„Ai o viata la dispozitie sa scrii un prim album si cateva luni sa il scrii pe al doilea” (Elvis Costello)
Mihai Buzea a cochetat cu rockerii. Asa zice in carte, asa zice la lansari. Nu si cu rock-ul, pentru ca ar fi invatat cate ceva. Sunt artisti/formatii care debuteaza in forta si nu (mai) au resurse pentru un al doilea album. Altele explodeaza in al doilea album. Nu este cazul maestrului, care dupa un excelent debut cu Gastarbaiter, un roman lungit dar apasator tocmai prin detaliile abundente, transpunandu-te in fiinta unui muncitor coplesit de munca altfel, oamenii altfel, viata altfel, intrebandu-te, tu, cititor, cat mai dureaza chinul, schimba radical registrul cu Jimmy. Practic, Jimmy este romanul de debut, Gastarbaiter fiind o colectie intamplari zilnice, fara mari pretentii de stil dar cu o extraordinara transpunere in scris a dialogurilor si abilitatea de a crea atmosfera.
In siajul lui Jimmy apare Recrutorii, un roman anuntat inca de la lansarea lui Jimmy. Romanul incepe cu carlig, astepti sa apara dezvaluiri extraordinare despre Sandel, despre succesul lui Sandel, sa transpara ceva care sa te duca cat de cat cu gandul la titlu. Totul insa se topeste intr-un amestec incert, din care nu te alegi, in calitate de cititor, cu mai nimic. Ici-colo cate un zambet, mai rar cate un ras sanatos si multe-multe intrebari fara raspuns sau spalari de maini ale autorului. O insailare de excursii (expeditii???), scrise parca de doua persoane complet diferite: una care se bucura de tot ce ii poate oferi Romania si alta care bifeaza pe banda obiective din Asia si de pe aiurea, incarcand sa creasca numarul paginilor opului. Exceptand Bosnia, care are o istorie recenta sumbra – subiect se pare excitant pentru maestru (vezi si partea suculenta alocata revolutiei din Jimmy) – toate excursiile sunt plate, relatate fara viata. Autorul si Mece te duc cu gandul la Beavis si ButtHead, arzand-o pe canapea in asteptarea a ceva: ei n-au televizor ci doar carciumi sordide. Asta le ofera Asia Centrala: distante mari, bere calda si securisti, iar Marocul doar un salvator miros de baliga.
Cartea te lasa cu un gust incert, nu neplacut dar te simti furat, dus de colo-colo ca intr-un roller-coaster care e lung dar nu-ti taie rasuflarea. Sandel si viata lui Sandel sunt doar o perdea de fum, nici macar inecacios. Poti doar banui cine-s recrutorii. In lumea actuala sunt putini cititori cu abilitati si rabdare de arheolog literar. Si, cel mai probabil, nu se vor impiedica de Recrutorii.
Maestrul pare ca a ars in Jimmy – devoalarea lui Jimmy te duce cu gandul la o experienta care lasa urme – si crede ca mai are ceva carnita, ceva grasime de ars pentru Recrutorii. Din pacate, romanul sufera de idee – ceea ce maestrul incearca sa ne convinga ca exista undeva – idee care nu transpare si, mai ales, de stil. Este echivalentul filler-elor, piese de umplutura pentru a ajunge la lungimea standard a unui album, piese care corespund stilistic dar nu au greutate. Dai skip. Cel mai probabil, peste Recrutorii se va da skip. Maestrul va trebui sa se intoarca la ceea ce stie, cu conditia sa aiba suficiente experiente (personale sau povestite) in spate pe care sa le stoarca, ori sa schimbe stilul. O carte scrisa la persoana a treia ar fi un inceput. O carte non-roadtrip ar fi de dorit. Un subiect nebiografic poate ar aduce un aer proaspat si increderea in forta de scriitor.
Si totusi, AC/DC a mentinut stilul cu succes timp 40 de ani...
