Asta
a fost prima cârciumă în care-am băut bere de când am ajuns aici la
Bruxelles; nu că nu mai băusem eu bere, dar nu la cârciumă (îmi luam la
pachet, de la magazinașul unui paștun, și beam acasă). Dar, la prima
leafă, nevastă-mea a zis că hai să sărbătorim, așa c-am ieșit „pe oraș”
și ne-am înfipt într-unul din localurile fițoase ale centrului, pe rue
de la Bourse, colț cu boul’ Anspach.
Fiță, da, dar fiță mai
germanică, mai de la țară. La Paris nici nu te-ar băga lumea-n seamă
dacă ai mese de lemn și scrumiere desperecheate, dar aici merge.
Oamenii, amestecați: mulți turiști, dar și vreo câțiva localnici,
pensionari cu ziarul (îi cunoști: două ore trag de-un pahar și-o
sărățică). Ne-am așezat, am cerut meniul, am ochit o bere nouă, apoi ea
zice: „Să ți-l prezint pe șef”.
Pe șeful ei de la muncă, adică,
cel cu care avusese interviul final, omul care dăduse OK-ul. Am săltat
din umeri. Mă așteptam la vreun corporatist cu ochelari, din ăla brânzos
și transpirat, bifător de ședințe și pasionat de nimic, în afară de
somn (am întâlnit și eu oleacă de corporatiști la viața mea, da, da!).
S-a
apropiat de masa noastră: „Luis Masafuerte”. M-am ridicat, surprins:
„Mihai Buzea”. Mi-a strâns mâna cu putere, i-am strâns-o și eu, s-a
așezat, ne-am studiat scurt. Nu știu ce-a văzut el, dar eu am rămas
tâmpit: un vultur. Am băut bere, am povestit, ne-am împrietenit, iată
povestea lui: paraguayan crescut în Bolivia, copil de înalți funcționari
diplomatici, vorbitor de engleză, franceză, spaniolă și de una
nemaiauzită („aymara”), plecat de tânăr de-acasă, muncise și învățase în
Australia, Canada, Statele Unite și acum în UE, unde îi plăcea cel mai
mult și unde avea de gând să rămână (mă-ndoiesc; îi știu eu pe hoinarii
ăștia!). Cariera și-o făcuse singur, apucându-se mereu de alte și alte
cursuri, plătite din banii lui (ce câștiga la muncă investea în propria
lui educație), până ajunsese la nivelul ăsta de-acum, adică era așa de
bun că mulținaționala asta îl ciordise de la altă multinațională, din
State. Banii, bani, vă dați seama, dar nu asta vreau să spun: omul este
munțoman! Când am auzit, mi-a picat fața, dar de bucurie. I-am zis că și
eu, am bătut palma, la vară mergem în Vosgi, facem toată creasta,
nord-sud, că nu e cine știe ce. Față de Călimani, Vosgii sunt un
căcățiș, iar de Făgăraș nici nu mai zic. Ar fi jenant.
Se afișează postările cu eticheta Călimani. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Călimani. Afișați toate postările
marți, 5 mai 2020
Le Grand Café
Etichete:
aymara,
boul’ Anspach,
Bruxelles,
Călimani,
Le Grand Café,
Luis Masafuerte,
mihai buzea,
paștun,
rue de la Bourse,
Vosgi
joi, 19 ianuarie 2017
Cabana Omu, 1983
Ia să facem un mic inventar: 1983, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1994, ceața (în Bucegi, spre cabana Omu); 1995, ceața (în Parâng, pe creastă); 2000, ceața (în Călimani, spre stația meteo Rețițiș); 2007, căderea în gol (în Buila-Vânturarița, spre canion); 2009, beția (în Curmătura Oltețului); 2012, viscolul (în Bucegi, spre cabana Omu). Cam astea ar fi momentele foarte clare când m-am apropiat binișor de moarte, în drumețiile pe munte. Poate c-am exagerat în articolele precedente, când am scris că beția este principala cauză de deces în rândul excursioniștilor, iar din simpla enumerare de mai sus rezultă clar că nu e; doar că, de obicei, beția e urmată de pierderea traseului („s-a rătăcit”), de căderea nopții, de hipotermie... și gata. Te găsesc salvamontiștii a doua zi, sau a treia, sau a patra (depinde prin ce văgăuni te-ai băgat, depinde și de vreme), dar degeaba. Nu mai e nimic de făcut, în afară de colivă.
Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!
În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.
Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.
Îți amintești cum încercau toți să te răzgândească, atunci la început, când te-ai apucat de mers pe munte? „Nu te duce, c-o să te mănânce ursul” și „Nu te duce, c-o să cazi în prăpastie”. Atât. De ceață și de beție ți-a zis cineva ceva? Nu ți-a zis nimeni nimic. De ce? Pentru că habar n-avea. Pentru că cel ce dă sfaturi habar n-are de nimic, niciodată; e felul lui de a fi, de a exista. Influencer!
În 1983 s-a întâmplat așa: am plecat cu toții de la tabăra Padina, am urcat spre Omu pe cracul vestic, pe Guțanu și pe Doamnele, după care ne-a năpădit ceața. Profesorul de geografie care conducea copiii pe traseu a dispărut (din punctul meu de vedere) ca măgaru-n ceață, ceilalți colegi au dispărut și ei, rând pe rând, în aceeași ceață (insist doar pe punctul meu de vedere), până când am rămas doar Grasu și cu mine. Plângând de frică (aveam 11 ani). În memoria mea, Grasu plânge în hohote și eu îl îmbărbătez („Hai, c-acuși ajungem”); în a lui, exact invers. Am rătăcit vreo două ore, obosiți, disperați și cu mucii curgându-ne-n gură, până când m-am lovit de-un perete moale („Bă, Grasule, m-am dat cu capul de ceva!”), care s-a dovedit a fi zidul îmbrăcat în șindrilă al cabanei Omu. Ajunseserăm primii.
Profesorul ne-a găsit în cabană și ne-a scos afară-n șuturi, să-l ajutăm să-i caute pe ceilalți; incredibil, dar în cele din urmă i-a adunat pe toți (aș putea să mă laud c-am găsit și eu vreo doi-trei proști, dar n-ar fi adevărat, că ei m-am găsit pe mine: am tras chiulul, nu m-am depărtat de cabană, de frică ce-mi era să nu mă pierd iar în ceața aia). A fost prima dată când Sfânta Cabană Omu mi-a salvat viața. Au urmat, vai, și alte „dăți”; cândva am să recunosc tot, dar nu azi.
articol publicat în numărul 43/2016 al revistei Cațavencii
marți, 7 mai 2013
Raport 2012: un an mai de Doamne-ajută
Să intrăm direct în pâine, să nu ne mai răcim gura cu vorbe slabe. Deci:
1. Făgăraș, valea Boii. Participanți: Julius, Yonel, Gika. Ieșirea asta a fost cea în care l-am cunoscut pe Nea Toma (respect!), în care am greșit stâna în prima noapte și-n care ne-a bătut grindina în a doua seară, la lacul Avrig. De întors, ne-a întors Dan, care ne-a recuperat din satul Sălătruc, după ce noi coborâsem valea Topologului. Avem poze.
2. Făgăraș, creasta complet parcursă, de la est la vest. Participanți: Jan și Grecku. Detalii: plecarea a fost tot de la Nea Toma, Gika a venit și el până acolo, dar din păcate a ratat muntele și s-a întors la București. Nu avem poze (dar probabil că există în arhiva lui Jan).
3. Bistriței și Călimani. Participanți: Julius și Gika. Detalii: au fost urcate vârfurile Budacu, Pogolinu și Pietrosul din munții Bistriței, precum și vârfurile Gruiu, Ciungetul, Piciorul Popii, Struniorul, Străciorul, Viișoara și Buba din Călimani, adică toată creasta vestică a masivului (de la Coada Pietrosului până în satul Fântânele). Avem poze.
