Casa Tudor

Lumea e-n schimbare, lumea s-a schimbat deja. Iată ce exercițiu îți propun: colindă cu ochii minții prin orașul tău, intră într-un restaurant cu tradiție, bea un păhărel, mănâncă ceva dup-aia. Ai terminat exercițiul? Acum reia-l, cu anul 2007 în loc de 2017. Gata și tura asta? Bun, acum cu 1997. Începi să înțelegi ce vreau să spun? Acum ești în 1987 și procedezi ca mai sus. Intri, bei, mănânci, plătești. Observi diferențele?

Mai jos în timp nu pot să cobor, că-n 1987 eram prea mic ca să intru prin restaurante, fie ele și „cu tradiție”. Să intru singur, adică.

Dar am intrat cu taică-meu și cu un văr de-al lui într-un celebru restaurant din Brașov și-am asistat la următorul dialog: „Nu v-așezați, tovarășe, că nu servim băutură fără mâncare”. „Foarte bine”, a zis taică-meu, „aduceți-ne de mâncare!”. „Păi n-avem decât ceai”. Taică-meu mai trăise și el pe lume: „De mâncare aveți ceai? Și de băut ce-aveți?”. „Vodcă”, zice ospătara. „«Cristal»”. „Bine, tovarășă. Aduceți-ne patru porții de mâncare, o sticlă de vodcă și un pahar de sifon pentru ăsta micu’!”. Fata a venit cu sticla, cu patru ceaiuri de tei și c-un pahar cu apă de la robinet („Sifon n-avem”). Eu am întrebat că de ce patru. „Felu-ntâi și felu’ doi”, mi-a explicat tata, „pentru mine și pentru nen-to Liviu. Ție nu ți-e foame”. În restaurant era frig. Ospătara era nespălată.

Sigur, Casa Tudor nu exista acum 30 de ani, dar principiul „schimbării” e perfect valabil: intri (dacă ai rezervare), bei ceva la bar (30 – 40 de sortimente), mănânci (au și alte feluri, nu doar ceai) și de plătit, plătești cu cardul. Ospătarele sunt puse la țol festiv și vorbesc germana și engleza; nu grozav, dar suficient. Româna lor include cuvinte care nu existau în 1987: „mulțumesc”, „desigur”, „imediat”, „poftă bună”, „cum o cheamă pe fetiță?”.

Asta-i, că nu eram singur, ci cu aia mică. Teoria era că intrăm la Tudor și-o așteptăm pe mami acolo, la căldurică, până termină treburile și vine să mâncăm cu toții, iar în timpul ăsta servim și noi un păhărel; aș! Ștrumfa a ochit un loc de joacă amenajat într-un colț și-a zbughit-o, cu mine după ea, gata-gata să-mi vărs whiskey-ul. Așa ne-a găsit nevastă-mea.

articol publicat în numărul 1/2018 al revistei Cațavencii

Noapte bună, copii!

Cel mai bun roman de până acum al lui Radu Pavel Gheo. Nu știți cine-i Radu Pavel Gheo? E unul dintre cei mai buni scriitori ai generației ’70, adică ai generației mele (cei născuți între 1970 și 1980, ca să fiu mai exact. Bine, am scris corect de la început, dar mulți nu prea le au cu generațiile, nu înțeleg despre ce-i vorba: am întrebat-o odată pe-o gagică născută în 1983 din ce generație face parte și mi-a zis că nu știe. Și – atenție! – era vorba de o intelectuală veritabilă, filoloagă, vorbitoare de chineză, franceză, engleză și română, nu despre o amărâtă de pe maidan). Faptul că e Gheo bun, însă, nu m-ar fi făcut pe mine să-i dedic o recenzie cărții lui, dacă nu existau și alte motive.

Am de gând să iau cartea cu mine și să i-o dau cadou soră-mii, în California. De ce? Păi uite de-aia. Acțiunea romanului se petrece într-un sat bănățean, în California și la Iași: trei prieteni, doi băieți și-o fată, își savurează copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia lor e spartă de apariția celui de-al treilea băiat, de care fata se îndrăgostește și end of story. Păi la noi cum a fost? Trei prieteni, două fete și un băiat, am savurat copilăria fericită oferită de comunism, după care prietenia noastră a fost spartă de apariția celui de-al doilea băiat, de care s-au îndrăgostit ambele fete și end of story. Asta a fost partea cu satul „de vară” (la Gheo, undeva în sudul Banatului; la mine, undeva în sudul Transilvaniei. Accente destul de asemănătoare. La el, șvabi, la mine, sași. Pâine pe cartelă. Tractoriști. Gentrificare. Astea sunt asemănările, iar în deosebiri – multe, mari – nu intru, că n-am chef); partea cu California e diferită la Gheo (față de povestea soră-mii), iar partea cu Iașiul este oarecum diferită (față de povestea mea). Dar, una peste alta, am citit cartea cu sufletul la gură și m-am emoționat profund, uneori, deseori, ceea ce unui cititor hulpav i se întâmplă rar, foarte rar, mai ales după o anumită vârstă. Bravo, Gheo! Ai făcut treabă bună. Pot să respect asta.

