Ideea: ca să citesc un
autor bulgar, polonez sau eston, acel autor trebuie să fie mai întâi tradus în
franceză. Ați prins poanta? Noi, esticii, stăm cu ochii ațintiți pe cele trei
mari culturi occidentale (franceză, britanică, germană), și abia după ce un
produs cultural estic este exportat în Occident devine interesant pentru
piețele Estului. Comparație: e ca și cum eu, pentru a cumpăra țigări ucrainiene
sau bere slovacă, ar trebui să mă duc la Londra! Comparația vă poate părea
deplasată, dar este perfect solidă: exact așa se întâmplă lucrurile în cultură.
Habar n-avem ce ”produc” vecinii, iar ei, la rândul lor, ne ignoră cu aceeași
superbie: ”România? A, da, știu, e țara aia care produce cerșetoare!”.
Cum mi-a venit gândul
ăsta? Păi, am citit și eu, ca omul, ”Armata de cavalerie”, capodopera lui Isaac
Babel, și-am rămas tablou. Bun, hai s-o luăm pe rând, că intuiesc reacțiile
voastre, le pot chiar împărți în două categorii: 1 – ”WTF is Isaac Babel?!”; 2 –
”Abia acum l-ai descoperit și tu pe Babel, dășteptule... ne lași?”. Ambele
abordări sunt corecte, în mare parte, și iată de ce:
Cu excepția Republicii
Moldova, Babel a rămas obscur pentru cititorii români, din mai multe motive (nu
le înșir aici), de aceea, a-l ”descoperi” în anno domini 2012 nu e complet
rușinos (dar nici ceva cu care să mă laud!). Be mic, e într-adevăr inadmisibil
pentru cineva care umblă la literatură (cum umblu eu, deocamdată în vârful
picioarelor) să nu știe nimic despre scriitura babeliană, care a înnoit limba
rusă literară (el a făcut pentru proză cam ce-a făcut Arghezi pentru poezie, la
noi, cu diferențele de rigoare). Dar, pentru mine, mai e un motiv, unul
personal. Iată-l:
n-am fost niciodată în
stare să mă împac cu uriașa ignoranță istorică a poporului meu, iar cartea lui
Babel este cea mai bună ”dare de seamă” literară asupra unuia din cele mai
importante războaie ale Europei de Est, în secolul XX. E vorba de invazia
sovietică a Poloniei și de războiul care a urmat. Și de ce acest război (de
fapt, rezultatul lui) a fost esențial pentru România.
Să ne amintim: după primul
Război Mondial, în estul Europei au izbucnit mai multe războaie ”locale”, unele
civile (în Rusia sau în Finlanda), altele ”interțări” (războiul greco-turc,
terminat în 1922, sau cel româno-maghiar, început și terminat în 1919). Dar
dintre toate, cel mai mare a fost cel sovieto-polon, atât în sens militar, cât
și ca implicații geopolitice ulterioare. De asta vin și vă întreb: câți dintre
voi, în România, știți despre ce-a fost vorba?
Mda... bănuiam. Pe scurt:
după Războiul Civil (1918 – 1922), liderii sovietici au decis să trimită Armata
Roșie în inima Europei, pentru a ”elibera” Germania (în anii ăia, nemții aveau
propria lor revoluție comunistă pe cap, dar au reușit s-o strivească la timp).
Așa că Politburo (organul suprem de decizie în URSS, condus atunci de Lenin) a
hotărât să ”reaprindă flacăra” comunismului german. Dar în drum le stătea
Polonia. Deci, au invadat-o (citat dintr-un general sovietic: ”Drumul spre
pârjolul Europei trece peste cadavrul Poloniei!”). Numai că polonii, deși
trădați ca de obicei de francezi și englezi, au rezistat și au dat peste cap,
în final, Armata Roșie, astfel încât Polonia și Europa au fost salvate...
pentru moment. De remarcat: și România a fost salvată atunci de deznodământul
acelui război, că doar sovieticii nu erau nebuni să lase o țară neocupată, fix în
coasta dispozitivului lor de luptă! Dar de unde să știm noi asta, ce, ni s-a
spus vreodată?!
