Fiță, da, dar fiță mai germanică, mai de la țară. La Paris nici nu te-ar băga lumea-n seamă dacă ai mese de lemn și scrumiere desperecheate, dar aici merge. Oamenii, amestecați: mulți turiști, dar și vreo câțiva localnici, pensionari cu ziarul (îi cunoști: două ore trag de-un pahar și-o sărățică). Ne-am așezat, am cerut meniul, am ochit o bere nouă, apoi ea zice: „Să ți-l prezint pe șef”.
Pe șeful ei de la muncă, adică, cel cu care avusese interviul final, omul care dăduse OK-ul. Am săltat din umeri. Mă așteptam la vreun corporatist cu ochelari, din ăla brânzos și transpirat, bifător de ședințe și pasionat de nimic, în afară de somn (am întâlnit și eu oleacă de corporatiști la viața mea, da, da!).
S-a apropiat de masa noastră: „Luis Masafuerte”. M-am ridicat, surprins: „Mihai Buzea”. Mi-a strâns mâna cu putere, i-am strâns-o și eu, s-a așezat, ne-am studiat scurt. Nu știu ce-a văzut el, dar eu am rămas tâmpit: un vultur. Am băut bere, am povestit, ne-am împrietenit, iată povestea lui: paraguayan crescut în Bolivia, copil de înalți funcționari diplomatici, vorbitor de engleză, franceză, spaniolă și de una nemaiauzită („aymara”), plecat de tânăr de-acasă, muncise și învățase în Australia, Canada, Statele Unite și acum în UE, unde îi plăcea cel mai mult și unde avea de gând să rămână (mă-ndoiesc; îi știu eu pe hoinarii ăștia!). Cariera și-o făcuse singur, apucându-se mereu de alte și alte cursuri, plătite din banii lui (ce câștiga la muncă investea în propria lui educație), până ajunsese la nivelul ăsta de-acum, adică era așa de bun că mulținaționala asta îl ciordise de la altă multinațională, din State. Banii, bani, vă dați seama, dar nu asta vreau să spun: omul este munțoman! Când am auzit, mi-a picat fața, dar de bucurie. I-am zis că și eu, am bătut palma, la vară mergem în Vosgi, facem toată creasta, nord-sud, că nu e cine știe ce. Față de Călimani, Vosgii sunt un căcățiș, iar de Făgăraș nici nu mai zic. Ar fi jenant.
