Le Buffet Wintergarten, Berlin

Este aproape o crimă să bei bere în mall! Hai, poate că-i prea mult „crimă”, dar erezie tot este: berea este sfântă pentru băutori, iar băutul ei este un ritual, nu o bătaie de joc. Să bei bere într-un mall te descalifică pe veci în ochii comunității de băutori, e ca și cum ai fura sau ai sparge semințe pe stradă, este, pur și simplu, ceva ce nu se face. Sau ca și cum ai folosi berea pe post de șampon, ca femeile. Sigur, nu e imposibil și nici măcar dificil; dar e complet neserios.

Eu am comis-o. Mă dau singur afară din clasă, mă las corigent fără discuții, dar să vedeți cum a fost: aveam de așteptat până termina dumneaei cumpărăturile prin mallul ăla, șopuiala, cum se zice mai nou. „Păi și eu ce fac?”. Ea, de colo: „Te plimbi și tu de colo-colo, te uiți la vitrine, ce ești prost așa?!”. Evident că nu avea rost să explic că niciodată, niciodată, un bărbat n-are ce căuta într-un astfel de stabiliment absurd, deci am făcut ce era normal să fac: am ieșit glonț din KaDeWe (ăsta-i numele mallului, așa-l cheamă pe el) și m-am apucat de dat ture cartierului, Schöneberg, o frumusețe, ce tot vorbiți. Am mers în cercuri până m-au apucat durerile de gambe, dar cumpărăturile încă mai durau, așa că m-am întors în mall și-am luat la puricat etaj cu etaj, doar-doar oi pica peste ceva interesant, iar la etajul șapte am dat peste trebușoara asta, grădina de iarnă Le Buffet, care pe de-o parte mi-a plăcut, c-are de toate, pe de alta mi-a căzut oleacă greu la rânză, că e cam fiță. Și prețurile mi s-au părut mari, ceea ce este foarte dubios, că Berlinul e vestit în lung și-n lat pentru prețurile lui mici, numai bune de buzunarele esticilor (apropo, turcii sunt și ei estici de-ai noștri? Că românii iubesc Berlinul, nu zic, dar mamă-Doamne ce-l iubesc turcii!).

Ce era să fac? Să-mi iau înghețată de kumquat, ca toți snobii? Frigărui de creveți sau alte prostii? Am luat o bere, ceva ușor, un Köstritzer, bere cu tradiție, cu reputație, cu ștaif, nu jucărie; nu-mi mai amintesc cât a costat, dar am avut impresia că față de prețurile din Le Buffet, a fost o sumă mică, permisibilă. E, și stăteam eu acolo, bucurându-mă de apus, uitându-mă de sus la traficul din Wittenbergplatz, savurându-mi berea și simțindu-mă boier, până când n-am mai avut ce savura și-am fost practic silit să mai iau una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și-ncă una. Și dacă nu se termina șopingul, aș fi luat-o și pe-a șasea, că de-abia mi se deschisese jiglerul, dar se terminase și-a urmat ceva de care nu vreau să-mi aduc aminte. De-aia nu e bine să încalci Codul și să bei bere-n mall. Aviz!

articol publicat în numărul 18/2017 al revistei Cațavencii 

Tempelburger, Berlin

M-a întrebat cineva-n redacție: „Pentru cine scrii tu?”. N-am știut ce să zic. Chiar, pentru cine? Că nu e mare ispravă să dai din picioare (și să iasă din asta „Spații de cazare”) sau să te-ostenești bând beri și să scoți „Baruri europene”; asta poate oricine! Dar nu oricine le apreciază, și aici voiam de fapt s-ajung.

E clar că generația de dinaintea mea n-are niciun drag să citească revista Cațavencii, pentru simplul și tristul fapt că nu-i înțelege poantele (am verificat personal, nu e legendă urbană). Mai mult, generația are probleme pecuniare, așa că nu-și poate permite să spargă patru lei - și nici măcar să nu râdă de banii ăștia! Mai bine se uită la televizor, că acolo, slavă Domnului...

Pe de altă parte, generația anilor ’90 e mult prea ocupată să trăiască personal ce povestesc eu aici (adică să călătorească și să chefuiască, cu sau fără beri – vremurile s-au mai schimbat!) ca să aibă răgaz să citească cum fac alții chestii: patru lei nu-s o problemă, dar o oră din viață, da. Vorba lui Dănel (un băiat, nu-l știți): „De ce-aș citi, dacă pot să fac altceva în timpul meu liber…?!”.