Ei bine, cartea lui Babel
este despre acest război. Să știți că e greu de citit, pe de-o parte din motive
literare (deși Victor Kernbach, traducătorul, a făcut și el ce-a putut), pe de
altă parte din motive politice (polonezii sunt tot timpul numiți ”șleahta”, în
derâdere, așa cum basarabenii erau numiți ”boierii români” în jargonul
stalinist). Cu alte cuvinte, Babel nu pare niciun moment conștient că face
parte dintr-o armată invadatoare și că polonii, șleahtici sau nu, sunt oameni
care-și apără patria. Dar probabil că a trebuit să scrie așa pentru a-și vedea
publicat romanul; cu mult mai interesant este însă raportul triunghiular dintre
poloni, ucrainieni și evrei, în descrierea lui Babel (el însuși evreu din Odessa).
Polonii sunt destul de sumar prezentați, ca fiind ”catolici fanatici” și
”proprietari” (pe atunci, asta era o crimă); ucrainienii sunt la fel de
schematici, un popor de țărani needucați, curajoși ce-i drept, dar complet
tâmpiți; evreii sunt ”poporul care suferă”, dar nici imaginea lor nu e
măgulitoare: foarte murdari, lași, preocupați numai de siguranța lor personală
și de religia mozaică, un fel de ”visători în zdrențe” de care toată lumea își
face râs. Esențial este că, între aceste trei laturi ale ”triunghiului”
(poloni, ucrainieni, evrei) nu există altceva decât ură. Și, da, aici îi
recunosc talentul lui Babel: dacă știe să descrie ceva în cuvinte puține și
bine alese, acel ceva este ura. Impresionant.
Uitam: și cruzimea.
Pentru că, dacă e să-i găsesc autorului un strop de obiectivitate, acel strop
se referă la soldații ruși din cavalerie, pe care el îi numește mereu ”cazaci”,
niciodată ”ruși”. Acești cavaleriști, cazacii, sunt descriși efectiv ca niște
câini ai războiului, fără nimic omenesc în ei când e vorba de inamici sau de
civili nevinovați. Singura lor însușire pozitivă pare să fie un fel de
camaraderie de arme, care se aplică numai între ei, nu și altora, chiar
”aliați” (autorului, de exemplu, nu i se aplică! Cazacii îl alungă dintre ei
pentru că este evreu, deși el, teoretic, ar fi trebuit să-i comande!).
Și un ultim punct despre
carte: personajele lui Babel sunt vii. Buni sau răi (mai mult răi, de fapt),
oamenii din carte trăiesc, îi simți, chiar dacă nu ți-s deloc simpatici. Ca unul
care am încercat și eu, pot să vă spun cât e de greu să nu-ți iasă ”morți” din
fuga condeiului.
Revenind la zidul ignoranței
noastre reciproce în Est, că doar cu asta am început; ce se poate face? Cred că
trei lucruri:
-
traduceri directe,
adică din finlandeză în română, din bulgară în letonă, din slovacă în turcă,
din albaneză în ucrainiană, pentru că dacă stăm la mâna occidentalilor, o să
cumpărăm mereu numai marfa culturală pe care ne-o selectează ei. Și mai rău
decât atât, un scriitor estic nu se va putea bucura de notorietate decât se
milește de el un editor parizian, exact cum e acum. Asta ar fi treaba ICR-ului.
Dar mi-e teamă că Andrei Marga nu e bun de așa ceva, și în general, nu e bun de
nimic.
-
Neagu Djuvara
propunea, pe bună dreptate, ca istoria românilor să nu mai fie predată separat,
ci în legătură cu istoria popoarelor vecine, că altfel nu se înțelege nimic și rezultatul
e apariția generațiilor de semidocți ridiculi, de genul ”dacologilor” actuali.
Dar cred că trebuie mai mult de-atât. Cred că e necesar un manual comun de Istorie
a Estului, astfel încât, din Finlanda până în Grecia, s-avem habar unii de
alții. La ce ne folosește că putem recita lista cu toți regii Angliei, dacă nu
știm nimic despre ăștia de lângă noi, care-au trecut prin ”istorii” mult mai similare
cu a noastră decât istoria Angliei?!
-
vizite directe,
turism, turism la greu. Orice român își face un punct de onoare în a vizita
Parisul, dar la Varșovia sau la Tallin nu mergem nici morți. Dau un exemplu
(român mediu, venituri medii, cultură medie): eu am fost anul ăsta la Paris și
la Londra, dar la Tallin n-am ajuns (deși îmi propusesem!). Turismul, deși nu
pare, e o soluție foarte la îndemână pentru probleme de genul ignoranței, că
dacă te duci și vezi cu ochii tăi, vrei să și înțelegi ce-ai văzut, așa că
ajungi acasă și te pui la punct cu informația, ca să nu mori prost.
Ca mine, dacă nu-mi cădea
în mână ”Armata de cavalerie” a lui Isaac Babel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu