Dal Brigante

Dacă m-ar întreba cineva de un motiv anume pentru care m-apuc să recomand un bar în Casole d’Elsa, aș spune cinstit: nu există niciun motiv. Casole nu e nimic, nu are nimic, nu semnifică nimic: un sătuc toscan, vechi de niște mii de ani, ca orice localitate din Toscana, dar atât. Bine, dacă te iei după localnici, Casole e buricul pământului, e alfa și omega, e locul unde s-a pus coada la prună; aceeași poezie pe care-o auzi în toate locurile mici de pe planetă. Cu cât oamenii stau într-un loc mai mic, cu-atât se dau mai mari!

Dar, însă. În Casole am avut eu trei ore libere, că nevastă-mea s-a dus la cumpărături c-o prietenă de-a ei, fostă colegă la Clermont-Ferrand (o urâtă), iar eu am primit „liber la program”, cu condiția să nu mă-mbăt. După părerea mea, am respectat condiția. După părerea ei, nu. Să vedeți: am luat-o la picior prin târgușor, am fotografiat până m-am plictisit, am văzut tot ce era de văzut în vreo 40 de minute (și asta că m-am lălăit, să treacă timpul!), după care am intrat într-un bar, că muream de sete. N-am avut nicio intenție malversaționistă, jur! Asta-mi este crucea! Pur și simplu, am zis că stau și eu jos, că mă dureau picioarele, mă uit la televizor și beau ceva rece. Am nimerit la Dal Brigante, care-i pe o străduță mai la dos (Via Nicolo cred că-i zice), undeva lângă muzeu. De afară, barul arată foarte bine, c-un aer d-ăla vetust, după care se dau în vânt americanii. Am luat un pahar de Chianti și am comis cu bună-știință crima de lez-toscanitate de-a cere și niște cuburi de gheață; dac-așa aveam eu chef, ce! Ciprian, chelnerul (român din Petrila, ce credeați?!) a vrut să-mi explice că nu-i bine ce fac, într-o engleză atât de fantezistă că m-a bufnit râsul (eu vorbesc mizerabil, dar pe lângă Ciprian sunt lordul Mountbatten). I-am zis să tacă din gură și să-mi dea odată gheața aia. Atunci m-am pomenit cu Boris la masa mea.

Boris este american din Orlando, născut din părinți, bunici și străbunici cubanezi, are o poveste foarte mișto și o prietenă complet nebună, pe nume Petra, pe care-o alintă „Syriza” (iar ei îi place). De fapt, Boris venise la mine să mă roage să-i dau și lui gheață de pus în vin, că alde Ciprian îl refuzase net (se făcuse că nu-nțelege ce vrea clientul... truc vechi!). Am băgat puțină instrucție cu ortacul din Petrila, l-am fericit pe Boris c-o căldărușă de gheață, am băut împreună patru sticle de Chianti în trei ore (și - repet, subliniez, accentuez și insist - nu m-am îmbătat!), am aflat trei istorii de viață (a republicanului Boris, american, a eco-socialistei Petra, franțuzoaică din părinți greci, și a ciudatei lor iubiri, amalgam de ură politică, atracție fizică și mult alcool) și-am plecat mulțumit din Dal Brigante. Da, o după-amiază excelentă. Dar despre cele trei istorii, săptămâna viitoare.

***

Povestea lui Boris: cică bunică-su era sau foarte bogat, sau foarte sărac (n-am înțeles exact), dar, oricum, în 1959 a mers pe mâna lui Fidel și-a trăit ca-n sânul lui Avram: funcții, privilegii, chestii. După ce s-a născut fi-su (tatăl lui Boris), „a ales libertatea”, adică a cerut azil politic la americani, în timp ce era acolo, trimis de regimul comunist într-o delegație oficială. Pe nevastă-sa (bunica paternă a lui Boris) a lăsat-o de proastă la Havana, unde băieții de la DGI au făcut-o carne de mici, ca soție de trădător al revoluției. Lui bunică-su i-a mers incredibil de bine ca refugiat, deși Boris nu-și amintește să-l fi văzut vreodată muncind; teoria lui e bătrânul făcea fel și fel de matrapazlâcuri (dirty jobs) pentru Fidel și gașca lui, iar americanii închideau ochii, după ce-și luau partea. Tac-su lui Boris a crescut idealist rău, s-a certat cu bătrânul după facultate și-a plecat brambura de-acasă, „să arate ce poate”. După un an de zile de chelnerie și muncă în construcții s-a-ntors cu coada-ntre picioare, i-a cerut scuze patriarhului și-a acceptat să-i slugărească toată viața, ca șofer personal și cărător de servietă, orice, numai să nu fie trimis să muncească pe piața liberă, că se lămurise. Cât a trăit moșul, Boris și-a făcut de cap (Everyone knew me in Orlando, man!); când a murit, Boris a fost hușuit de-acasă, c-o alocație lunară absolut enormă (n-am de unde să știu dacă nu mințea, așa că nu scriu suma aici), cu singura condiție de-a nu mai călca pe teritoriu american până când familia nu termină de descurcat moștenirea rămasă de pe urma bunicului ex-comunist (sau ex-ex-comunist? Dracul mai știe!). Boris s-a dus direct în Montmartre, ca să „studieze” pictura. De atunci tot „studiază”.

Povestea Petrei. Bunicul Petrei a fost tot comunist, a luptat în războiul civil din Grecia și și-a luat-o grav peste urechi, la propriu (a rămas fără timpanul stâng, cu tot cu pavilionul auricular aferent). A reușit să fugă după 1949, mai întâi în România, apoi în Austria și în cele din urmă în Franța, unde a „funcționat” până la moarte ca tovarăș de nădejde al celor de la L'Humanité („eroul nostru”, „victima fasciștilor” etc), fiind invitat, pe post de exponat, la conferințe despre clasa muncitoare. În mod incredibil, tatăl Petrei (care nici măcar nu mai știa grecește) a trăit toată viața în același mod, din tot felul de pomeni de stat, plus onorarii pentru „luări de cuvânt” și pentru articole publicate la reviste din toată Europa, pe care i le traduceau (gratis) socialistele de la L'Humanité, că era băiat de-al nostru, din popor (plus că, nemuncind, avea tot timpul din lume să stea cu ele la lugu-lugu). Așa s-a născut Petra, dintr-o franțuzoiacă bubuind de idealuri și-un apatrid bubuind de plictiseală. La moștenirea familiei, Petra a adăugat ecologismul radical și și-a creat o personalitate militantă cu care ar fi murit de foame, dacă nu era Boris și „pictura” lui. În afară de curbele corpului său, Petra mai are o calitate: știe din ce-a trăit Marx, și știe pe bune. E?

articole publicate în revista Cațavencii, numerele 31/2015 și 32/2015