De atatea ori mi-au repetat rafinatii mei prieteni ca nu ma pricep la fotbal, incat aproape c-am ajuns s-o cred si eu. De acord: cat timp sportul asta e tratat in stil de contabili, habar n-am. Cine ce-a zis, cine la ce echipa joaca, cat a costat cutare, cum il chema pe centrul defensiv al lui “17 Nentori Tirana”, etc – informatii absolut necesare pentru a putea intelege fotbalul.
Enfin, chiar si asa nepriceput, m-am uitat cu placere la meciul de aseara, am savurat jocul ofensiv al Clujului, bref, mi-a placut. Insa n-am putut sa nu observ ca cei mai penibili piturcieni au fost cei doi comentatori, ale caror idei se reduceau de fapt la doua: cate minute mai sunt pana la “fluierul final” (cu presupunerile de rigoare asupra minutelor de prelungire); si be mic, meciul nu are importanta decat “numai si numai pe tabela de marcaj!”. Nici un fel de placere a jocului, de admiratie pentru spectacol, pe scurt, de pasiune; la ei totul se concentra pe gandul “hai sa ciugulim ceva si sa mergem la chef, sa sarbatorim ciupeala!”. Romanesc, balcanic, estic.
Daca America a nascut un indemn ca “Think big, man!”, aici in rasarit am putea si noi sa fatam ceva gen “Think fly drop small, man!”.
miercuri, 17 septembrie 2008
luni, 15 septembrie 2008
SNSPA
Imi amintesc o faza de la una din scolile in care mi-am pierdut atata vreme (fara nici un profit pecuniar): eram la SNSPA, la unul din cursurile de la inceput (de deschidere, pana ne obisnuiam unii cu altii). Profesoara, o asistenta de fapt, Alina Bârgăoanu (parca!), a vorbit ea ceva, acolo, si pe urma a lansat un subiect si ne-a lasat pe noi sa ne dam cu parerea – asta era si scopul, acum mi-e clar. Se vorbea de slaba inclinatie a romanilor spre lectura (alta decat a ziarelor) si se ridica un tanar, cu urmatoarea filipica: “Eu nu am vazut in Bucuresti nici un om care sa citeasca in metrou!”. Nici acum nu stiu de ce m-a calcat asa rau pe coada o asemenea afirmatie, evident tembela, dar am reactionat un pic exagerat, ceva de genul “poate ca stimatul coleg, neobisnuit sa se dea si el cu metroul, sufera acum de vertij! Draga colega, nici eu n-am vazut Everestul, dar stiu ca exista – l-au vazut altii!”. Si acum dupa atata timp ma intreb ce naiba m-a apucat (ca circoteca nu s-a oprit aici, el mi-a zis “bucurestean arogant”, eu lui “provincial complexat”, etc), ca doar n-am avut niciodata vreo dragoste speciala pentru orasul asta…?!
Cred ca explicatia tine de accentul omului. Exista un anumit accent al ardelenilor educati, specific, suficient, ingamfat, dispretuitor pentru tot ce nu e Ardeal – si, evident, foarte “critic” la adresa a orice e Bucuresti (de la covrigi pana la fotbal si politica). Daca stai sa-i asculti, orasul asta e situat in Oltenia si e locuit exclusiv de tigani. Accentul bucurestenilor li se pare extrem de suspect, ceva intre puscarie, chibut si satra. Salariile de aici li se par cu totul nesimtite, lucru explicat prin “acolo toti fura!” (unii de la altii, probabil).
Cum de m-am gandit la astea? Pai pentru ca si bucurestenii au exact aceleasi impresii cand e vorba de anumite accente: moldovenesc, oltenesc, etc. Li se par (“ni se par”…?!) ne-educate si agresive, conform fazei de la cursul de engleza: “Why do you think our country goes wrong, in matter of civilization?”, intreaba profesoara. “I think there are too many Moldavians who come in Bucharest and that’s why this city is so dirty”, zice un baiat foarte infipt, care lucra inca de pe atunci intr-o multinationala si n-avea frica in a zice ce gandea. “But I am also Moldavian and I have also come in Bucharest!”, zice profesoara (era tanara), foarte ofuscata. Colegul nostru, radiind de fericire: “See my point…?!”.
vineri, 5 septembrie 2008
Alte invataminte din armata
Uimitor cat de diferiti erau baietii, indiferent de criteriu; dar daca criteriul era „insurat vs burlac”, atunci diferenta era stridenta.
Cei insurati sau logoditi nu erau buni de nimic, din punct de vedere militar: nu se adaptau deloc. Puteai sa-i injuri, sa-i bati, sa-i bagi la carcera („bulau”), sa le dai tarasuri, sa-i scoti noaptea la alarma – nimic! Tamaie. Singurul lucru de care le pasa era sfertul de ora de vorbit la telefon, seara, cand isi luau portia de drog (se pisiceau alea la telefon, le faceau capul mare), dupa care veneau in dormitor si se culcau ca purceii, fara sa le pese de tambalaul pe care il faceam noi astialanti (carti, table, bautura, mima, poze porno, povesti despre cavalcade sexuale, etc). Pana cand un ofiter mai istet le-a gasit ac de cojoc: nu vreti militarie, bine! Da’ va lingeti pe bot de permisii!
Domnule! Zau daca nu s-a schimbat calimera! De unde pana atunci noi, gasca de betivani, eram cei mai buni la aplicatii, din momentul ala „insuratii” ne-au lasat tzutzt: sa vezi la ei plantoane, garzi, marsuri cu masca pe figura, maiculita ta Doamne! Ne-au lasat de caruta in asemenea hal, c-a trebuit sa ne lasam (temporar) de bautura, ca sa putem tine pasul cu ei. Bine, ca de adaptat tot nu s-au adaptat, da’ asta-i alta discutie.
Pe de alta parte, in civilie: in toate grupurile cu care-am fost pe munte, invariabil se-ntampla acelasi lucru. Daca una (mai des) sau unul (mai rar) avea acasa pe cineva pe care-l gelozea, nu era nimic de facut cu ea (sau el). Nu scotea o vorba, plangea foarte des, nu se integra absolut deloc, statea cu ochii in gol, ba am vazut o data una care scotea o poza si-o pupa, o data la cinci minute. Sa te doara mintea! Nu mai spun ca astea (astia) erau primii care cedau la oboseala, trebuia sa le ameninti – si uneori, in cazuri disperate, chiar sa le caftesti putin – ca sa se mobilizeze si sa termine traseul. Cu variatiuni: odata, una s-a pus in cur si-a-nceput sa urle ca ea vrea la tac-su (asta era obiectul obsesiei domnisoarei!), alta a fugit de noi, prin padure, iarna, noaptea, pe motiv ca „vreti sa ma omorati!” (asta era aia pe care o carpisem putin, sa se adune de pe jos), etc.
Bref: daca vrei sa faci o treaba cu cineva, asigura-te ca nu e indragostit/a! Daca e, nu pune baza, lasa c-o sa-i treaca – boala asta trece repede, la cei sanatosi.
joi, 4 septembrie 2008
„Aviatia inamica la joasa inaltime!"
