Estul, esticii și est-europenismul

După cum vă povesteam, convivii de la Revelion m-au scos din pepeni cu pretențiile lor de atotștiutori într-ale politicilor supra-naționale (adică regionale), deși erau complet pafariști, după umila mea părere. Mai exact, disputa de idei s-a centrat în jurul întrebării: ”Sunt românii un popor unic sau sunt un popor asemănător cu cele învecinate?”. Eu eram pentru răspunsul ”e asemănător”, toți ceilalți susțineau unicitatea românească. Diferența de opinii (considerând de la sine înțeles că toți erau oameni inteligenți, inclusiv eu) provenea din cantitatea de informații de care dispunea fiecare: ei încetaseră să citească cu vreo 20 de ani în urmă (cam de la Revoluție), pe când eu citesc cu lăcomie, tot de pe atunci. Ergo, ei își bazau părerea pe amintiri, iar eu pe fapte pe care le cunosc din cărțile contemporane și de pe internet. Aveam însă un imens avantaj asupra lor: mă credeau mult mai tânăr decât sunt. Habar n-aveau câte știam din comunism din proprie experiență. Dar aș minți dacă aș spune că am câștigat disputa, pentru că n-am câștigat-o: mai degrabă au rămas ei cu impresia că m-au convins, atunci când eu am renunțat la argumentație (așa cum fac totdeauna când vorbesc cu oameni agresivi și neinformați). Ergo, să vedem cum definim termenii din titlu:

”Estul” poate fi văzut cam în trei accepțiuni, depinde de punctul de vedere. Să le luăm pe rând.

1. Țările europene de la est de linia Stettin – Trieste, exclusiv Germania și Rusia. Asta înseamnă 23 de state (luate de la nord la sud): Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia, Bosnia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, Bulgaria, Albania, Grecia, Moldova, Transnistria, Ucraina. Las iar pe dinafară Cipru, Georgia, Armenia, Azerbadjan.

2. Țările europene care au făcut parte din ”blocul estic”, adică statele europene din fosta sferă de influență sovietică: Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Romania, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Ungaria. Opt țărișoare, mari și late.

3. Țările europene răvășite de comunism, exclusiv Rusia: Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Romania, Serbia, Bosnia, Croația, Slovenia, Muntenegru, Macedonia, Kosovo, Bulgaria, Albania, Moldova, Transnistria, Ucraina.

Acum, dacă ne uităm mai bine, vedem exact unde e problema între cei de generația mea (și mai tineri) și cei din ”generația Revelion”: când vorbesc de ”Est”, ei operează cu accepțiunea #2 (cea de pe vremea lor), pe când eu operez cu accepțiunea #3 (cea de pe vremea mea). Mai plastic exprimat, eu sunt pentru ei un puțoi care face pe interesantul, iar ei pentru mine sunt niște sclerozați depășiți care vorbesc din burtă. Probabil că asta este eterna problemă dintre generații, dar eu vorbesc acum de acest caz particular, al ”unicității” românilor.

Paranteză: accepțiunea #1 nu folosește la nimic practic, dar are rostul de a ne da o idee despre felul cum ne privesc cei din Vest, francezii, de pildă: o grămadă de țărișoare ciudate și nemaiauzite, care pretind și ele c-ar face parte din Europa. Ca să vezi!

”Esticii”, după părerea mea, sunt cetățenii statelor din #3, acei europeni necrezut de săraci rezultați în urma comunismului, care dau năvală spre Vestul cel bogat, purtând cu ei ca pe un blestem mentalitatea lor est-europeană. Est-europenismul, altfel spus. Interesant e să vedem ce mai e și ăsta.

”Est-europenismul” e o mentalitate colectivă care înglobează furtul, lenea, naționalismul șovin, dezorganizarea intenționată, inapetența pentru libertate colectivă (combinată cu patima pentru anarhie personală), parvenitismul, agresivitatea și violența, dar mai ales și mai presus de tot, sărăcia extremă (și corolarul ei, disponibilitatea pentru orice muncă legală și ilegală). Pe scurt, în ochii occidentalilor, est-europenismul este o tară psihică a unor europeni albi care se poartă ca niște africani negri.

Desigur, pentru noi ca români, est-europenismul pare efectiv o descriere a mentalității tribale țigănești. Eu nu cred că este așa. Cred doar că țiganii sunt cel mai izbitor (și complet) exemplu de white niggers, dar mai cred și că, în proporții diferite, toți cetățenii #3 suferă de est-europenism. Există și unele laturi pozitive ale est-europenismului (memoria istorică, ritmul înalt de creștere economică, exportul de creiere), dar ele sunt complet marginalizate de conotațiile negative ale termenului. Care ne este aplicat tuturor, de la Tallin la Tirana și de la Praga la Kiev.

Unde-i unicitatea românilor, că eu n-o văd. Intrați aici și spuneți-mi dacă voi o vedeți. Da' pe bune, nu la oha!

Balcanii, balcanicii și balcanismul

Constat cu oarecare uimire că opinia majoritară, în România, zice că „Noi nu suntem balcanici!”. În urma unor discuții în contradictoriu de la Revelion, am zis să aprofundez subiectul, că nu se face să-l las așa în coadă de pește.

Întâi de toate, „Balcanii” sunt niște munți din Bulgaria, care merg cam de la sud de Varna până la frontiera bulgaro-sârbă, undeva la nord de Sofia. Bulgarii le zic Stara Planina (Munții Vechi), grecii antici le ziceau munții Haemus (și grecii de-acum tot așa le zic), iar turcii i-au botezat Balkan, adică ”munții împăduriți”. Până aici, nici o șmecherie.

Când e vorba însă de a delimita The Balkans (în sens de zonă specifică a Europei de sud-est, sau mai exact statele moderne care intră în această zonă), treaba se încurcă grav. Există, pe câte știu eu, vreo trei accepțiuni ale termenului.

1. Țările europene situate, integral sau parțial, în peninsula Balcanică (delimitată de Marea Neagră, Marea Egee, Marea Adriatică, sistemul fluvial Kupa-Sava-Dunăre; pentru neinițiați, Kupa este un rîu de frontieră între Slovenia și Croația, iar Sava este principalul afluent din dreapta Dunării). Asta înseamnă că în ”Balcani” sunt 12 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Croația, Grecia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia și Turcia. Am pus statele de facto, nu cele de jure (da' știți de ce? C-așa am eu chef).

2. Țările europene care-au aparținut Imperiului Otoman, o vreme mai lungă sau mai scurtă. Asta ar însemna 14 state, adică Albania, Bosnia, Bulgaria, Grecia, Kosovo, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Ucraina, Ungaria, Transnistria și Turcia. Observație: rămâm pe dinafară patru state, europene și ele, foste și ele colonii otomane: Cipru, Armenia, Azerbadjan, Georgia. Dacă mai adăugăm și „statele” Abhazia și Osetia de Sud, se fac șase „extras”. Dar ce-ar fi să nu le-adăugăm? Și în general, ce-ar fi să lăsăm pe dinafară statele astea, ca să nu ne mai complicăm degeaba?

3. Țările europene de mentalitate balcanică, altfel spus statele bolnave de balcanism. Sunt tot alea de la punctul 2 (minus Ungaria), dar cu un new entry pe listă care schimbă toată discuția: Rusia.

Bun, acum cel mai greu lucru, anume definirea balcanismului. Din câte am găsit, termenul ăsta a fost inventat de un neamț, un geograf pe nume August Zeune, care l-a folosit pentru a denumi zona europeană de sud-est, mai exact cea de la punctul 2. În principiu, balcanismul este „o anumită versatilitate în privința principiilor și o tentație spre nepotism și corupție” (definiția lui Vladimir Tismăneanu), la care se adăugă, zic eu, o psihologie tribală, anti-comunitară, „Mie să-mi meargă bine, pe ceilalți dă-i în pizda mă-sii” (sau în altă formulare: o înclinare nativă spre invidie, dusă la extrem, aproximativ „Să moară capra vecinului”, după vorba românească - sau beggar thy neighbour, cum spune vorba englezească). Desigur, sunt absolut convins că nu poate exista o definiție a balcanismului care să fie exhaustivă și să mulțumească pe toată lumea; esențial e că termenul are conotații negative și e perceput ca fiind opus europenismului, când prin acesta se înțelege spirit comunitar și cinste contractuală.