4. Ciucaș, pe traseul Teișani, cabana Muntele Roșu, vârful Zăganu, cabana Ciucaș (beri, beri, ciorbă), cabana Muntele Roșu. Participanți: Jan, Grecku, Oana, Alina, K-isă, Radu (his first time). Nu avem poze disponibile. Grecku s-ar putea să aibă.
5. Leaota, partea de nord. Participanți: Julius, Dan. De la vârful Leaota s-a mers spre nord, spre vârful Sântilia Mare, și de acolo s-a coborât în satul Fundățica, pe șleaul Mândrului. Nu avem poze.
6. Bucegi, pe traseul Babele, cabana Omu, Drumul Grănicerului, Valea Doamnele, Peștera, Piatra Arsă, cantonul Jepi, drumul lui Schiel, Bușteni. Participanți: Jan, Grecku, Dănel, Gika. Avem poze.
7. Cindrel și Lotrului. Participanți: Julius, Jan, Gika. Au fost parcurse ambele creste, a Cindrelului (cu pornire din Păltiniș) și a Lotrului (cu pornire din șaua Șteflești), cu ieșire în valea Oltului, la Câineni, la inevitabilul Nea Toma. Avem poze.
8. Bucegi, pe traseul Piatra Arsă, Padina, șaua Strunga, Drumul Grănicerului, Mecet, Babele, Piatra Arsă. Participanți: Jan, Bogdan, Grecku. Nu avem poze (dar aproape sigur are Jan, dacă nu chiar și Grecku).
9. Bucegi, Drumul Grănicerului, stația meteo Omu, refugiul salvamont Babele. Participanți: Julius, Dan, Gika. A fost celebrul munte în care am trăit rușinea supremă, să fim salvați de salvamontiști. Dacă ne-a trebuit traseu în ianuarie! Avem poze.
Ăsta n-a fost un an chiar rău, dar se putea și mai mult. Oricum, esențial e că s-au făcut și munți nou-nouți, ca Lotrului de pildă (de-acolo este și poza).
miercuri, 3 noiembrie 2010
Raport de Românica

Anul ăsta n-am văzut nimic nou. Am revăzut, însă: Iașiul, Cherhanaua Pescarilor, Vama Veche, Doi Mai, munții Baiului, munții Făgăraș, munții Călimani, munții Iezer, Ceahlăul, Măgura Branului, Ocna Sibiului, orașul Victoria, hotelul ”Triumf” din București și păstrăvăria regală din Azuga. Da, da, bine, știu... lăsați vă rog miștourile și să trecem la lucruri serioase.
Dacă n-am reușit în 2010 aproape nimic în materie de ”Să ne cunoaștem patria”, am fost însă foarte harnic în a face proiecte. Da’ proiecte, nu așa, jucărie! Adică chestii care sunt bătute-n cuie pentru 2011 (cum era o listă de vreo 15 proiecte pentru 2010... dar ce să mai vorbim!). Ergo, pentru la anul, mort-copt, am pe shortlist: munții Godeanu (cu sau fără prelungire în Retezat); munții Cindrel (cu sau fără prelungire în Lotrului); vârful Pietrosul Bistriței (cu sau fără prelungire în Rarău-Giumalău); două ”muchii” noi în Făgăraș (altele decât Tărâța și Drăgușul). Gata cu duhul blândeții! Până când atata complacere în lene?!
Pe de altă parte, afară de munți și de cârciumi (ambele, obiective prioritare pentru orice turist serios), România mai are trei chestii istețe, pe care până acum nu le luasem în calcul: bălțile, ruinele și peșterile. Și nu e vorba numai de cele mai cunoscute (Delta Dunării, cetatea Poienari și peșterile Apusenilor), ci și de altele mai puțin celebre, dar care fac toți banii. Care-s alea, mă-ntrebați?
Nu știu, urmează să le dibăcesc la anul!
Etichete:
Baiului,
Călimani,
Ceahlăul,
Cherhanaua Pescarilor,
Cindrel,
doi mai,
Drăgușul,
Făgăraș,
Godeanu,
Iași,
IEZER,
Măgura Branului,
Ocna Sibiului,
orașul Victoria,
Tărâța,
vama veche
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)