Azi noapte l-am visat pe domnul plutonier Potarniche. N-am avut polutie, multumesc de intrebare.
Comanda preferata a d-lui plutonier era „Aviatia inamica la joasa inaltime!”, la care tot plutonul ar fi trebuit sa dispara in peisaj, ca-n filmele de actiune. Sau macar sa se tranteasca oamenii pe burta si s-o ia taras spre unde era buruianul mai inalt, si acolo sa stea pitulati ca niste puisori de curca. Asta era teoria, ca adica sa nu te zareasca inamicul si sa te mitralieze ca pe prosti. Comanda avea ea un sens, ca de exemplu in razboaiele din fosta Yugoslavie a salvat viata multora, si militari si civili. Dar noi de unde sa stim asta?!
In practica, iesea un circ penibil, cu noi busind de ras si intrebandu-l pe Potarniche unde pula lui vede el aviatie inamica „la joasa inaltime”?! El enervandu-se si tipand „culcat, teristule, inamicul nu te iarta!”, noi grohaind ca animalele si intrebandu-l pe bietul om cate clase are etc.
Fara legatura aparenta, imi amintesc si de Morris, proful de mate din liceu, straduindu-se sa-mi explice mie, cel mai prost elev al lui, ce e ala epsilon (“Buzica, pana nu-l simti pe epsilon, n-o sa mirosi tu ce e aia analiza matematica!”. Avea dreptate: nici n-am mirosit vreodata!).
Unde e aici legatura? Pai legatura e ca in ambele cazuri, o invatatura foarte importanta, esentiala din punctul de vedere al maestrului, era perceputa ca o prostie lipsita de orice utilitate, din punctul de vedere al ucenicului. De ce? Pentru ca relatia nu era, realmente, o relatie maestru-ucenic, era altceva, care nici n-are nume – era relatia dresajului de masa, nu stiu cum sa-i spun.
Comanda preferata a d-lui plutonier era „Aviatia inamica la joasa inaltime!”, la care tot plutonul ar fi trebuit sa dispara in peisaj, ca-n filmele de actiune. Sau macar sa se tranteasca oamenii pe burta si s-o ia taras spre unde era buruianul mai inalt, si acolo sa stea pitulati ca niste puisori de curca. Asta era teoria, ca adica sa nu te zareasca inamicul si sa te mitralieze ca pe prosti. Comanda avea ea un sens, ca de exemplu in razboaiele din fosta Yugoslavie a salvat viata multora, si militari si civili. Dar noi de unde sa stim asta?!
In practica, iesea un circ penibil, cu noi busind de ras si intrebandu-l pe Potarniche unde pula lui vede el aviatie inamica „la joasa inaltime”?! El enervandu-se si tipand „culcat, teristule, inamicul nu te iarta!”, noi grohaind ca animalele si intrebandu-l pe bietul om cate clase are etc.
Fara legatura aparenta, imi amintesc si de Morris, proful de mate din liceu, straduindu-se sa-mi explice mie, cel mai prost elev al lui, ce e ala epsilon (“Buzica, pana nu-l simti pe epsilon, n-o sa mirosi tu ce e aia analiza matematica!”. Avea dreptate: nici n-am mirosit vreodata!).
Unde e aici legatura? Pai legatura e ca in ambele cazuri, o invatatura foarte importanta, esentiala din punctul de vedere al maestrului, era perceputa ca o prostie lipsita de orice utilitate, din punctul de vedere al ucenicului. De ce? Pentru ca relatia nu era, realmente, o relatie maestru-ucenic, era altceva, care nici n-are nume – era relatia dresajului de masa, nu stiu cum sa-i spun.
Nici la maestru, nici la ucenic nu era nici urma de voluntariat, de dorinta de a fi acolo: Potarniche facuse scoala militara ca sa devina tanchist, dar se procopsise cu treaba asta idioata, sa-i invete militarie pe teristi (care sunt catastrofa); noi facuseram facultati ca sa ne tavalim prin buruieni, buninteles, asta era visul nostru de absolventi, nu sa iesim dracului pe leafa; Morris si-ar fi dorit sa pregateasca lotul de olimpici la matematica, nu sa se chinuie cu cretinul de “Buzica”, care nici impartirea n-o stia, daca erau numere cu virgula; eu, la randul meu, imi doream sa fiu la un curs de creative writing (macar ca atunci nu stiam ca se cheama asa), nu sa patrund tainele analizei (nici ca le-as fi putut patrunde!).
Si atunci, de ce toti faceam ce nu voiam sa facem, si evident faceam prost, cu rezultate catastrofale? Pai tocmai din cauza societatii de masa, care fusese un mare pas inainte in evul mediu, dar care era o nenorocire la sfarsit de mileniu doi. Uniformizare si obligativitate – obiective ale oricarei societati totalitare – produc oameni prosti, care fac prost ceea ce sunt pusi sa faca.
Daca ar fi lasati sa faca ce vor ei sa faca, ar face bine. Ca acum.
Si atunci, de ce toti faceam ce nu voiam sa facem, si evident faceam prost, cu rezultate catastrofale? Pai tocmai din cauza societatii de masa, care fusese un mare pas inainte in evul mediu, dar care era o nenorocire la sfarsit de mileniu doi. Uniformizare si obligativitate – obiective ale oricarei societati totalitare – produc oameni prosti, care fac prost ceea ce sunt pusi sa faca.
Daca ar fi lasati sa faca ce vor ei sa faca, ar face bine. Ca acum.
miercuri, 3 septembrie 2008
Minuta AFC
Dupa cum prea bine se cunoaste, asociatia AFC este o clasica asociatie non-profit, al carei obiect este iubirea copulationala, si care este condusa de un organism liber ales, numit “Divan”. Evident, membrii AFC sunt foarte diferiti intre ei (doar traim intr-o democratie!), fiind uniti de obiectul de activitate, si in plus de fotbal.
Ei bine, aceasta minuta se ocupa de exact acest subiect, si anume de deplasarea catorva membri in pitorescul oras Giurgiu, pentru a asista la meciul de mare angajament dintre echipa locala (F.C. Dunarea Giurgiu), si Sportul Studentesc, una din putinele formatii ce provine din interbelic (macar ca spirit, daca nu scriptic). Dupa cum puteti observa, AFC-ul a decis sa-si puna in practica o parere mai veche, si anume ca prima divizie pute in asa hal, incat fotbal onest nu mai e de gasit decat in esaloanele inferioare – pentru inceput, divizia B.
La Giurgiu am avut parte de un meci curat, foarte ambitios ca angajament fizic, cu posibilitati limitate la capitolul tehnica individuala, dar fara faulturi (afara de cele de joc), tiganie, imbranceli, vedetisme, neamprostie, etc. Nu, domnule! Meci de oameni care joaca pentru ca le place fotbalul, nu la trecerea timpului (cu comentarii gen “echipa noastra se afla la numai 38 de minute de mult-dorita calificare”). Iata si evolutia scorului, sa va convingeti: a condus Dunarea Giurgiu cu 1-0, a fost egalata de Sportul 1-1, 1-2 Sportul preia conducerea, egaleaza Dunarea Giurgiu 2-2, Sportul intra in avantaj prin golul lui Andrei Stanga 2-3, 2-4 pentru Sportul prin golul aceluiasi Andrei Stanga. Dupa meci am cantat in cor “Gaudeamus igitur”, apoi ne-am dus sa ne drogam cu bere. Pe malul Dunarii, la o terasa unde consuma insusi Ovidiu Ioanitoaia – cu familia, asa ca nu l-am invitat sa se aseze la masa noastra, sa ne facem cu totii muci.