Mai e un termen, care a intrat în limbajul curent cam după 1989, de fapt în timpul războaielor din fosta Iugoslavie: balcanizarea. Sensul lui este (din nou, aproximativ) „fragmentare extremă a unui spațiu politic, în mici entități cvasi-statale, aflate în permanentă stare de conflict”. Eu mai adaug ceva: și care se ignoră complet unele pe altele. Asta e ceea ce am constat personal cu ochiul liber, în noaptea de Revelion: când am adus vorba despre Bosnia, toți mesenii s-au uitat la mine ca la maimuța congoleză cu fundul verde. Pur și simplu, Bosnia nu exista în imaginarul lor geografic sau politic.

Alt efect al balcanizării: în Ucraina, lumea e convinsă că „românii sunt țigani”. Cine nu crede, să facă o tură pe la Kiev. Și discutăm pe urmă.

Un ultim amănunt: „În Franța de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cuvântul Balkan era asociat cu violența și cu lipsa de civilizație - de exemplu, unui criminal i se spunea „Balkan”. Credeam că aceste lucruri s-au schimbat” (George Friedman, „Puncte de presiune”, paginile 181-182, capitolul „Războaiele de la Maastricht”, ISBN 978-606-33-0495-8, ediția în limba română la editura Grup Media Litera, în traducerea Corinei Hădăreanu). 

Credeai prost, bă, Georgică. Oriunde în UE, reputația balcanicilor este groaznică, a bulgarilor și-a românilor încă mai jegoasă de-atât, iar când e s-aleagă dintre români și bulgari, toți europenii sunt de acord că românii sunt „și mai răi”. Hai, c-avem și noi brand de țară. Nu frunza aia verde a doamnei Udrea, șterge-s-ar la fund cu ea. 

Exercițiul bunicului Gheorghe

Bătrânul Gheorghe Buzea (ce coincidență de nume!), m-a învățat acest exercițiu, pe care eu, copil leneș și obraznic, nu l-am exersat cu destulă osârdie la timpul cuvenit. Încerc acum să recuperez, măcar că nici creierii nu-mi mai sunt așa proaspeți, să-nvăț cu ușurință. Bref, iată ce zicea el: “Nepoate, când vezi unul d-ăsta care se dă mare și nu-și mai încape-n pene, gândește-te ce-ar fi fost el dacă nu veneau ăștia la putere!”.

Pentru bunicul Gheorghe, ăștia erau, desigur, comuniștii. Când am crescut suficient, comuniștii nu mai erau la putere, așa c-a trebuit să exersez cu alți aștia, de fapt cu acești ăștia pe care-i am la îndemână. E reconfortant, să știți!

Merg cu metroul. Lângă mine, o tanti bine sărită din 50 de primăveri, c-o mutră acră. Să nu fi căzut comunismul, asta era acum vreo “secretară cu agitația” pe undeva, dacă nu chiar ministru al culturii. În picioare stă un gras cu față de bețiv. Ăsta era membru în CC, ca nimica. Două scaune mai încolo, un moșuleț d-ăla rău, cu privire resentimentară. Securist din garda veche, acum ar fi tuns de zor la “roacări”, ca-n spotul publicitar, și-ar fi bătut dizidenți până la moarte, ceea nu vedem în nici un spot.

Ochelaristul încărunțit, trist, ar fi fost împușcat demult, în timp ce-ncerca să treacă frontiera spre sârbi. Bodyguardul metroului, voinic, țigănos, era acum în pușcărie, cu a treia condamnare pentru bișniță (contrabandă port Constanța).

Și mai reconfortant e când mă uit la televizor. Sau citesc presa ocupată cu isprăvile puternicilor zilei. Ce-ar fi ajuns Mircea Geoană în comunism? Dar Roberta Anastase? Emil Boc? Sebastian Vlădescu? Attila Verestóy? Oana Zăvoranu? Elena Udrea? Nu știu, așa cum nu știe nimeni, dar pur și simplu mă simt bine atunci când îmi dau răspunsuri după pohta ce pohtesc: securist; coafeză; chelner; aprozarist; braconier; curvă; ministereasă (nu contează la ce minister anume, că nu-mi pun eu probleme d-astea: ministere să fie, că tovarășa Nuți s-alege cu unul în orice regim!).

