiecare din aceste stiluri își are proprii aficionados, dar preferatul meu este para-ndărăt, în care cel care a luat potul cu o aruncare bună păstrează zarurile și comandă următorul tur, nu le cedează următorului, ca în celelalte stiluri.

Atenție, indiferent câți jucători sunt, numai doi aruncă propriu-zis cu zarurile: cel care are mâna (sau cum zic alții, cel care iese) și cel care-l comandă. Numai aceștia doi pun banii jos, inițial – la rândul lor, banii pot fi potul (o sumă mare) și fața (o sumă mică, care se ia la fiecare aruncare, pe când potul poate rămâne jos mai multe aruncări la rând, devenind tot mai gras (cam ca la Loterie, când se anunță report). Jucătorii din roată încep să parieze abia după ce cei doi zărari au stabilit ce joacă, iar atunci, din roată se întreabă: „Merge Brăila?”. Cel care are mâna poate accepta Brăila (iar câștigul e considerabil, dar depinde atât de ce aruncă el, cât și de ce aruncă adversarul direct), sau o poate refuza, și-atunci acceptă șanul (soarta potului depinde exclusiv de propria lui aruncare).

În general, la barbut nu iese cu bătaie. Adică nu iese până nu se recurge la tăiete: o aruncare poate fi anulată prin acest procedeu, cu condiția ca zarurile să fie încă în mișcare când se spune „Tăiete!”. Și se mai întâmplă și confuzii. 

articol publicat în numărul 8/2010 al revistei Cațavencii

Tempelburger, Berlin

M-a întrebat cineva-n redacție: „Pentru cine scrii tu?”. N-am știut ce să zic. Chiar, pentru cine? Că nu e mare ispravă să dai din picioare (și să iasă din asta „Spații de cazare”) sau să te-ostenești bând beri și să scoți „Baruri europene”; asta poate oricine! Dar nu oricine le apreciază, și aici voiam de fapt s-ajung.

E clar că generația de dinaintea mea n-are niciun drag să citească revista Cațavencii, pentru simplul și tristul fapt că nu-i înțelege poantele (am verificat personal, nu e legendă urbană). Mai mult, generația are probleme pecuniare, așa că nu-și poate permite să spargă patru lei - și nici măcar să nu râdă de banii ăștia! Mai bine se uită la televizor, că acolo, slavă Domnului...

Pe de altă parte, generația anilor ’90 e mult prea ocupată să trăiască personal ce povestesc eu aici (adică să călătorească și să chefuiască, cu sau fără beri – vremurile s-au mai schimbat!) ca să aibă răgaz să citească cum fac alții chestii: patru lei nu-s o problemă, dar o oră din viață, da. Vorba lui Dănel (un băiat, nu-l știți): „De ce-aș citi, dacă pot să fac altceva în timpul meu liber…?!”.

Așa că mai rămânem noi, ghinioniștii care-am prins ce-a fost mai nașpa din comunism și din capitalism; singura consolare, dar singura, e să ne zicem „Lasă, mă, că altor generații le-a mers și mai prost!”. Corect: nemții ăia, săracii, care-au lucrat după 1934 la aeroportul Tempelhof („the mother of all airports”, cum scrie la wikipedia), ăia ce să mai zică? I-a luat mama dracului și n-au avut pe cine da vina, cum avem noi; și ce s-a ales din muncușoara lor? Praful s-a ales!

„Tempelhof Feld”, așa îi zice acum prafului, și să știți că e foarte mișto, recomand. E un teren plat, imens, cu iarbă și câțiva copăcei, unde vin oamenii vara și beau bere. Bine, nu-i obligatoriu: unii joacă jocuri (multe jocuri, jocuri de toată mâna, toate jocurile), alții grătăresc, alții se pupăcesc, alții dorm, alții fac agricultură bio (era un prost c-o săpăligă, am murit de râs); sunt și unii care țin discursuri către nimeni, ca-n Speakers’ Corner din Hyde Park… e foarte frumos.

Eu cu băieții ne-am stabilit cartierul general la o dugheană cu nume foarte creativ (Tempelburger) și acolo am băut de toți banii, rusește, numai bere locală, la sticlă de 450 ml, o bunătate. Nu mai țin minte cum se numea!

articol publicat în numărul 45/2016 al revistei Cațavencii