Ca doar tot pamant ne facem, dupa cum zic si nemuritoarele versuri ce dateaza de la 1267:
Gaudeamus igitur
Juvenes dum sumus.
Post jucundam juventutem
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.
Ei bine, aceasta minuta se ocupa de exact acest subiect, si anume de deplasarea catorva membri in pitorescul oras Giurgiu, pentru a asista la meciul de mare angajament dintre echipa locala (F.C. Dunarea Giurgiu), si Sportul Studentesc, una din putinele formatii ce provine din interbelic (macar ca spirit, daca nu scriptic). Dupa cum puteti observa, AFC-ul a decis sa-si puna in practica o parere mai veche, si anume ca prima divizie pute in asa hal, incat fotbal onest nu mai e de gasit decat in esaloanele inferioare – pentru inceput, divizia B.
La Giurgiu am avut parte de un meci curat, foarte ambitios ca angajament fizic, cu posibilitati limitate la capitolul tehnica individuala, dar fara faulturi (afara de cele de joc), tiganie, imbranceli, vedetisme, neamprostie, etc. Nu, domnule! Meci de oameni care joaca pentru ca le place fotbalul, nu la trecerea timpului (cu comentarii gen “echipa noastra se afla la numai 38 de minute de mult-dorita calificare”). Iata si evolutia scorului, sa va convingeti: a condus Dunarea Giurgiu cu 1-0, a fost egalata de Sportul 1-1, 1-2 Sportul preia conducerea, egaleaza Dunarea Giurgiu 2-2, Sportul intra in avantaj prin golul lui Andrei Stanga 2-3, 2-4 pentru Sportul prin golul aceluiasi Andrei Stanga. Dupa meci am cantat in cor “Gaudeamus igitur”, apoi ne-am dus sa ne drogam cu bere. Pe malul Dunarii, la o terasa unde consuma insusi Ovidiu Ioanitoaia – cu familia, asa ca nu l-am invitat sa se aseze la masa noastra, sa ne facem cu totii muci.
Ca doar tot pamant ne facem, dupa cum zic si nemuritoarele versuri ce dateaza de la 1267:
Gaudeamus igitur
Juvenes dum sumus.
Post jucundam juventutem
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.
marți, 26 august 2008
Titi
Apropos de nimic special, ia sa va povestesc o mica peripetie pe care-am peripetit-o noi doi, Titi si cu mine. Nu va stresam cu ea, dar m-am intalnit de curand cu Titi, absolut intamplator, si am evocat cateva faze de acum niste ani, sa tot fie ca mai multi nu-s, de pe cand era Milica presedinte, ehehe…
Carevasazica daca n-ar fi nu s-ar povesti, Titi si cu mine ne lipim de o gasca, tot asa intr-o vara lunga si fierbinte, si hai la tara la una dintre fetele din gasca aia. Nu mai stiu exact unde era “la tara” aia, dar undeva la campie, nu departe de Bucuresti. Ajungem, ne impartim pe camere (nu era chiar vila de figuri, da’ nici casa de tara), ne adunam in curte si dam drumul la gratar. Noapte, stele, fripturi, glume, flirturi, bautura din belsug (i-am lasat pe altii sa se tina de vrajeala, Titi si cu mine am flirtat cu o bartai damigeana de vin, ceva de mare exceptie), ma rog, o seara foarte reusita. Pe la orele mici ale noptii a inceput lumea sa se retraga spre culcusuri, afara de noi doi, care am ramas eroic sa ne luptam cu damigeana. La rasaritul soarelui am decis ca, damigeana fiind invinsa, e neaparat necesar sa mergem la balta sa facem o baie. Zis si facut, am plecat hotarati, nestiind exact unde e balta cu pricina, dar ne-am zis ca “o gasim noi!”. Dupa vreo patru ore de ratacit prin niste lanuri de porumb, am gasit-o intr-adevar, ne-am scaldat cu mare entuziasm, dupa care (daca imi amintesc bine…) am si adormit la umbra unei salcii. La intoarcere am decis sa facem gastii o surpriza placuta, si sa furam de pe drum un pepene (“cel mai mare pepene!”). Cat am mai cautat noi de nauci pepenele al mai mare, cat ne-a mai luat si drumul inapoi, numai bine ca trecuse de amiaza. Dam sa intram in curte, nimic, portile incuiate. Sarim gardul! Numai ca, gardurile fiind inalte si solide, ne-am chinuit o gramada pana sa reusim, Titi fiind “scara” si eu catarandu-ma ca disperatul pe spinarea lui. Ajuns in curte, teoria mea e ca descui poarta sa intre si Titi; teoria lui Titi era ca imi arunca pepenele si sare si el gardul. Asa ca el arunca cu bolta pepenele “cel mai mare”, peste gard, care pepene imi aterizeaza mie in cap, spargandu-se cu explozie. La zbieretele mele se trezesc si oamenii din gasca, navalesc in curte si ma gasesc pe mine scaldat in pepene si pe Titi racnind sa i se deschida si lui poarta.
Am aflat apoi ca toata smecheria se petrecuse cat am fost noi dupa pepene: fata care era gazda se certase cu iubitul ei si plecase la Bucuresti, cu toate cheile casei. Asa ca asta am facut si noi, ceilalti, ca altceva nu mai ramasese de facut, desi a trebuit sa lasam totul descuiat.
M-au luat si pe mine, desi eram foarte dulce si mustele m-au iubit foarte mult pe drum!
joi, 21 august 2008
Absenteism
Va mai aduceti aminte cine erau “absenteistii”? Erau boierii aia frantuziti care si-a dat mosiile in arenda (la arendasi, evident!), si s-au plimbat toata viata: care pe la Paris, care pe la Nisa, care pe la moasa-sa pe gheata, si buninteles ca au saracit. Pe copiii lor i-au lasat lipiti pamantului, in schimb copiii arendasilor erau coca de bani, ca doar furasera parintii lor destul de la boierii aia “absenteisti”. Chiar, asta desemna in epoca cuvantul “ciocoi”: arendas imbogatit, care fura de la boier. N-ar fura ei, da’ daca boierul nu-i acasa…
Cand eram la scoala am fost indoctrinat ca boierii astia au fost niste mari ticalosi, niste criminali groaznici care “mancau din sudoarea poporului”, niste paraziti, paduchi, plosnite, limbrici etc.
Am fost si eu la Paris o saptamana, in aceleasi conditii ca absenteistii aia (adica nu pe banii mei), si mi-am cam schimbat punctul de vedere. Si uite de ce: in primul rand, absenteistii au dus viata pe care si-au ales-o, nu cea pe care le-au impus-o altii (oricum ar fi, e nashpa sa aleaga altcineva pentru tine, cum se intampla de exemplu in casnicii); iar in al doilea rand, vietile lor n-au fost irosite, pentru ca relatiile pe care le-au construit cu barosanii de-acolo au folosit tarii in multe randuri, bunaoara cand a trebuit semnat Tratatul de la Trianon (astept comentariile voastre!).