Așa că mai rămânem noi, ghinioniștii care-am prins ce-a fost mai nașpa din comunism și din capitalism; singura consolare, dar singura, e să ne zicem „Lasă, mă, că altor generații le-a mers și mai prost!”. Corect: nemții ăia, săracii, care-au lucrat după 1934 la aeroportul Tempelhof („the mother of all airports”, cum scrie la wikipedia), ăia ce să mai zică? I-a luat mama dracului și n-au avut pe cine da vina, cum avem noi; și ce s-a ales din muncușoara lor? Praful s-a ales!

„Tempelhof Feld”, așa îi zice acum prafului, și să știți că e foarte mișto, recomand. E un teren plat, imens, cu iarbă și câțiva copăcei, unde vin oamenii vara și beau bere. Bine, nu-i obligatoriu: unii joacă jocuri (multe jocuri, jocuri de toată mâna, toate jocurile), alții grătăresc, alții se pupăcesc, alții dorm, alții fac agricultură bio (era un prost c-o săpăligă, am murit de râs); sunt și unii care țin discursuri către nimeni, ca-n Speakers’ Corner din Hyde Park… e foarte frumos.

Eu cu băieții ne-am stabilit cartierul general la o dugheană cu nume foarte creativ (Tempelburger) și acolo am băut de toți banii, rusește, numai bere locală, la sticlă de 450 ml, o bunătate. Nu mai țin minte cum se numea!

articol publicat în numărul 45/2016 al revistei Cațavencii

Aletto Hotel Kudamm, Berlin

Moș ne-a trimis la Berlin. Fraza necesită deslușiri: Moș îi omul care mi-a pus drujba-n mână, de-am învățat și eu o meserie, „ne-a” înseamnă c-a trimis o echipă de doi oameni în loc de una de patru („Optimizare de costuri, Mihai!”), „trimis” înseamnă c-am fost la muncă, la o comandă urgentă, iar p-asta cu Berlinul n-am înțeles-o: de obicei mergem în orașe gen Londra, Giurgiu, Iași, Găiești, Paris, Focșani sau Turda, dar niciodată în Germania. Fiind urgență, n-am apucat să pun întrebări, am printat check-in-urile, l-am luat pe Rack de-o aripă și off we went, spre Tegel (ăsta-i aeroportul mic, pentru săraci. Schönefeld e ăl mare, dar, na! „Optimizare”). 

Precizez: Rack este cățărătorul meu, și nu că mă laud, da-i cel mai bun cățărător din România (mă refer strict la arboristică; or fi alți alpiniști utilitari la fel de buni, poate chiar mai buni, dar fie nu lucrează la copaci, fie nu-i știu eu). Am lăsat echipamentul la hotel, la Aletto, pe Hardenbergstrasse, și ne-am dus să vedem lucrarea. 

De data asta n-a fost vorba de-un cimitir sau de-o platformă industrială, ci de-o grădină: Zoologischer Garten. Tipul de la poartă nu înțelegea cine suntem și ce vrem (așa-zisa „organizare germană” e un mit), dar a dat niște telefoane, l-a găsit până la urmă pe șeful de șantier care a venit la poartă și ne-a luat; spre ușurarea mea, era polonez. Ne-a arătat ce-aveam de făcut: trebuiau toaletați niște anini imenși, sub care se aflau volierele păsărilor zburătoare (cele nezburătoare, cazuarii, struții, pinguinii, n-au nevoie de voliere!). 

Rack s-a uitat de zece ori la toate detaliile, s-a băgat prin buruieni să verifice gardurile, a tras de plase, de sârme, iar în final a zis „da”: da, poate să facă lucrarea. Nu, n-o să-i ia mai mult de-o zi. Nu, n-are nevoie de oameni în plus la sol, Mihai e suficient (m-am înfoiat), că n-are nimic de făcut, doar să le zică vizitatorilor când să stea și când să treacă (m-am pleoștit). Apoi ne-am întors la hotel. 