Acum vine partea de contribuție personală. Să zic și eu ceva de la mine, nu doar să vă povestesc vouă ce povestește el, iar voi să faceți pe șmecherii, să nu citiți cartea și să ziceți c-ați citit-o („Noapte bună, copii”? Da, o știu. Am citit-o, dar nu personal. Oricum, sunt la curent cu subiectul!), ca de obicei. Observația este următoarea: acum este adevărata epocă de aur a literaturii române, nu interbelicul, nu antebelicul, nu Ienăchiță Văcărescu etc. Cei de azi scriu ca niște oameni conștienți de valoarea lor. Cei din alte epoci scriau ca niște copii care se jucau, dar în sinea lor știau prea bine că erau inferiori contemporanilor care scriau în alte limbi. Cei de azi se bat de la egal la egal cu scriitorii oricărei limbi, cu ai oricărei literaturi, nu numai cu cei din „ligile mici” (africani, ruși, musulmani), dar și cu britanicii, americanii sau sud-americanii (iar pe francezi i-au depășit detașat: da, da, nu vă mirați. Scriitorii români din prezent sunt mult superiori scriitorilor francezi din prezent. O să revin la asta cu alt prilej). Știți la ce mă duce gândul? La mărfurile românești produse în comunism, de care toată lumea fugea ca de dracul, nu le voia nimeni, că erau proaste. Acum nu mai e valabil: produsele românești sunt la fel de bune (sau de rele, depinde cum vrei s-o privești) ca orice alte produse fabricate pe acest pământ, așa că nu mai fuge nimeni de ele. Valabil și la cărți: în sfârșit, suntem sincronizați cu lumea. Că citești un autor britanic, american, german sau român, tot aia e, în termeni de calitate (sigur, vorbim de scriitori din aceeași ligă valorică, nu autori de mâna a doua).

E adevărat, deocamdată piața românilor este foarte, foarte mică, în comparație cu alte piețe literare. Asta, însă, nu e vina autorilor, ci a cititorilor, care preferă televizorul și internetul, în dauna lecturii: e mult mai ușor. Și parcă poți să-i condamni?!

Gastarbeiter

E deja 13 septembrie si eu n-am scris decat 128 de pagini, adica n-am ajuns nici la jumatatea primului capitol ("2014"). In ritmul asta nu apuc eu debutul in 2017 si rade de mine Silviu Lupescu ca de ultima gaina!

Habeamus secretarum!

Biroul Politic a decis: Xi Jinping este noul stăpân al Chinei. Au câștigat, deci, reformatorii, chiar dacă asta nu înseamnă mare lucru, că și Obama a fost văzut la vremea lui ca un reformator, dar la politica externă n-a putut schimba nimic (în afara unei așa-zise ”prietenii personale” cu Putin).

Bun, ce știm de Xi Jinping? Păi, știm următoarele: a fost și pe la noi în vizită (în 2009), nu e alcoolist (păcat, poza îmi dădea speranțe!), vorbește într-o limbă mai puțin lemnoasă, e adept al liberei circulații a informației (să însemne asta că în China va fi liber internetul?! Mira-m-aș!), e foarte bogat și se dă mare adversar al corupției (măi, să fie!). Nu-l întreabă nimeni cum a făcut primul milion, doar toată lumea știe că l-a moștenit: provine dintr-o familie de comuniști cu vechime, aparatnici d-ăia care nu trebuiau să fure, că oricum făceau parte din Partidul Interior.

Ce așteptări avem de la Xi Jinping? Sincer, destul de mici. China are o structură de conducere atât de opacă, încât un singur om nu poate schimba mai nimic, chiar dacă vrea (dar, oare, Xi chiar vrea să schimbe ceva?). Pe plan intern, mai mult decât să mai slăbească șurubul (în ceea ce-i privește pe artiști, scriitori și bloggeri) nu văd ce-ar putea face. Programul de înarmare o să continue, în 2013 China va trimite un echipaj uman în spațiu, vor fi lansate la apă primele portavioane de producție proprie, mă rog, chestii d-astea. Tibetanii și uigurii n-o să pupe mai multă autonomie, de asta sunt sigur (ba poate chiar mai puțină! Dacă Xi îi lasă ceva mai liberi pe artiști și pe negustori, atunci trebuie să chinuie pe altcineva, n-are ce face: altfel o să zică securiștii lui că e mămăligă!). În politica externă o să meargă și el cum a mers și Hu Jintao, adică făcând echilibristică între americani și ruși. Plus, evident, ignorându-i pe europeni, că ăștia contează tot mai puțin.

Singura schimbare pe care ar putea-o face Xi este să ia la refec Coreea de Nord. Dacă, într-adevăr, zona Pacificului este cea care dă tonul în secolul XXI, China n-are niciun motiv să mai susțină o ”mână moartă” cum e Coreea comunistă; în loc să producă tehnologie pentru China (cum fac Coreea de Sud, Japonia, Taiwanul și Singapore), Coreea de Nord înghite resurse chineze ca să nu moară de foame. Cât timp o să mai arunce Xi resurse prețioase în această ”gaură neagră”? Că de resurse are și el nevoie ca de aer!

Bun, iată și pariul: Xi Jinping are puterea pe 10 ani, nu pe viață (ca Putin), dar nici pe 4 ani (ca Obama). Asta înseamnă că în 2022 predă ștefeta altcuiva. Eu zic că cel târziu la mijlocul mandatului său (adică cel târziu în 2017) va forța o schimbare de regim în Coreea de Nord și va aduce la putere un reformator, care să implementeze sistemul chinez (partid comunist, economie de piață).

Ții pe-o bere?