Ca proaspat absenteist, atata zic: Parisul pute, dar e misto; iar blogul nu l-am dat in arenda cat am lipsit, special ca sa nu ma fure arendasul! Acum s-a lamurit de ce nu s-a miscat nimic pe blog atata timp…?
vineri, 1 august 2008
Distractia la concert
Dat fiind ca eu nu ma distrez la concerte, ar insemna ca asta e distractie “de fitze” (DdF). Numai ca treaba nu e chiar atat de simpla.
La concert avem un public display al unor masculi dominanti (interpretii) si manifestari de supunere a masculilor si femelelor de rang inferior (publicul). Aceste manifestari sunt extreme (tipete, plansete, vaier colectiv, etc) de unde concluzia ca in “grupul” format ad-hoc (adica actantii principali ai unui concert: interpretii si publicul) e o mare diferenta de statut intre membrii grupului (dealtfel, diferenta asta e marcata si fizic: scena ii “ridica” la propriu pe interpreti deasupra celorlalti).
Da’ asta e un punct de vedere trist darwinian: oamenii nu sunt doar niste maimutoi care se lupta intre ei pentru ierarhie. Ca specie, omul are si latura asta de fiara teritoriala (ceea ce maimutele n-au). Ca orice animal teritorial, si noi am dezvoltat mecanisme de coeziune, de aglutinare a grupului (“toti pentru unul si unul pentru toti”), astfel incat grupul sa fie gata oricand sa-si apere teritoriul in fata altor grupuri. Cel mai vechi si mai functional mecanism e thrill-ul – dealtfel, p-asta l-au dezvoltat cam toate speciile gregare, asa ca e clar ca e cel mai bun.
Bref, thrill-ul e tipatul pe care il scot la unison toti indivizii unui grup, in fata unei primejdii reale (la celelalte specii) sau simulate (la noi). Un cantec de mars, un slogan electoral scandat la manifestatie, vorbele de duh de pe stadion, strigaturile de la nunta, ritualul liturgic, toate astea sunt manifestari ale thrill-ului (in romana nu s-a tradus termenul asta in nici un fel, a fost folosit cuvantul strain pentru a reda notiunea, asa ca d-aia ii zic si io la fel).
Buninteles, cea mai clara forma de thrill e la concert. Cand mii de oameni repeta in cor aceleasi sunete, emotia se propaga ca o unda de soc prin toata multimea, si chiar si cel mai placid individ se electrizeaza – si se simte parte a unui intreg care il domina. Asta e distractie de nashpa, clar!
Ergo, la concert mingea e la mijloc: jumate din distractie e de fitze (o forma ciudata a impulsului de imperechere) si jumate e de nashpa (o forma si mai ciudata a impulsului de a fi parte dintr-un grup de vanatoare – in cazul asta, nu exista nimic simbolic care sa fie vanat, tot accentul cade pe efortul de construire a grupului si pe afirmarea devotamentului membrilor fata de acest grup).
De-abia astept un concert cu Nicolae Guta: ma duc si ma simt si eu parte dintr-un intreg, sa moara dusmanii mei, ca io-s „tata banilor si seful golanilor!”
joi, 31 iulie 2008
Intrebare intrebatoare
I-auzi ia! Vin baietii de la concertul Metallica si ma-ntreaba cu tupeu: "Ba, da' concertul ce distractie e? De nashpa sau de fitze?!"
Io am ramas mut. Pai dupa ce m-a epuizat revelatia, ce energie sa-mi mai fi ramas, tati...?!
Io am ramas mut. Pai dupa ce m-a epuizat revelatia, ce energie sa-mi mai fi ramas, tati...?!
miercuri, 23 iulie 2008
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (ultima parte)
Acum inteleg eu ce vreti voi: sa-mi dati la cap! “Ce, ba, ai adormit ca un cacat in ploaie, si vii acum sa ne impui capul cu revelatiile tale de doi lei? Hai fa pasi, baiatu’, lasa ca te mai chemam noi!”.
Bine! Atunci am s-o zic altfel: revelatia mea e ca distractia de fitze e distractie pentru cei neinsurati, care n-au lasat nici o femela in pestera; iar distractia de nashpa e distractie de insurati.
Acum, concluzia revelatiei: daca io nu ma distrez deloc pe fitze, ci numai pe nashpa, inseamna ca sunt insurat!
Cand m-am insurat, fratilor, ca am uitat complet! Poate mi-o prezinta si mie cineva pe nevasta-mea aia ce-am lasat-o in pestera…?!
Bine! Atunci am s-o zic altfel: revelatia mea e ca distractia de fitze e distractie pentru cei neinsurati, care n-au lasat nici o femela in pestera; iar distractia de nashpa e distractie de insurati.
Acum, concluzia revelatiei: daca io nu ma distrez deloc pe fitze, ci numai pe nashpa, inseamna ca sunt insurat!
Cand m-am insurat, fratilor, ca am uitat complet! Poate mi-o prezinta si mie cineva pe nevasta-mea aia ce-am lasat-o in pestera…?!
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (VI)
Bun, si acum revelatia propriu-zisa: eram in Fagaras, pe saua Moldoveanului, intre varfurile Rosu si Galbena (asa le cheama pe ele, ce!). Si incepe ploaia. Rece, de creasta. Coboram intr-o caldare glaciara, mai micuta, o caldarusa, numita ulterior “Vagauna lui Julius”. Ploaia, pe noi. Punem pelerinele, invelim rucsacii cu protectiile lor, ne ghemuim pe vine (“ne ciucim”) si asteptam sa treaca. Ea, nimic. Timp de o ora am stat asa, pe ciuci, in tacere, strans fiecare sub pelerina lui, cu rucsacul alaturi. In tacerea aia ciudata, in ploaie, sus sub creasta, pe vine… am adormit.
Si atunci s-a intamplat. Dormeam si am visat. Ca timp, foarte putin, probabil nu mai mult de un sfert de ora. Am visat chestii de serviciu, dar spre sfarsitul somnului am inceput sa revin “pe pamant”, adica pe munte, intre baieti. Dar nu eram ciucit acolo langa ei, eram undeva mai sus si intr-o parte si priveam grupul din fata. Ma vedeam si pe mine, motaind in ploaie. Unghiul din care vedeam toate astea arata clar ca punctul de vedere era unul imposibil, adica ar fi trebuit sa stau atarnat la vreo 4 metri in aer, ca un spanzurat, un fachir sau un tras in teapa.