Mă-nveselesc lugubru dacă merg mai departe pe gândul bunicului: ce s-ar alege de ei toți în cazul unei restaurații comuniste (visul erotic a peste jumătate din pensionarii României)?! Ce ziceți, încercăm? Curaj, găină, că te tai: Blaga, șef de cameră la Jilava; Markó Béla, deținut politic (greva foamei, proteste internaționale); Videanu, luat pe “legea 19”; Baconschi, co-semnatar la “scrisoarea celor șase” (împreună cu Pleșu, Mihăieș, Manolescu, Oișteanu, Ghinea); Berceanu, amnistiat din lipsă de probe; Bórbély, regim carceral (pentru proteste); Udrea, la plăpumărie; Oprea, mesevist; Hunor, decedat în anchetă; Predoiu, Miss Penitenciar; Sandu, ciripitorul celulei; Șeitan, muncă în folosul comunității; Funeriu, responsabil cu gazeta de perete; Cseke Attila, felcer; Dumitru, evadat (de pe tarla, de la prașila a doua).

Prefer să mă opresc aici. Că dacă la putere revin comuniștii, cu Academia Cațavencu încep curățenia. Să zicem “mersi” dac-avem parte măcar de groapa comună!

Prima dată nu-i prima oară

Ghijasa de Sus, luna iulie, anno domini 1982. Căldură mare, muncile câmpului în toi: coasa, prașila a doua, mă rog, mici galanterii, cum e pe la țară. Când se lăsa seara, aproape toți bărbații satului – de flăcăi nu mai spun – urcau dealul Bărcului, care pe jos, care cu tractorul. Ăla era singurul loc unde “se prindeau bulgarii”. Desigur, bulgarii ăștia nu se lăsau prinși ușor, trebuia pregătire: un televizor mic, de voiaj, era legat la bateria tractorului, apoi un flăcău mai sprinten (de obicei, văru-meu) aranja o sârmă de antena televizorului și se ondula cu sârma aia în toate direcțiile, până când imaginea se stabiliza cât de cât. Atunci toată lumea zbiera: “Se vede, bă! Stai acolo-șa că se vede!”. În semn de înaltă stimă și prețuire, unul din băieții mai mici era suit pe cabina tractorului, ca să țină sârma-n sus. Cum se mișca, cum îl potopeau cu-njurături.

Eu nu fusesem niciodată unul din “băieții mai mici”. Deși eram ceva mai răsărit decât ei, taică-meu (anti-microbist feroce) nu mă lăsa pe deal, sau “în Bărc” cum spuneam noi: “Ce să te mesteci tu cu oameni slaghi?” (slabi, nota mea). Desigur că nu vorba de mușchii lor era vorba, ci de statutul social. Doamne, cât îi mai invidiam pe băieții ăia! Veneau noaptea târziu, în grupuri, vorbind ca soldații după bătălie, iar eu prindeam de la ei câte o vorbă, extraordinară, nemaiauzită: “semifinală de infarct”, “hat-trick Boniek”, “dinții lui Battiston”, “voleul lui Fischer”, și mai ales un nume, repetat de toți: “Paolo Rossi”.

În seara finalei m-am culcat devreme, ca să-i adorm vigilența lui taică-meu. Cănd totul s-a liniștit și dormeau toți, am sărit afară pe geam și nu m-am oprit din fugă până-n Bărc. Am prins totuși repriza a doua, din cel mai onorantă poziție, adică de “băiatul care ține de sârmă”. N-am văzut nimic din meci, dar am înțeles c-ar fi câștigat Italia, cu trei la unu.

Drumul de întoarcere nu l-am făcut singur, ci împreună c-o fată mult mai mare decât mine, una din codanele Ghijesei. Era mult după miezul nopții, dar acum puteam să stau și eu de vorbă de la egal la egal cu microbiștii ghijăseni.
Din păcate, ei erau convinși că meciul s-a terminat 3-2. Eu am sugerat că ei sunt proști; ei au sugerat că însoțitoarea mea m-ar fi zăpăcit cu farmecele ei.

Toate babele satului povesteau a doua zi despre cum mi-am pierdut eu virginitatea, inițiat de curva satului.

