Hali’i Kai, Big Island, Hawaii

Dacă e să fiu sincer până la capăt, eu tot n-am înțeles ce e Hali’i Kai asta. Bun, OK, e-un spațiu de cazare, dar ce e, concret? Hotel, hostel, pensiune, gazdă? Stai acasă la niște prieteni? Cine poate să explice, așa, ca pentru un țăran rural ca mine, ce ăla „Home Community”, cum zice-se c-ar fi Hali’i Kai de care zic?!

Dar s-o iau cu începutul. În numărul 29 al revistei, Grig Bute a lansat („infamanta”) sintagmă oameni de turism, cu care sunt întrutotul de acord, cu observația că dacă chiar ne luăm în serios, atunci bine că l-am împușcat pe bietul Nea Nicu la timp, că altfel ne dădea clasă la toți și devenea pe bune Primul Turist al Țării (după ce le luase fața și altora, cu „Primul Miner al Țării”, „Primul Bărbat al Țării”, „Primul Dac al Țării” etc). Păi câte locuri am vizitat eu și câte Nea Nicu?! În România, în Europa, în lume? Numai cu „spațiile de cazare” din Africa și m-ar face terci, ca să nu mai zic de cabanele lui de vânătoare de-aici de la noi, puzderie față de cabanele mele montane, câte-au mai rămas și alea! N-am ce face, ca om de turism nu mă pot pune cu Nea Nicu, unu la unu, așa că recurg la mișelii, ca Manea slutul și urâtul: sun un prieten.

Pukă a fost în concediu în Big Island și-mi spune următoarele: „O mizerie. Insula e mare, dă-o dracu’, cât două județe de la noi, Brașov și Sibiu puse la un loc, da-i pustie că nu-s oameni, doar turiști. Și nu-s oameni că n-au unde sta, că-i numai lavă. Și d-aia fierbințișoară, care curge, băga-ți-ai deștu-n ea, și d-aia care s-a răcit, neagră ca fundul de bivoliță. Unde să-și facă oamenii case? Bine, mai e și pământ bun, pe coasta de est, da’ acolo-i junglă, chestii, rezervație naturală, nu poți s-o iei la drujbă ca bezmeticul, că nu ești în Maramureș. Eu am stat în Hali’i Kai asta de-ți zic, care-i mișto, chiar mișto, m-a costat o căciulă de bani, nu știi tu, că ești sărac: o oază artificială, mă, în deșetul ăla negru de lavă. Flori, chestii, copaci, căsuțe, păsărele, da’ dacă faci doi pași dincolo de oază, vezi negru-n fața ochilor. Negru cât cuprinde. Ca să nu te deprimi, trebuie să mergi cu capul dat pe spate, să vezi numai albastrul cerului, da’ iar nu poți, că pășești dracu’ într-o crăpătură, cazi și-ți rupi gâtul. Ca lava nu e netedă, e spartă-n ’jde mii de milioarde, ca drumurile noastre toate. Bine, n-aveam eu treabă cu lava, îi luam p-ăștia micii și mă duceam la plajă, la Waikoloa, să se bălăcească sub ochii mei, cât beam și eu oleacă de beri. Era safe, nu-i problemă, că-n largul golfului ridicaseră plasele anti-rechini”.

articol publicat în numărul 37/2016 al revistei Cațavencii