“Privirea” asta din afara cu care i-am vazut pe toti patru baietii, inclusiv pe mine, a durat o fractiune de secunda, dupa care m-am trezit din somn, cu o zvacnitura d-aia, cand te trezesti brusc dintr-un vis. Si atunci la trezire am realizat foarte clar, in sfarsit, cine eram noi si care e impulsul ancestral de-i impinge pe oameni la lucruri fara sens aparent, cum e trekkingul, bunaoara:
Eram vanatorii fara noroc care pierdusera vanatul. “Mamutul” nostru, Moldoveanu, era acolo, dar noi nu puteam ajunge la el. Stateam si asteptam sa ni se schimbe norocul, cum au asteptat milioane de grupuri de vanatoare inaintea noastra. Emotiile pe care le simteam erau aceleasi cu ale altor nenumarate generatii, si pana si reactiile erau aceleasi: a astepta in tacere si nemiscare. Astea nu sunt reactii de oameni moderni, de oraseni ocupati, stresati, obisnuiti zi de zi sa interactioneze intens cu zeci si sute de persoane. Intelectual si emotional, eram din nou cei din epoca de piatra.
Toate lucrurile pe care le-am insirat aici le aveam in cap, citite de ani si ani, asezate de-a valma in rafturile mintii; eram deci constient de justetea evolutionismului, dar nu-l simteam cu sufletul (cum zicea bietul meu prof de mate din liceu: “Ba, pana nu-l simti pe epsilon, n-ai inteles analiza matematica!”; sa mai adaug eu n-am simtit nici un fel de epsilon…?!). Atunci, in clipa aia, toate cunostintele mi s-au asezat ordonat in cap, si am devenit cu adevarat convins.
Bine, asta se intampla cu orice revelatie, de orice natura, inclusiv religioasa: rumegi in cap aceleasi si aceleasi ganduri, ani si ani, si la un moment dat, intr-o fractiune de secunda, le vezi. Din momentul ala apartii unei cauze, si esti gata sa mergi pana la capat pentru ea. Nu vreau sa imi amintesc cati oameni au avut revelatii si au crezut in cauze care presupuneau crima, si n-au avut apoi nici o indoiala ca fac bine ce fac…
Si atunci s-a intamplat. Dormeam si am visat. Ca timp, foarte putin, probabil nu mai mult de un sfert de ora. Am visat chestii de serviciu, dar spre sfarsitul somnului am inceput sa revin “pe pamant”, adica pe munte, intre baieti. Dar nu eram ciucit acolo langa ei, eram undeva mai sus si intr-o parte si priveam grupul din fata. Ma vedeam si pe mine, motaind in ploaie. Unghiul din care vedeam toate astea arata clar ca punctul de vedere era unul imposibil, adica ar fi trebuit sa stau atarnat la vreo 4 metri in aer, ca un spanzurat, un fachir sau un tras in teapa.
“Privirea” asta din afara cu care i-am vazut pe toti patru baietii, inclusiv pe mine, a durat o fractiune de secunda, dupa care m-am trezit din somn, cu o zvacnitura d-aia, cand te trezesti brusc dintr-un vis. Si atunci la trezire am realizat foarte clar, in sfarsit, cine eram noi si care e impulsul ancestral de-i impinge pe oameni la lucruri fara sens aparent, cum e trekkingul, bunaoara:
Eram vanatorii fara noroc care pierdusera vanatul. “Mamutul” nostru, Moldoveanu, era acolo, dar noi nu puteam ajunge la el. Stateam si asteptam sa ni se schimbe norocul, cum au asteptat milioane de grupuri de vanatoare inaintea noastra. Emotiile pe care le simteam erau aceleasi cu ale altor nenumarate generatii, si pana si reactiile erau aceleasi: a astepta in tacere si nemiscare. Astea nu sunt reactii de oameni moderni, de oraseni ocupati, stresati, obisnuiti zi de zi sa interactioneze intens cu zeci si sute de persoane. Intelectual si emotional, eram din nou cei din epoca de piatra.
Toate lucrurile pe care le-am insirat aici le aveam in cap, citite de ani si ani, asezate de-a valma in rafturile mintii; eram deci constient de justetea evolutionismului, dar nu-l simteam cu sufletul (cum zicea bietul meu prof de mate din liceu: “Ba, pana nu-l simti pe epsilon, n-ai inteles analiza matematica!”; sa mai adaug eu n-am simtit nici un fel de epsilon…?!). Atunci, in clipa aia, toate cunostintele mi s-au asezat ordonat in cap, si am devenit cu adevarat convins.
Bine, asta se intampla cu orice revelatie, de orice natura, inclusiv religioasa: rumegi in cap aceleasi si aceleasi ganduri, ani si ani, si la un moment dat, intr-o fractiune de secunda, le vezi. Din momentul ala apartii unei cauze, si esti gata sa mergi pana la capat pentru ea. Nu vreau sa imi amintesc cati oameni au avut revelatii si au crezut in cauze care presupuneau crima, si n-au avut apoi nici o indoiala ca fac bine ce fac…
marți, 22 iulie 2008
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (V)
Daca ne gandim bine, toata afacerea asta cu gasca de neanderthalieni care pleaca dupa carne e de regasit, simbolic, intr-o singura activitate moderna (e adevarat ca nu are toate elementale, ca acest “careu de nashpa” pe care l-am descris mai sus): iesitul la gratar. Ai acolo, simbolic si nu numai simbolic, neanderthalianul la lucru: nu degeaba se mai numeste rubrica “Nashpa-turizm” si “Gratar 2000”!
No, acum ca ne dumiriram asupra diferentelor de nuanta dintre distractia de fitze si distractia de nashpa, sa gasim care e diferenta de principiu: pai, diferenta e ca distractia de fitze e preferata de indivizii care vor sa alcatuiasca un cuplu (sa se imperecheze, pe termen mai lung sau mai scurt), iar distractia de nashpa e a celor care fac parte (intr-un fel sau altul) dintr-un cuplu. Fiecare este impins de resortul instinctual al starii sale: de “a se cupla” (sau “acupla”, in lumea noastra), versus de “a forma grup de vanatoare”. Acum, nu trebuie sa ne lasam pacaliti de cuvinte: “grupul de vanatoare” e un mod de a raspunde unor instincte formate in milioane de ani, grupul nu vaneaza propriu-zis nimic: iei 6 betivi, ii asezi pe un teren de iarba artificiala si ii pui sa alerge dupa prada simbolica a cadrului portii adverse (ala fiind “mamutul”); iei alti 6 betivani, ii incarci cu trei corturi si cu alte calabalacuri si ii pui sa ia urma “mamutului” prin toti coclaurii pe unde nu are ce cauta nici un om intreg la minte; mai gasesti 6 alcoolisti, ii incarci in doua masini si-i lasi pe balta un week-end intreg, sa-si descarce instinctele pana ii mananca de vii tantarii; scoti iar 6 machitori, le cosi niste numere de panza pe tricou si ii pui sa alerge 7 kilometri de om, si-i astepti la linia de sosire cu niste beri reci, c-asa sunt astia cuplatii: nu se uita in sifonier dupa amantul pitulat acolo de nevasta adultera, se uita doar in frigider, sa vada daca mai e bere!