Optimizare: Aletto e hotel, dar are și regim de hostel. Adică e plin de gimnaziști, de liceeni și de studenți. Are o curte interioară cu teren de fotbal, teren de baschet și loc de joacă pentru copiii mai mici. Are pereții extrem de subțiri, prin care auzi când cineva trage apa, când cineva râde, cineva plânge și cineva face sex. Culoarele sunt largi, astfel încât pe ele se poate alerga toată noaptea, ceea ce se și întâmplă. Lângă Aletto este o gară. Prin gară trec mereu trenuri. Lângă gară este un pod. Sub pod sunt mereu bețivi. 

E frumos la Berlin. 

De ce Berlin și nu Londra, ca de obicei? „Tatonăm și alte piețe, Mihai, că nu se știe”.

text publicat in numarul 26/2016 al revistei Catavencii

Baltik Republic

Să nu se creadă că Rusia dorește cucerirea Europei; asta a fost cândva. Armatele lui Alexandru I au ajuns la Paris, cele ale lui Stalin – la Berlin. În testamentul lui Petru scrie că trebuie să ajungă la Atlantic, dar între timp lucrurile s-au schimbat: pe vremea lui Petru nu exista America. Acest simplu fapt a schimbat atât raporturile dintre Rusia și Europa, cât și scopurile Rusiei. În plus, să nu uităm un lucru simplu, acum rușii sunt mult mai deștepți decât pe vremea lui Petru, atât oamenii de rând, cât și conducătorii. Ceea ce-și doresc cetățenii ruși e simplu: să trăiască mai bine. Ce-și doresc, însă, conducătorii Rusiei?

Pe scurt: finlandizarea Europei. Prin ”finlandizare” se înțelege subordonarea geopolitică a unui stat mic față de unul mare. Cu alte cuvinte, ăla micu’ să nu facă nimic de capul lui în materie de politică externă, ci totdeauna să-l întrebe pe ăl mare dacă îi dă voie. Să nu facă parte din nicio alianță militară. Să nu aibă inițiative personale la ONU. Să nu se bage în politica internă a celui mare (drepturile omului, chestii). Să nu fie prieten cu dușmanii ălui mare și nici dușman cu prietenii lui. Pe scurt, să șadă frumos pe cur și să tacă din gură, iar așa o să-i fie lui bine pe lumea asta. Că altfel... !

În scopul acestei finlandizări, Rusia va dărui Europei și ultimul măr otrăvit: exclava Kaliningrad. Cu același scenariu, de-acum cunoscut, exclava (rebotezată probabil ”Baltiskaya Respublika”, pentru a se evita asocierea cu numele sinistru a lui Kalinin) va fi acceptată la un moment dat în UE, cu întreaga ei populație 100% rusească. În fața acestui ultim gest de prietenie, Europa va cădea în cur ca proasta: ”Uite, bă, rușii! Ce băieți buni, ce democrați! Ia să ne mai slăbească americanii și polonezii cu NATO ăla al lor! Ce nevoie avem de NATO, ca să ne apere de cine?!”. Nu trebuie mai mult. Prin faptul că Republica Baltică există ca stat independent și devine membră UE, întreg edificiul NATO e sabotat, plus principiul statelor naționale care compun acum UE: dacă rușii permit secesiunea în Federația lor, noi de ce să n-o permitem în Uniunea noastră? Ce, ne dau rușii lecții de democrație?!

Cu această ultimă mutare pe eșicher, falsa retragere rusească se încheie. Acum, Moscova nu are altceva de făcut decât să aștepte greșelile adversarului, care vor veni puhoi: certuri nesfârșite în cadrul NATO și (probabil) dezagragarea Alianței, tot mai proasta funcționare a Uniunii Europene, lovită pe două fronturi (retragerea din Uniune a statelor performante și înflorirea mișcărilor secesioniste în cele sărace și tembele, gen România, Grecia sau Spania), iar în cele din urmă, instaturarea unui nou raport de forțe între Rusia, Europa și America: dezorientați și disperați, europenii își vor proclama neutralitatea politico-militară și ”alianța economică” cu Rusia. Exact cum era Finlanda între 1945 și 1991. Finlandizarea Europei!

Că totul nu e decât praf în ochi, europenii n-o vor înțelege decât mai târziu. Întrebarea e: cât de târziu? La această întrebare ne poate răspunde o altă posibilă mișcare secesionistă din Federație, și anume Republica Don (Donskaya Respublika).