Un cititor
Prima deslușire: a intrat în legendă modul cum Adrian Păunescu și-a luat singur interviu, cândva după Revoluție, deoarece flacăra sa căzuse în căcat și nu mai avea nimeni chef să aibă de-a face cu „maestrul”; să nu fi cunoscut această ispravă a Bardului și extrem de frustrat fiind de ignorarea ultimului meu cap de operă, aș fi fost foarte tentat să-mi scriu singur o recenzie la „Recrutorii” și s-o public pe blog, că-n altă parte n-aveam unde. Dar Dumnezeu nu doarme-n post: la redacție (adică pe mail) a sosit o mult-așteptată recenzie a unui cititor de-al sus-numitului cap, iar publicarea ei o consider un punct de onoare. Mai mult, deși mă mănâncă degetele de parc-aș avea râie, nu modific absolut nimic din textul primit, nu pun nici măcar diacritice. Așa mi-a fost trimis, așa îl urc pe net! Să judece fiecare dacă fac bine sau rău. Nu că mi-ar păsa, dar orișicât.
A doua deslușire, de data a titlului: cineva pe nume Marius Miheț a publicat în numărul 43 - 44 din 2017 al revistei „România Literară” o mică întâmpinare a romanului „Gastarbeiter”, intitulată „Trei ani în Londra”. Toate bune și frumoase, dacă numitul Marius Miheț (căruia nu i-a plăcut cartea – regret obștesc!) nu m-ar fi botezat: în prima parte a articolului mi-a zis „Mihai Buzea”, iar în a doua parte, „Mihai Botez”. La tot răul e și-un bine: cu ocazia aceea am dat și eu căutare pe google și am aflat cine a fost Mihai Botez. Consolator este că omul a existat (asta încă nu e cine știe ce) și c-a fost un misterios care juca la două capete: iată un model de urmat! Poate că Marius Miheț a avut gura aurită – cine poate pentru ca să știe?! Dau mai jos un extras din cronica mihețiană, urmat de link. Pentru verificarea acurateții informațiilor.
„Protagonistul din Gastarbeiter-ul lui Mihai Buzea, împrumutând chiar numele de pe copertă, laolaltă cu alte, numeroase, potriviri biografice, e pentru englezi Meehi, iar pentru ceilalți muncitori români Moldo, Mihăiță, Buzea sau „boală”. De bună seamă că, înainte de toate, pornind chiar de aici, nu poți scrie, nici citi un atare roman nemeditând la identitate. Care îmbracă forme diverse, după personalitățile fiecăruia. Protagonistul suferă în lumea asta întoarsă pe dos de o singură boală, a scrisului. Obișnuit să povestească, între cei din lumi diferite e obligat să tacă sau să mimeze diplomația. Își va exersa, seducător, abilitățile cu Diana, urmașa londoneză a unor imigranți pakistanezi care, fiind oarbă, nu-și cunoaște propria lume.
În schimb, galeria de muncitori români formează o Românie în miniatură, previzibilă și fără surprize: Moș - prietenul care, în zece ani umpluse yard-ul londonez de români, Rack(oviță) - bun improvizator la locul de muncă, Don Dănuț - fostul militar, acum șofer la un azil de bătrâni, și Simina, soția lui, Teo, Mario, Nea Ică, Macarie, Geo, Giani – glumețul de serviciu, Jimmy - țiganul autodidact, dar și personaje oarecum negative, precum Gloomy (de fapt, el amendează o incompatibilitate culturală), cărora li se adaugă alți compatrioți, în fiecare an. Malefic cu totul e doar Dottore, cu care Mihai cutreieră munții dacici, dar și el cu oarecare derogare de la prostie, căci Mihai Botez are o ambiție atipică: să înfățișeze o lume tristă cu disponibilități luminoase. Firește că nu lipsesc certuri și răfuieli mărunte, dar ele nu schimbă cu nimic senzația de previzibil de la un cap la altul. Nu altfel apar londonezii: Bog (Brian Bogart), Hoax, muncitorul de elită, Doubleday, Mark „the Bark”, amazoana Selma și alții, însă niciun personaj nu întrece pe românul Fleur „cel Bun”, „athonitul”, seraficul camarad ce se evidențiază prin bunătate, un Aleoșa din canalele expaților încercând zadarnic să-l scoată pe Mihai din ateismul său pasiv; ca și fratele Siluan, fost muncitor și el, care restabilește adevărul mumificat. Alături de subteranele naturale ale Londrei, sărim în Franța, Hawai, Rusia și prin drumuri de întoarcere în țară, cu tirul lui Scufiță, o dată, prin Retezat și aiurea.”
https://arhiva.romlit.ro/index.pl/comentarii_critice_43_17
