Pagliacci

Am vrut si eu sa ma fac destept in cap, si m-am dus la teatru. Cine-o face ca mine, ca mine sa pateasca – in loc sa ma duc si eu la un teatru d-asta particular, cu piese bine alese si joc profesionist, m-am dus la National, nu m-as mai fi dus !
Ca orice roman tolomac, am zis “nu merg la o piesa romaneasca, uite-asa!” (am fost la vreo doua filme care m-am ingrozit: “Turnul din Pisa”, “Ambasadori cautam patrie”, “Orient Express”, si inca unul, al carui titlu l-am si uitat, asa de prost era), si am ales o piesa japoneza, “Iubiri interzise” de Yukio Mishima. De puturos ce sunt, n-am dat si eu o cautare sa vad cine-i Mishima asta, desi in mod vag mi se parea cunoscut. Din nenorocire, chiar era!
Ei bine, Mishima este nerodul ala care si-a spintecat burta in 1970, de necaz ca n-a putut porni o insurectie armata anti-americana! Doamne, mare ti-e gradina: el credea c-or sa asculte soldatii de un civil?! Chiar o fi crezut ca daca iese in balcon (dupa ce-l legase de scaun pe comandantul unitatii respective), falfaie din sabie si zbiara lozinci vadimiste (ma rog, pe specific local), soldatii aia (profesionisti cu contract, nu racani luati cu japca) or sa zica “Asa e, mosule, bine zici, hai ca ne revoltam cu totii si intoarcem tara in Evul Mediu, sa traim in vitejie, ca stramosii!” – chiar credea el asa ceva?!
Unii zic ca de fapt nu credea, ca avea chef de sinucidere si si-a gasit si el pretext. Pe mine unul chestiunea ma lasa perfect indiferent, pana aseara, cand am vazut piesa montata de romani, dupa textul lui, si m-am lamurit: credea! Numai un om care crede in Alba-ca-Zapada poate scrie o piesa asa slaba. Iar in montarea romanilor, e o catastrofa.
Piesa e din doua bucati, rupte intre ele si unite doar prin titlu: in prima parte savuram dragostea lesbianica a unei pictorite ratate pentru o prostituata nebuna. Senzational. Ideea nu e rea, se putea scoate ceva de aici, dar e scrisa cu picioarele si jucata execrabil. In partea a doua ni se ofera felul doi: dragostea incestuoasa a unei surori mai mari catre fratiorul ei mai mic (ajuns intre timp un sparge-bani alcoolic). Evident, surioara e tot prostituata, ca altfel n-avea fratiorul bani de spart. Nici ideea asta nu e rea deloc, dar e jucata chiar mai prost decat prima parte, daca e posibil!
Nu mai comentez acum scrisul lui Mishima: e clar, omul avea problemele lui. Comentez insa stilul de joc care s-a impus in teatrul romanesc (cel putin in cel de stat, la particulari parca nu l-am vazut): racnit, zbierat, tropaituri pe scena, busit de scaune, gestica exagerata, rafale de plansete care dau in ras isteric, d-astea. Un joc care s-ar vrea pasional, dar nu e decat un joc gros, primitiv, caricatural, de balci. Probabil ca asa se jucau Irozii de acum 300 de ani!
Lasa ca asa-mi trebuie. Daca stiam toate astea (si le stiam) de ce m-am dus la National, in loc sa ma duc la Teatrul Act, de exemplu?! Ce, am ajuns si eu ca gagicile alea care isi iau bluzita de firma si pe urma se duc cu ea la teatru, sa si-o etaleze (indiferent de piesa, buninteles!). Si parca le aud: “Si ce, sa zici mersi, ca altele isi etaleaza bluzitele in Mall!”.

