Tașkent

Am pățit-o! Da, da. Am pățit-o și eu; ce, credeați că am patru ouă?! Nici vorbă de așa ceva! Sunt la fel de fricos ca oricine, doar c-am avut noroc în unele împrejurări oleacă ciufute. Dar norocul, vorba anticilor, e ca o femeie frumoasă: trece și pe la tine, cum trece pe la mulți, și nu rămâne la nimeni până la sfârșit. Mă refer la faza aia cu anxietatea. Tot Nenea Iancu, tot săracul Nenea Iancu a formulat-o cel mai bine (poetic, mă, poetic!): „Unde dracul s-a băgatără?”. Că Sinaia mai e cum mai e, dacă nu știi unde să-ți mai cauți nevasta – dar în Tașkent? M-au cam trecut toate apele, atunci; totuși, s-o iau cu începutul, neh?

Bunînțeles că nu eram cu nevasta în Uzbekistan, că doar n-am înnebunit! Fac eu pe originalul, da, dar până la un punct. Nu, domnule: cu Mece eram, omul aventurier care a plătit costurile expediției cu condiția să-i țin hangul la pahare (băutor de vin, el, băutor de bere, eu; nu ne-am călcat pe bătături) și să-i fiu alături „dac-o fi ceva” (slavă Domnului, n-a fost nimic). Ei, și pleacă Mece ăsta al meu din hotel (la „Art” eram), zicând să-l aștept acolo. Că vine el înapoi. Ce era să fac? M-am dus în cameră la mine și m-am trântit pe pat, la leneveală.

Și-am stat. Și-am stat. Și-am stat. Ore, ore, ore. De ce n-am sunat după el? Ba tocmai c-am sunat de-am făcut scurtă la degete, dar sistemele europene de telefonie nu funcționează în Asia Centrală. Dacă vrei să comunici acolo, trebuie să treci pe telefonia lor, ceea ce noi doi n-am luat nicio clipă în calcul. Internetul, iar, nu merge decât în anumite locuri (zice-se că și în Cuba ar fi la fel, dar știu doar din auzite). Nu aveam la mine vreo bufniță albă, așa că tot ce puteam face era să ies din cameră la intervale atent cronometrate (20 de minute, să nu par disperat) și să-ntreb la recepție: „Hi, Sya! Hasn’t my colleague come back yet, has he?”. Sya, biata, mă tot încuraja, că lasă că vine el, că Tașkentul e-un oraș cât se poate de sigur, că aici la noi e practic ca-n Elveția, că nu știu ce. Se făcuse noapte iar eu mă chircisem de frica a ceea ce mă temeam că s-a-ntâmplat. Eram pișat!

A venit obosit și flămând: „Hai, că mi-e fomiță. Îs oleacă hămesit!”. L-am întrebat unde-a fost, dar numai după ce-a băut două pahare de vin: „La Zoo”.

Să n-avem vorbe: Barashka este un bordel. Chestia cu „restaurantul” e doar așa de chichi, chiar ar trebui să fii foarte prost s-o crezi. Dacă vă întrebați ce Dumnezeu m-a apucat să mănânc prin bordeluri, trebuie s-o iau cu începutul ca să vă dumiriți cum devine chestia.

Tașkentul este un oraș urât, urât, urât. Poate o avea, ca orice urâciune urbană, și colțuri frumoase, primitoare, simpatice, care să ți se lipească de memoria afectivă; eu nu le-am găsit. Pentru mine, Tașkentul a avut puse deoparte următoarele: ploaie în rafale (cum ieșeam din hotel, cum ploua; cum stăteam în cameră cu ochii în tavan, așteptând un telefon, cum ieșea soarele, dar nu singur, ci cu tot c-o splendoare de curcubeu – eu nu l-am văzut, că wi-fi-ul nu bătea decât în cameră și la recepție, nu mai departe. Nici măcar în curtea interioară! Mda... altă lume acolo), rețea de telefon nefuncțională (nu se putea vorbi decât cu cartelele lor locale, ceea ce am refuzat să fac, fiind obscen de scumpe pentru străini), absența POS-urilor dar – atenție! – și a bancomatelor, adică degeaba aveam bani pe card, pe carduri, că nu puteam cumpăra nimic, și nu c-aș fi avut nevoie de altceva în afară de mâncare. Last but not the least, nu există oficii de schimb valutar. Pe bune. Mergi cu euro-n dinți prin tot orașul și mori cu ei de foame, afară de cazul în care ești dispus să te bagi în adâncul talciocului de la Chorsu și să „intri în afaceri” cu cei mai dubioși valutiști pe care i-am văzut vreodată (și am ceva vechime în branșă). Am reușit să schimb, până la urmă, la parterul (prea bine păzit, absurd de bine păzit) a unui monument megalitic pe nume Orient Finans Bank (afacere de stat, toate afacerile din Tașkent sunt de stat, în afară de taximetrie), unde funcționara m-a pus să completez un formular în care eram întrebat „scopul” în care doresc să efectuez schimbul valutar. Nu, că mă enervez la loc. Povestesc restul altă dată.

