Marina Bay Sands, Singapore

 

Nu vă lăsați păcăliți de titlu: e vorba de-un hotel, nu de-un port de iahturi. Nu vă lăsați păcălit de autor: n-a fost acolo. Scrie despre acest spațiu de cazare doar ca să-și enerveze colegul de pagină, că și colegul l-a enervat destul. Bref, cumnatul autorului a stat la Marina Bay Sands și-a povestit: c-au zburat până la Doha, că acolo nu știu ce (se rătăciseră bagajele? A întârziat celălalt zbor? Și-a rătăcit nevasta printr-un duty-free? Am uitat!), că de la Doha la Singapore au mai făcut șapte ore, că au ajuns cu chiu cu vai de la aeroport la hotel, deși cei de la hotel trimiseseră pe cineva să-i ia din aeroport, dar nu s-au găsit pe-acolo, că odată ajunși au constatat că rezervarea lor fusese dată altcuiva, că... d-astea.

De aici, însă, începe partea magică, de „poveste românească de concediu pe care le-o spui colegilor de redacție ca să-și bage unghia-n gât”: când i-au văzut oameni cu pielea albă, cei de la recepție s-au speriat de ei ca de dracul, i-au crezut europeni, adică nemți, și le-au dat un întreg apartament la etajul 57, în locul camerei pe care o-ncurcaseră. Ce apartament? Păi, ăla de pe acoperiș, de pe terasa căruia dădeai direct în infinty pool, normal! Plus șampanie din partea casei și mii de scuze asiatice, cu mâinile împreunate ca la rugăciune! Așa da!

Paranteză: am vrut să scriu „colegilor de birou” dar mi-a ieșit din greșeală „colegilor de redacție” – mă veți scuza! Be mic, „infinty pool” e ceva ce nici eu nu știam ce-i, dar mi s-a explicat că e-o piscină pe-o clădire înaltă, de pe care vezi orașul noaptea (luminițe, chestii) și care pare că se scurge printr-o cascadă drept în capul săracilor care merg pe stradă, la șai’j de etaje mai jos (dar de fapt, apa e captată printr-un mecanism șmecher și-i recirculată, că doar n-o să stricăm bunătate de apă pe săraci, heya?). Am încheiat paranteza.

Uite de-aia nu-mi place mie de români: că n-au simțul grandorii. Eu vreau să văd nebunie, vreau să văd gesturi rusești, vreau să văd trabucuri aprinse cu bancnote de 500 de euro, vreau să văd pahare de cristal sparte de perete și fărâmate sub bocanci! Și când colo: „Și cum a fost, cumnate, în piscină?”. „Păi, cum să fie, bine. Am băut din șampania aia, ne-am uitat peste oraș, că era noapte târzie și se vedea frumos. Ne-am bălăcit, am mai vorbit... na, d-astea”. „Ce-ați vorbit?”. „Păi, ce să vorbim. De copii, dac-or fi bine, dac-au mâncat... dac-au făcut pipi, caca... dac-au plâns la băiță... na, și tu acuma!”. N-am mai întrebat nimic. Am avut așa o impresie c-aș fi fost oarecum deplasat cu trabucurile-alea și cu paharele mele sparte.

articol publicat în numărul 45/2016 al revistei Cațavencii