Dix ans après

Am fost duminica trecuta la un botez. Si acolo am intalnit oameni pe care nu i-am vazut de ani si ani, iar in cazul unui anume grup, oameni pe care nu i-am mai vazut de la “revelionul mileniului” 1999 – 2000.
Curios, cat de putin ne-am schimbat toti – fizic. Fara exceptie, suntem mai grasi si (baietii cel putin) mai carunti. (Acum ca ma gandesc: “baietii”! Baietii astia au intre 35 si 45 de ani…). Schimbarile mari sunt de alt fel: toti sunt mult mai instariti decat erau acum 10 ani (in afara de mine, evident), beau mult mai putin (din nou, aceeasi exceptie), fac glume mai bune si mai putin porcoase ca pe vremuri (chiar si eu m-am abtinut oarecum, ce sa fac), si, ceea ce mi s-a parut cea mai importanta schimbare, sunt siguri pe ei. Acum 10 ani erau nervosi, tensionati, chiar si cand se distrau la chefuri pastrau starea aia de incordare, de alerta, nu stiu cum sa-i spun. Comparatie: atunci erau ca niste cai de curse inaintea startului, frematand din picioare la linia de pornire; acum sunt niste cai dupa cursa, niste cai relaxati, care si-au facut treaba si acum vor inapoi in boxe, la tesalat.
Dar destul cu amicii mei. Stiu ca vreti detalii despre cum m-am imbatat iar si ce dracovenii am mai facut. Ei bine, se pare ca sus-mentionatii amici au avut un efect inhibitor asupra mea: m-am pilit intr-o cumintenie perfecta, n-am cazut pe scari, n-am adormit in buda, n-am sarit la scandal, n-am incercat sa seduc vreo chelnerita, ma rog, nici una din chestiile obisnuite. N-am spus nici macar bancul cu ciobanul si cu popa, ala care-i enerveaza pe oameni de ma dau afara de fiecare data cand il “produc”. Atata doar ca am plecat ultimul (ca de obicei), dupa ce l-am incoltit pe fericitul tatic, sa-mi puna mancare “la pachet”: ce vina am eu daca lumea nu mai e flamanda, ca acum 10 ani, si lasa mancarea-n farfurie, pe criza asta…?!
E adevarat ca “lumea-i rea si oamenii e caine”, cum zice fericita mamica, da’ vorba asta era inainte de criza; acum, correct este “lumea-i capiata si oamenii-i hiene”, cel putin. Si cica criza-i abia la-nceput!

“Gika se cearta de unul singur pe blog!”

La o mica sesiune alcoolica de zilele trecute (o “cinste”, cum se zice), unul dintre baieti (sarbatoritul; apropos, La Multi Ani, baiete, sa-ti traiasca frantuzoiaca!) a remarcat: “Ba, voi stiti ca Gika a ajuns sa se certe de unul singur pe blog?”.
Rasete, chestii. Cineva a cerut detalii, si i s-a explicat: “Pai el scrie si tot el isi raspunde la comentarii, ca nu mai are nimeni chef sa se certe cu el!”. Rasetele au sporit in vigoare.
Domnilor, asa este. Nimic de obiectat la adevarul celor spuse de sarbatorit. Vreau insa a discuta “cazul”.
In opinia mea proprie si personala, orice proiect de durata (de tip “blog”, “revista”, “o mie si una de nopti”, “prison break”, etc) are un astfel de moment de “reflux”. In sensul ca un proiect traieste o vreme din impulsul dat de noutate, apoi intra in conul de umbra al obisnuitei, iar in cele din urma fie devine altceva (in cazul unui succes), fie moare (in mult mai frecventul caz al unui esec).
Totusi, spre deosebire de un serial sau de o revista (cine-si mai aduce aminte de “Urzica”?), un blog are si insusirea de jurnal. Si in cazul unui jurnal nu te poti plange ca n-ai feed-back pe el, ca tocmai d-aia-i jurnal, sa n-ai! Daca vi se pare deplasata ideea asta, cititi jurnalul lui Mihail Sebastian si apoi pe cel al lui Mircea Cartarescu. Diferenta e izbitoare: literar vorbind, al lui Cartarescu e mai reusit, dar mult mai neonest; al lui Sebastian contine si expresii fruste (“buna de futut” zice el despre o actrita, apoi citeaza ce-a spus alta: “unde e Antonescu, sa-i sug pula, sa-i pup coaiele, ca ne-a scapat de legionari!”), dar e de o sinceritate extrema. Se vede ca a fost scris pentru el insusi, nu pentru o eventuala publicare, ca cel al lui Cartarescu.
Ergo: e natural ca dupa o vreme sa inceteze comentariile pe blog. Exista, desigur, bloguri cu sute de cometarii la fiecare post (cel al Simonei Tache, de exemplu), dar acolo intervin si alti factori, unii mai putin cunoscuti (cei care posteaza comentarii pe blogul ei ies impreuna la bere, au devenit o cvasi-comunitate). Dar blogurile obisnuite urmeaza de obicei aceasta curba clasica, descendenta.
Acum, nu zic ca n-am si eu partea mea de vina. Am promis de la bun inceput ca va spun povestea Berilor de Aur, de la idee la “produs” si mai departe, a esecului sau, si pana acum n-am povestit nimic. M-am luat cu catei scosi din lac, daci, insule, demoni, Nicolae Densusianu, ma rog, tot felul de prostii, si nu m-am tinut de cuvant.
Cred ca e momentul, neh?