No, acum ca ne dumiriram asupra diferentelor de nuanta dintre distractia de fitze si distractia de nashpa, sa gasim care e diferenta de principiu: pai, diferenta e ca distractia de fitze e preferata de indivizii care vor sa alcatuiasca un cuplu (sa se imperecheze, pe termen mai lung sau mai scurt), iar distractia de nashpa e a celor care fac parte (intr-un fel sau altul) dintr-un cuplu. Fiecare este impins de resortul instinctual al starii sale: de “a se cupla” (sau “acupla”, in lumea noastra), versus de “a forma grup de vanatoare”. Acum, nu trebuie sa ne lasam pacaliti de cuvinte: “grupul de vanatoare” e un mod de a raspunde unor instincte formate in milioane de ani, grupul nu vaneaza propriu-zis nimic: iei 6 betivi, ii asezi pe un teren de iarba artificiala si ii pui sa alerge dupa prada simbolica a cadrului portii adverse (ala fiind “mamutul”); iei alti 6 betivani, ii incarci cu trei corturi si cu alte calabalacuri si ii pui sa ia urma “mamutului” prin toti coclaurii pe unde nu are ce cauta nici un om intreg la minte; mai gasesti 6 alcoolisti, ii incarci in doua masini si-i lasi pe balta un week-end intreg, sa-si descarce instinctele pana ii mananca de vii tantarii; scoti iar 6 machitori, le cosi niste numere de panza pe tricou si ii pui sa alerge 7 kilometri de om, si-i astepti la linia de sosire cu niste beri reci, c-asa sunt astia cuplatii: nu se uita in sifonier dupa amantul pitulat acolo de nevasta adultera, se uita doar in frigider, sa vada daca mai e bere!
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (IV)
Ia sa vedem ce-ar presupune treaba asta, cu gasca de neanderthalieni care pleaca dupa vreun mamut, elan, bizon, p^rs, etc – in orice caz, ceva mare, ce vanau ei in epoca de gheata. Avem, zice-se, urmatoarele momente:
1. alcatuirea grupului;
2. pregatirea echipamentului (arme, unelte, haine groase, etc);
3. plecarea (despartirea de femelele lasate in pestera);
4. gasirea urmelor dihaniei;
5. urmarirea (care putea dura ore sau zile);
6. intalnirea (encounter) cu mamutul;
7. atacul (azvarlirea proiectilelor – sageti, sulite, pietre – asupra prazii);
8. uciderea;
9. impartirea prazii (jupurie, transare, alegerea bucatilor care sunt duse acasa fata de cele consumate pe loc);
10. pregatirea mesei (festinul vanatoresc) cu partea de petrecere care urma;
11. initierea noilor membri;
12. intoarcerea acasa si regasirea cu femelele;
13. sexul de regasire.
Bun, acum sa vedem ce elemente din parcursul asta gasim in activitatile de nashpa de care ziceam mai sus (fotbal, trekking, pescuit, marathon): baieti, va anunt cu mare incantare ca le regasim pe toate, nu lipseste nici una, de samanta! Serios. Singurul care pare ca lipseste e si el prezent, chiar daca numai in forma simbolica: la numarul 7, “atacul” e de gasit in fotbal, in momentul azvarlirii “proiectilului” (mingea) asupra prazii simbolice (cadrul portii). Restul sunt de gasit, fiecare element intr-un din cele patru forme de distractie, unele in mai multe: nr. 8, “uciderea” o gasim in pescuit, 5-ul, “urmarirea” o gasim in trekking si maraton, 6-le, “enconterul” o gasim in fotbal si pescuit, etc.
Despre revelatia propriu-zisa, in posturile urmatoare!
1. alcatuirea grupului;
2. pregatirea echipamentului (arme, unelte, haine groase, etc);
3. plecarea (despartirea de femelele lasate in pestera);
4. gasirea urmelor dihaniei;
5. urmarirea (care putea dura ore sau zile);
6. intalnirea (encounter) cu mamutul;
7. atacul (azvarlirea proiectilelor – sageti, sulite, pietre – asupra prazii);
8. uciderea;
9. impartirea prazii (jupurie, transare, alegerea bucatilor care sunt duse acasa fata de cele consumate pe loc);
10. pregatirea mesei (festinul vanatoresc) cu partea de petrecere care urma;
11. initierea noilor membri;
12. intoarcerea acasa si regasirea cu femelele;
13. sexul de regasire.
Bun, acum sa vedem ce elemente din parcursul asta gasim in activitatile de nashpa de care ziceam mai sus (fotbal, trekking, pescuit, marathon): baieti, va anunt cu mare incantare ca le regasim pe toate, nu lipseste nici una, de samanta! Serios. Singurul care pare ca lipseste e si el prezent, chiar daca numai in forma simbolica: la numarul 7, “atacul” e de gasit in fotbal, in momentul azvarlirii “proiectilului” (mingea) asupra prazii simbolice (cadrul portii). Restul sunt de gasit, fiecare element intr-un din cele patru forme de distractie, unele in mai multe: nr. 8, “uciderea” o gasim in pescuit, 5-ul, “urmarirea” o gasim in trekking si maraton, 6-le, “enconterul” o gasim in fotbal si pescuit, etc.
Despre revelatia propriu-zisa, in posturile urmatoare!
marți, 15 iulie 2008
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (III)
Ce spuneam? A, da, gata, mi-am amintit: am vazut cum face specia noastra la public display. Foarte fin. Acum sa vedem cum face cea mai asemanatoare chestie din lume, si anume specia “cimpanzeu” (Pan troglodytes, ca sa zicem asa, sa ne dam si noi stiintifici). Pai cum sa faca?!
Exact ca si noi, se aduna in grupuri mixte, masculi si femele. Masculii, ca la orice specie mamifera, sunt permanent dispusi sa se imperecheze, dar femelele nu se imperecheaza decat in perioada fertila, cand vulva li se umfla foarte mult, astfel incat ele par sa aiba pe fund o uriasa umflatura roz, extrem de excitanta pentru masculi (pentru aia din specia lor, buninteles). Femelele par indiferente fata de masculi, iar masculii isi produc propriul public display: urla, dau cu labele-n copaci, zgaltaie tufisurile, culca vegetatia in picioare, se urca in copaci si zgaltaie de crengi ca apucatii, etc. Se pare ca intreg ceremonialul e foarte spectaculos, desi prea putini oameni l-au vazut vreodata (il gasiti in cartea “In umbra omului” al dragutei de Jane Goodall). Bref, intocmai ca si noi, cimpanzeii se aduna in grupuri mixte, masculii isi demonstreaza forta (fizica, in cazul lor, financiara, in cazul nostru), femelele se fac ca nu-i baga-n seama, dar ii evalueaza cu discretie si apoi isi aleg partenerii de imperechere.
Acum e clar de ce tinerii iubesc urletul ATV-ului: intocmai ca la maimutoi, urletul e semn de prestigiu, de putere. Ar fi usor de fabricat ATV-uri silentioase, dar s-ar pierde cel mai important “carlig” al acestei masinute: posibilitatea de a-ti semnaliza prin zgomot putirinta de imperechere.
Bun, ne-am lamurit cu distractia de fite. Este modul in care specia noastra da curs impulsurilor instinctuale pe care le avem in comun cu cele mai apropiate rude (nu c-ar fi foarte apropiate: p-alea am avut noi grija sa le exterminam, si-nca de multa vreme).