Al patrulea amendament

Acum 234 de ani s-a născut textul declarației de independență a Statelor Unite, unde citim negru pe alb că noi toți avem niște drepturi ”inalienabile”, adică dreptul la viață, dreptul la libertate și dreptul la căutarea fericirii (We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness). 

Acum 145 de ani s-a născut Vasili Blokhin, un om cinstit, muncitor, care și-a căutat și el fericirea, ca oricine. Din păcate, a murit la balamuc.

Acum zero ani, adică azi pe la prânz, s-a născut în mintea mea rotundă ideea de a scrie acest text, care adică să dezbată chestia cu ”căutarea fericirii”. Nu-l scriam, dar prea m-am enervat auzind a enșpe mia oară una din replicile pe care le urăsc cel mai mult (e-n top five, categoric): ”N-are nici o legătură!”.

Să mă explic. Ca pe oricine altcineva, și pe mine mă calcă pe nervi multe lucruri pe care le aud, le văd, le pățesc, le simt sau le intuiesc (adică le știu dar fără dovezi). Întotdeauna o să fie ceva care nu-mi convine, ceea ce nu-i de mirare (ar fi culmea să fie invers!). Cu trecerea timpului, m-am dezvățat să dau vina pe țară (”Ca la noi, la nimeni”) sau pe concetățeni (”Suntem ultimii oameni, domnule!”). M-am obișnuit și cu gândul că și în alte țări și zări sunt oameni proști – sau cel puțin, oameni care au alte păreri decât mine. Am încetat deci să invoc Mitul Perfecțiunii Altora (”Nu vezi așa ceva în Germania”; ”Coca-Cola are alt gust în America”; ”La noi e jale, dar Afară e cu totul altfel”, etc) și m-am dezobișnuit, puțin câte puțin, să mai cad în cur de admirație (”Aveți dublă cetățenie, ce extraordinar!”). Dar pentru că româna e limba mea maternă și în limba asta gândesc, mi-e încă foarte greu să mă abțin în fața stupizeniilor de limbaj. Nici măcar nu-i vorba de greșeli sau de exprimări confuze, ci pur și simplu de tâmpenii în gândire, coafate în și mai mari tâmpenii în vorbire.

Acum că m-am pornit, hai să fac și Top 5, că cine știe când mai am ocazia. Pe locul unu, detașat, ”Nici nu știi câtă dreptate ai!” (păi da, nu știu, am spus-o din prostie, noroc cu tine că erai pe-aproape, să-mi atragi atenția ce a putut ieși din bezna minții mele). Pe doi ar fi asta cu ”N-are nici o legătură!”, la care o să revin. Trei și patru sunt foarte disputate între ”o serie întreagă” și ”miere de albine”, aceste două piscuri ale precizării (prostești și inutile, dar ce contează), iar cinciul cred că-l acord celebrului ”întru”, ierte-mă adepții păltinișanului, doar că tare nerod trebuie să fie omul, când își vopsește cioara și se convinge singur că-i papagal. Dar dacă numai un papagal îl face fericit și-ajunge să creadă singur în propria lui scamatorie, n-o să m-apuc eu acum să-i contest dreptul la căutarea fericirii.

Bun, înapoi la ”N-are nici o legătură!”. Aici povestea e mai amplă, mai veche și mă tem că mult mai personală. Dacă e să mă rezum la esențial, aș zice că eu am fost dintotdeauna genul care vede ”legături” peste tot, dar nu știu cum s-a nimerit că am avut mereu prieteni care nu vedeau ”legături” nicăieri. Exemple, ca să nu vă pierd: în facultate am avut odată o așa-zisă ”comunicare științifică” (altă tâmpenie) și am vorbit despre ”Obsesia etnogenezei în opera lui Mihail Sadoveanu” (rahat cu perje, că despre etnogeneza asta e vorba doar în ”Creanga de Aur”). Ca să fiu sigur de succes, i-am chemat în sală pe băieții din echipa de fotbal, să mă susțină energic, în caz c-or sări etnogeneticienii la bătaie (adică regretatul profesor Gheorghe Bulgăr, fie-i țărâna ușoară). Conferința a fost o reușită, că fotbalagiii au făcut o bună impresie asupra colegelor mele, filoloage ochelariste pline de coșuri, și publicul a mai ieșit puțin din amorțeală. Pe de altă parte, pe băieți i-am cinstit ulterior cu bere Gambrinus, și după ce s-au cherchelit mi-au mărturisit că n-au înțeles absolut nimic: ”Băi, labă, da’ ce legatură e între Sadoveanu și daci?!”. Am explicat până am făcut spume la gură, ca să nu primesc alte replici decât ”Bine-bine, coae, da ce legătură e între Sadoveanu și daci?!”, etc.