M-am apucat de fapte bune

Nici mie nu-mi vine sa cred, dar e incontestabil: din cauza milei prostesti si a “mamaligelii” emotionale (cred ca si asta se poate educa, dar daca te nasti prea mamaligos, mi-e ca nu merita efortul), mi-am calcat propriile principii, desi continui sa le sustin.
Ati inteles ceva pana aici? Nici eu!
Care sunt principiile? Multe, dar asta la care ma refer acum suna asa: cainii si oamenii nu pot coabita intr-un oras civilizat, decat in situatia de caini domestici. Adica un caine, orice caine, trebuie sa aiba un stapan care sa-si asume intretinerea animalului, si sa raspunda pentru el in caz ca musca pe cineva. Daca n-are stapan, un caine nu are dreptul la existenta, cel putin nu intr-un oras. Pe scurt, am militat dintotdeauna pentru eutanasierea cainilor vagabonzi.
Asta e principiul. Zic ca e rational ce cred, chiar daca ratiunea mea a fost “ajutata” de micul amanunt ca am fost muscat de patru ori de caini vagabonzi si ca am facut tratament antirabic de trei ori (una dintre muscaturi s-a nimerit chiar cand eram in tratament dupa muscatura precedenta, asa ca m-am scos!). E adevarat ca am fost muscat de doua ori si de caini CU stapan, dar alea nu se pun: de ambele dati au avut de suferit doar pantalonii. Ergo, daca ai catel, prima ta datorie e sa-l inveti sa muste, astfel incat sa nu intri in bucluc!
Ei bine, ce fac ieri? Eram la alergat prin parc, aud un chelalait, ma uit, un nenorocit de catel (maidanez, clar!) era in lac si nu mai putea sa iasa. Sarise probabil sa prinda vreo ratusca, si acum ajunsese in situatia “catel la apa”. Rational era sa stau sa ma uit cum se ineaca (sau cum moare de frig in apa rece), sa ma bucur de moartea inca unui dusman si eventual sa fac pariuri la telefon, cu amicii (“ba, pe cat ca nu mai rezista un sfert de ora?”). Totusi, nenorocitul se uita la mine cu ochii aia ai lui de caine, zgaria cu ghearele din fata bordura malului (dar nu avea cum sa se ridice) si tremura ca dracii, ud ca o carpa de sters pe jos. Asa ca am vorbit putin cu el, sa nu-i vina ideea sa ma muste (desi n-aveam nici o siguranta), l-am scarpinat pe capul ala ud si l-am tras afara din lac. A tulit-o, s-a scuturat cat a putut si a plecat sa caute caldura, cred: ieri a fost mai frig ca azi, daca n-a gasit un adapost o murit de frig, precis.
Viu acum si va-ntreb: n-o fi la fel ca mine si amicul meu Antisemitul Feroce? Nu la fel era si profesorul Nae? Desi oameni ca ei sunt convinsi ca “evreii sunt dusmanii, ca l-au omorat pe Isus” (io unul cred ca l-au omorat stramosii mei, romanii, dar asta-i alta discutie), in practica se dovedesc absolut incapabili sa faca rau “dusmanului”. Nu ca n-ar avea cine – se gaseste!
Astia sunt intelectualii, astia suntem, tati: din gura suntem gata sa rostim condamnari la moarte (sau sa scriem prefete!), dar daca e sa punem mana si sa ucidem… varza!
Ergo: daca vine un primar energic care sa eutanasieze toti maidanezii Bucurestiului, are votul meu; daca, insa, imi da mie treaba asta de facut, pare rau!