Dar noi nu suntem doar o specie de maimute. Suntem acea specie de maimute care a coborat din copaci, a iesit in camp deschis si a supravietuit prin vanatoare. Vanatoarea ne-a furnizat hrana, ne-a aparat de pradatori si ne-a scapat de concurenta. Suntem, deci, maimuta-vanator, si asta ne face unici in familia noastra: psihologic, suntem niste corcituri intre maimute si lupi. Ergo, impulsurile noastre sociale oscileaza permanent intre competitie (ca la maimute) si cooperare (ca la lupi).
Acum e nevoie de un pic de viziune: e usor sa comparam distractia de fite cu public displayul maimutoilor, ca p-astia nu i-am exterminat, erau prea putin periculosi ca sa ne puna probleme; in schimb celelalte specii hominide (baietii de Neanderthal, bunaoara) au fost lichidate fara mila, astfel incat nu avem cu ce compara distractia de nashpa. Va trebui sa recurgem la imaginatie.
Avem deci distractia de fite (clubbing, shopping, dancing, ATV) care e replica noastra la impulsul de public display, si avem distractia de nashpa (fotbal, trekking, pescuit, marathon), care e replica noastra la impulsul neanderthalian al vanatorii in grup.
Cum nu vreau sa jignesc pe nimeni, admit cinstit: poate voi nu simtiti acest impuls si nu va plac chestiile astea din distractia de nashpa. Dar eu il simt si mie-mi plac. Nu poti sa te caci in gustul omului, neh?!
Exact ca si noi, se aduna in grupuri mixte, masculi si femele. Masculii, ca la orice specie mamifera, sunt permanent dispusi sa se imperecheze, dar femelele nu se imperecheaza decat in perioada fertila, cand vulva li se umfla foarte mult, astfel incat ele par sa aiba pe fund o uriasa umflatura roz, extrem de excitanta pentru masculi (pentru aia din specia lor, buninteles). Femelele par indiferente fata de masculi, iar masculii isi produc propriul public display: urla, dau cu labele-n copaci, zgaltaie tufisurile, culca vegetatia in picioare, se urca in copaci si zgaltaie de crengi ca apucatii, etc. Se pare ca intreg ceremonialul e foarte spectaculos, desi prea putini oameni l-au vazut vreodata (il gasiti in cartea “In umbra omului” al dragutei de Jane Goodall). Bref, intocmai ca si noi, cimpanzeii se aduna in grupuri mixte, masculii isi demonstreaza forta (fizica, in cazul lor, financiara, in cazul nostru), femelele se fac ca nu-i baga-n seama, dar ii evalueaza cu discretie si apoi isi aleg partenerii de imperechere.
Acum e clar de ce tinerii iubesc urletul ATV-ului: intocmai ca la maimutoi, urletul e semn de prestigiu, de putere. Ar fi usor de fabricat ATV-uri silentioase, dar s-ar pierde cel mai important “carlig” al acestei masinute: posibilitatea de a-ti semnaliza prin zgomot putirinta de imperechere.
Bun, ne-am lamurit cu distractia de fite. Este modul in care specia noastra da curs impulsurilor instinctuale pe care le avem in comun cu cele mai apropiate rude (nu c-ar fi foarte apropiate: p-alea am avut noi grija sa le exterminam, si-nca de multa vreme).
Dar noi nu suntem doar o specie de maimute. Suntem acea specie de maimute care a coborat din copaci, a iesit in camp deschis si a supravietuit prin vanatoare. Vanatoarea ne-a furnizat hrana, ne-a aparat de pradatori si ne-a scapat de concurenta. Suntem, deci, maimuta-vanator, si asta ne face unici in familia noastra: psihologic, suntem niste corcituri intre maimute si lupi. Ergo, impulsurile noastre sociale oscileaza permanent intre competitie (ca la maimute) si cooperare (ca la lupi).
Acum e nevoie de un pic de viziune: e usor sa comparam distractia de fite cu public displayul maimutoilor, ca p-astia nu i-am exterminat, erau prea putin periculosi ca sa ne puna probleme; in schimb celelalte specii hominide (baietii de Neanderthal, bunaoara) au fost lichidate fara mila, astfel incat nu avem cu ce compara distractia de nashpa. Va trebui sa recurgem la imaginatie.
Avem deci distractia de fite (clubbing, shopping, dancing, ATV) care e replica noastra la impulsul de public display, si avem distractia de nashpa (fotbal, trekking, pescuit, marathon), care e replica noastra la impulsul neanderthalian al vanatorii in grup.
Cum nu vreau sa jignesc pe nimeni, admit cinstit: poate voi nu simtiti acest impuls si nu va plac chestiile astea din distractia de nashpa. Dar eu il simt si mie-mi plac. Nu poti sa te caci in gustul omului, neh?!
luni, 7 iulie 2008
Revelatie: distractie de fitze vs distractie de nashpa (II)
Bun. Ce spuneam? A, da, de revelatia mea, manca-o-ar tata pe ea de revelatie s-o manance! Fiti un pic atenti, ca-ncep cu distractia de fite (DdF): clubbing, shopping, dancing, ATV (mersul cu ATV-ul, vreau sa zic, asta e “distractia”, nu obiectul in sine). Ia sa le luam pe rand ca la moara – dar, mai intai, cateva clarificari metodologice: cand ma uit la ceva, vreau sa zic ca umblu sa vad ce este acel ceva, nu ceea ce se presupune ce este. De-un exemplu, daca vad un poster electoral cu moaca lui Gigi Becali, nu zic “il vad pe Gigi Becali”, ci zic “vad o bucata de hartie colorata”, ca asta e un afis, nu e Gigi Becali! Bun. In al doilea rand, cand vreau sa inteleg despre ce este vorba cu o chestie, incerc sa gasesc cea mai apropiata chestie asemanatoare si sa observ deosebirile dintre cele doua chestii. De-un exemplu, cand am vazut pentru prima oara un stick (flash-drive, port USB, ma rog, cum ii zice), am presupus ca e o bricheta: era obiectul cu cea mai apropiata forma, cel mai asemanator. Am incercat sa vad cum se aprinde, si am realizat, foarte lent, ca nu era o bricheta, ci altceva.
Bun. Avem deci doua reguli de observatie: unu, vad obiectul in sine, nu ceea ce spune lumea despre el; doi, il compar cu cel mai asemanator obiect pe care-l am la dispozitie.
E, acum sa vedem ce avem. Avem o specie mamifera, gregara, extrem de inteligenta, care se deda la niste comportamente stranii: clubbing, shopping, dancing, ATV. Aceste comportamente au in comun ceva foarte ciudat, un fel de contradictie: desi sunt comportamente de grup, cei care le performeaza par sa ignore existenta grupului. Sunt doua seturi de eforturi: primul ii impinge pe performeri sa caute locuri cat mai aglomerate, in care cat mai multe co-specimene se inghesuie intr-un spatiu cat mai mic; al doilea set ii impinge pe performeri sa afiseze cat mai multe “semne de prestigiu” (public display, mai corect) si in acelasi timp sa afiseze o cat mai mare indiferenta in legatura cu semnele de prestigiu afisate de ceilalti membri ai speciei aflati in acelasi spatiu.