Alta: urma să plec la Budapesta și am întrebat-o pe-o fată care făcuse masterul acolo: ”Cum e orașul?”. Răspunsul a fost descumpănitor: ”N-are nici o legătură!”. De data asta eu am fost cel care n-a înțeles nimic, și-abia când am ajuns pe Rakpart am priceput unde bătea ea: voia să spună că, în materie de urbanism, Budapesta nu seamănă absolut deloc cu Bucureștiul. Mă rog, gusturi – două capitale europene, vecine, foste comuniste, ambele de influență franco-germană (la început) și sovietică (la sfârșit), e cam greu să nu semene ”absolut deloc”, dar astea-s nuanțe. Important e că interlocutoarea mea nu putea să vadă ”legătura” dintre două orașe, pe când eu văd legături între orice și orice, între cumâs și NORAD, între Herodot și Kinder cu surprize, între ciobaneștii caucazieni și scrierea mayașă, între părul meu pubian și focile din Baikal. Esențial e să vrei să vezi legături, că te concentrezi și le vezi. Pe de altă parte, dacă nu-ți convine să vezi o legătură, păi atunci n-o vezi nici când ți se înfășoară de gât, sub formă de ștreang.

Mătușă-mea, de exemplu, nici acum nu poate să vadă legătura dintre cerceii ei din urechi și piercing-urile din buzele, sprâncenele și nările altora (ce-i drept, cu mult mai tineri decât ea). Sau verișoară-mea, care se miră și-acum de scânteia de geniu ce-a făcut-o să-și boteze cățelul ”Țachis”, de parcă n-ar fi la mintea cocoșului (câine-cățel-cuțulache-cuțulachis-țachis). Dar poate că vina-i a mea, că nu posed ca ea, minte de cocoș.

Alt exemplu de incapacitate în a vedea legături: Vasili Blokhin al nostru n-ar fi priceput niciodată ce ”legătură” poate fi între modesta lui persoană (general-maior în NKVD) și Statele Unite ale Americii. Spre norocul lui, nici superiorii săi politici n-au făcut vreo legătură, că altfel era rău de Vasili, nu mai pupa el pensie. Și de ce să i se fi refuzat omului dreptul la pensie? Că doar a muncit pentru ea, nu i-o dădea statul degeaba, pleașcă! Șansa lui e că a găsit devreme în viață o muncă aducătoare de fericire, fiindcă în fond ăsta e secretul: să-ți placă ce faci. Tu, de fapt, ești felul în care-ți câștigi pâinea, ești truda ta de zi cu zi. Dacă truda asta nu-ți place, ești nefericit. Dacă îți place, ești fericit. Simplu ca vaca.

Munca lui Vasili era să omoare oameni. S-a achitat cu bine de asta, de-a lungul multor ani de serviciu meritoriu, și-a ajuns călăul cel mai prolific din toate timpurile, cel puțin din toate cele consemnate istoric: în jur de 20.000 de indivizi și-au încheiat problemele datorită lui. Dintre ăștia, vreo câteva mii de ofițeri polonezi, în pădurea de la Katyn; restul au fost cetățeni sovietici, așa că apartenența lor etnică nu contează, că-n patria muncitorilor și țăranilor toți erau egali. Carevasăzică, Blokhin a beneficiat din plin de drepturile fundamentale ale omului: de dreptul la viață (că doar nu l-a omorât nimeni), de dreptul la libertate (ce, i-a zis cineva ceva?!) și la căutarea fericirii (omorâtul oamenilor îl făcea pe el fericit, și uite c-a avut parte din plin!). Și-atunci, de ce se laudă americanii cu drepturile omului, și contestă rușilor întâietatea?

În concluzie, cum poți să-ți găsești fericirea, dacă nu luând-o de la altcineva?!