Insula Serpilor si decizia de la Haga

Gata cu prostiile, simt ca e cazul sa ma pronunt despre probleme grave, in privinta carora, nu-i asa, sunt pe deplin calificat: ma recomanda scoala postliceala “Pipera” de desen, la care am fost inscris in 1991 (ca sa scap de armata, dar astea-s detalii). Astezi, deci, despre decizia de la Haga.
In primul rand, statulul insulei. Pai nenorocita asta de insula (17 hectare de piatra seaca; viata vegetala: iarba; viata animala: gandacei. Mai demult veneau si foci, sa fete, acum mai vin pescarusi, sa se cace) a fost pustie neam de neamul ei, si d-aia n-a revendicat-o nimeni, niciodata, pana au ajuns sa se certe pe ea saracii pamantului: romanii si ucrainienii! Vai de mamaliga noastra.
Totusi, asa janghinoasa cum e, Insula Serpilor e cea mai celebra insula din Marea Neagra, si asta nu de azi de ieri (Haga, tiganeli), ci de j’de mii de ani; acu’ sa nu fim rautaciosi, in toata marea asta sunt 10 insule, care de care mai pitica si mai nenorocita. Pe principiul “In tara orbilor, chioru-i imparat”, Insula Serpilor are meritul ca aici ar fi fost, dupa legenda, mormantul lui Ahile (Brad Pitt, pentru generatia Pro) si templul aferent. Cred ca e vrajeala, ca pe insula aia nu poate nimeni sa-si duca traiul, dar’mite servitorii unui templu (care traiesc din ofrande, neh? Si cine venea acolo sa aduca ofrande? Pescarusii… ?!).
Da’ asta e mitologie curata. Istoric vorbind, insula a apartinut grecilor, romanilor, bizantinilor, turcilor, rusilor, romanilor si acum ucrainienilor. Bunicul meu, care a facut stagiul militar in Marina, prin 1920 si ceva, zicea ca pe insula nu era decat un far prapadit (mereu il reparau si mereu se strica) si niste capre: in fiecare primavara, paznicul de la far cumpara cativa iezi de la marinari si le dadea drumul sa se joace, iar prin noiembrie ii aduna de la joaca si ii facea pastrama, pe care o vindea la marinari. Ce nu vindea manca el, ca de multe ori Dunarea aducea sloiuri in cantitati imense si bloca marea pana la insula, asa ramanea amaratul ala si cate doua luni de unul singur. Ala barbat, tati! Io, bunaoara, daca nu ies saptamanal cu amicii incep sa umblu noaptea pe strazi, vorbind cu cainii de prin curti.
Curios, statul roman a detinut insula intre 1878 si 1948 (nu 1944, cum credeam). In ’48 Romania s-a “oferit” sa transfere catre Uniunea Sovietica o optime din Delta Dunarii si Insula Serpilor: popor generos, draga, nu stie ce-i aia caliceala! E adevarat ca trebusoara asta cu “transferul” a fost consemnata intr-un tratat abia dupa 13 ani, da’ cine se mai incurca in maruntisuri d-astea, cand e vorba de amici…?!
Ca Ucraina n-are nici un drept moral sa se dea proprietara insulei, e clar; dar, pe de alta parte, din moment ce a fost desemnata “stat successor” al Uniunii Sovietice, a mostenit o gramada de alte chestii la care n-avea nici un drept (cam 40% din arsenalul nuclear sovietic, Crimeea, castelul Palanok, etc). Daca se apuca sa “retrocedeze” chestii, ramanea in fundul gol, asa ca zic sa-i intelegem si pe ei (la fel s-a intamplat in Africa dupa de-colonizare: au pastrat granitele fostelor colonii europene, ca daca se apucau sa le retraseze iesea nenorocire, razboaie tribale fara sfarsit – oricum, urgie a iesit si-asa, fara “retrasare” de frontiere!). Las’ sa fie si ucrainianul fericit, sa aiba si el unde paste o capra!
Decizia de la Haga (grosul platoului continental la romani, o cincime la ucrainieni) o fi corecta, nu zic, da’ ma indoiesc profund ca s-a vrut o reparatie istorica sau un act de dreptate. Mai probabil e ca si-au zis ceva in genul “ma, Romania e stat UE, asa ca o sa-i strangem de oua cand ne-or cere spaga pentru exploatarea gazului de-acolo; ucrainienii au soriciul la fel de gros, da’ cu astia nu avem mijloace de presiune, ca-s e capul lor!”, si-au tras si ei o linie pe harta, acolo, cum le-a zis Mister Gas (o sa aflam noi curand cine-i dumnealui, n-aveti frica).
Acu’ c-avem precedent, cine urmeaza? Rosia Montana, oare…?