Adica. In cluburi se indeasa femele si masculi, tineri si foarte tineri, care baga mare cu public display: pe masa etaleaza cheile de la masina, cu brelocul obligatoriu, cele doua telefoane si bauturi cat mai scumpe. Ochii sunt acoperiti cu ochelari de soare, iar urechile cu castile la care se asculta muzica. Evident, elementele cheie sunt semnele de prestigiu (in cazul speciei noastre, prestigiu inseamna forta financiara) si semnele de indiferenta in privinta public displayului celorlalti (ochelarii care ma “impiedica” sa vad, castile ce ma opresc sa aud, expresia imobila a fetei, etc).
La shopping avem o masa frematatoare de masculi si femele, tineri si mai putin tineri, care concureaza febril pentru obtinerea unei “prazi” simbolice cat mai mari (si care confera un prestigiu cat mai mare). Aceasta “prada” (obiectul cumparat) este apoi afisata public, si de la ea se asteapta “sporul de prestigiu” al performerului care a “vanat-o”. Deasemeni, desi shoppingul este si el o activitate de grup, performerii prefera sa se ignore reciproc, fiecare alegand sa nu “vada” semnele de prestigiu afisate de ceilalati competitori.
La dancing (o mica precizare: prin “dancing” inteleg activitatea de a dansa, asa cum se practica ea in formele initiale, cum se mai practica azi in Asia: una sau mai multe femele performeaza miscari ritmice, subliniindu-si sexualitatea si simuland in mod simbolic ca sunt in calduri, iar performanta lor este privita de un numar de masculi, care isi afiseaza in tacere semnele de prestigiu, ignorandu-se unii pe altii. Nu inteleg prin “dancing” dansurile europene, care au mutat accentul de la afisarea sexualitatii pure la afisarea simbolica a fazei de curtare din cadrul perechii: vals, tango, rock’n’roll, lambada, ca la usa cortului, ceardas, menuet, etc) avem acelasi fenomen, dar simplificat la maxim si “dus” foarte departe spre competitia sexuala. Aparent, masculii isi aleg femelele, in cadrul “dancingului”; de fapt, alegerea este mai subtila (ma rog, era, pe vremuri) si apartine femelelor, care stiu sa descifreze corect semnele de prestigiu afisate de masculi (in tarile arabe acest mecanism functioneaza inca in forma lui initiala, nealterata).
La datul cu ATV-ul e cel mai simplu: aici, esenta “performantei” e ca niste masculi tineri fac zgomot. Cat mai mult zgomot. Iar castile pe care le poarta sunt perfecte pentru ca ei sa para indiferenti fata de semnele de prestigiu afisate de alti masculi aflati prin preajma. De observat ca ATV-urile sunt foarte populare pe litoral, desi spatiul este drastic limitat (in desert e mult mai mult spatiu, dar nimeni nu se inghesuie sa se dea cu ATV-ul prin desert!), dar in schimb e o mare densitate de femele aflate in rut (sau care vor sa para ca sunt in rut, prin afisarea semnelor respective), femele care pot fi atrase prin afisarea zgomotului ca semn de prestigiu.
De ce-ar fi insa zgomotul semn de prestigiu, in episodul urmator.
Bun. Avem deci doua reguli de observatie: unu, vad obiectul in sine, nu ceea ce spune lumea despre el; doi, il compar cu cel mai asemanator obiect pe care-l am la dispozitie.
E, acum sa vedem ce avem. Avem o specie mamifera, gregara, extrem de inteligenta, care se deda la niste comportamente stranii: clubbing, shopping, dancing, ATV. Aceste comportamente au in comun ceva foarte ciudat, un fel de contradictie: desi sunt comportamente de grup, cei care le performeaza par sa ignore existenta grupului. Sunt doua seturi de eforturi: primul ii impinge pe performeri sa caute locuri cat mai aglomerate, in care cat mai multe co-specimene se inghesuie intr-un spatiu cat mai mic; al doilea set ii impinge pe performeri sa afiseze cat mai multe “semne de prestigiu” (public display, mai corect) si in acelasi timp sa afiseze o cat mai mare indiferenta in legatura cu semnele de prestigiu afisate de ceilalti membri ai speciei aflati in acelasi spatiu.
Adica. In cluburi se indeasa femele si masculi, tineri si foarte tineri, care baga mare cu public display: pe masa etaleaza cheile de la masina, cu brelocul obligatoriu, cele doua telefoane si bauturi cat mai scumpe. Ochii sunt acoperiti cu ochelari de soare, iar urechile cu castile la care se asculta muzica. Evident, elementele cheie sunt semnele de prestigiu (in cazul speciei noastre, prestigiu inseamna forta financiara) si semnele de indiferenta in privinta public displayului celorlalti (ochelarii care ma “impiedica” sa vad, castile ce ma opresc sa aud, expresia imobila a fetei, etc).
La shopping avem o masa frematatoare de masculi si femele, tineri si mai putin tineri, care concureaza febril pentru obtinerea unei “prazi” simbolice cat mai mari (si care confera un prestigiu cat mai mare). Aceasta “prada” (obiectul cumparat) este apoi afisata public, si de la ea se asteapta “sporul de prestigiu” al performerului care a “vanat-o”. Deasemeni, desi shoppingul este si el o activitate de grup, performerii prefera sa se ignore reciproc, fiecare alegand sa nu “vada” semnele de prestigiu afisate de ceilalati competitori.
La dancing (o mica precizare: prin “dancing” inteleg activitatea de a dansa, asa cum se practica ea in formele initiale, cum se mai practica azi in Asia: una sau mai multe femele performeaza miscari ritmice, subliniindu-si sexualitatea si simuland in mod simbolic ca sunt in calduri, iar performanta lor este privita de un numar de masculi, care isi afiseaza in tacere semnele de prestigiu, ignorandu-se unii pe altii. Nu inteleg prin “dancing” dansurile europene, care au mutat accentul de la afisarea sexualitatii pure la afisarea simbolica a fazei de curtare din cadrul perechii: vals, tango, rock’n’roll, lambada, ca la usa cortului, ceardas, menuet, etc) avem acelasi fenomen, dar simplificat la maxim si “dus” foarte departe spre competitia sexuala. Aparent, masculii isi aleg femelele, in cadrul “dancingului”; de fapt, alegerea este mai subtila (ma rog, era, pe vremuri) si apartine femelelor, care stiu sa descifreze corect semnele de prestigiu afisate de masculi (in tarile arabe acest mecanism functioneaza inca in forma lui initiala, nealterata).
La datul cu ATV-ul e cel mai simplu: aici, esenta “performantei” e ca niste masculi tineri fac zgomot. Cat mai mult zgomot. Iar castile pe care le poarta sunt perfecte pentru ca ei sa para indiferenti fata de semnele de prestigiu afisate de alti masculi aflati prin preajma. De observat ca ATV-urile sunt foarte populare pe litoral, desi spatiul este drastic limitat (in desert e mult mai mult spatiu, dar nimeni nu se inghesuie sa se dea cu ATV-ul prin desert!), dar in schimb e o mare densitate de femele aflate in rut (sau care vor sa para ca sunt in rut, prin afisarea semnelor respective), femele care pot fi atrase prin afisarea zgomotului ca semn de prestigiu.
De ce-ar fi insa zgomotul semn de prestigiu, in episodul urmator.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