Acum, înapoi la bordel: după aventura cu procurarea de monedă locală, m-am dus întins la hotel, să mă schimb (eram leoarcă) și să fac un duș. La hotel nu era – evident! – nimic de mâncare, așa c-am ieșit în bulevard, unde erau trei restaurante, unul lângă altul. Unul era închis. Al doilea era salon de nunți. Al treilea era Barashka. Am mâncat, am plătit, am plecat. Cele trei rusoaice nu m-au ofertat.

Asia Centrală

Îl știți pe Săndel, zgârciobul, milionarul în euro, parizianul; a trecut iar prin țară, m-a scos la bere pe banii mei, a povestit (știe că-s nebun după poveștile lui și profită, porcul). Tașkent, de data asta. „Și unde-ai stat?”, întreb, cu gândul la rubrică. „La o fată”, zice el. „Am cunoscut-o pe net, pe un site”.

Concret: Săndel are trei tipuri de delegații, pe care el le tratează foarte diferit pentru că sunt foarte diferite una de alta. Prima e „delegația de semnătură”, când Săndel își mișcă fundul până-n Asia Centrală doar ca să contrasemneze documentul final (ministrul de resort a fost șpăguit, toată lumea și-a primit partea, președintele, serviciile speciale, serviciul vamal, poliția, primarul din localitatea viitoarei investiții etc). A doua este „delegația de discuții” când Săndel e primit ca un prinț, i se asigură tot confortul, cazare, fete de consumație etc, dar muncește „ca sclavul” (după propria lui descriere) să-i convingă pe respectivii aleși ai poporului că propunerea lui e bună, că bugetul țării permite achiziția, că se vor crea locuri de muncă, o să fie bine pentru toată lumea etc (bref, negocierea șpăgii). A treia este cea mai interesantă delegație, când lui Săndel i se plătesc deplasarea și diurna, iar el trebuie să lucreze la firul ierbii, să afle de ce utilaj industrial are nevoie țara aia, cine sunt oamenii de la butoane etc. Greu! Eu n-aș fi în stare. Bine, niciun boss n-ar crede vreo clipă c-aș fi.

Și ce-a făcut Săndel? S-a suit frumos în avion, a luat un taxi din aeroport, s-a lăsat jecmănit fără să crâcnească (trebuia să nu bată la ochi), a coborât în centru și a luat metroul pân-la mahala, unde a căutat-o pe fata „de pe net” la ea acasă, într-un bloc model „Aleea Livezilor”. Acolo și-a stabilit baza, pe canapeaua din dormitor, sub „Răpirea din serai”: laptopul pe măsuță, telefonul lângă, și bagă, băiete! Ziua mișuna prin oraș cu taxiul, seara dădea telefoane. N-a dat nicio șpagă, zice el; la primul contact c-o nișă de piață pe care n-o cunoști, te ferești de ochiul dracului ca de dracul însuși.

„Și pe urmă?”, întreb. „Pe urmă am plecat la Islamabad. Acolo-i altceva, acolo știu pe cine trebuie”. „Da’ fata?”. Săndel a săltat din umeri. 

***

„Ești prost, băiatule,” (Săndel e cu trei ani mai mic decât mine; la Revoluție, eu apăram libertatea cu pieptul gol, în timp ce Săndel se uita la pornache pe video-ul lui taică-său, mare securist); „ești prost și nu mai ai timp să te vindeci. Dictatura e cea mai bună, ascultă-mă pe mine. Dictatura îi face pe oameni fericiți, cuminți și la locul lor; sărăcuți, nu zic, prostuți, da, dar cuminți. Unul nu suflă! Care face pliscul mare, ups, nu mai e de găsit, îl plânge mă-sa degeaba. Apoi toți se-nvață minte și-are țara liniște. Așa este bine pentru afaceri!”.

Spre deosebire de Kabul, unde bietul Săndel nu poate să vândă nimic („E teritoriul americanilor, bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată”), de Irak sau Siria („S-a dus dracu’ toată piața, păi ce era Irakul odată... dictatura, băiatule, aia-i soluția!”), de Iran („Îi sufocă americanii cu sancțiunile, cu ce-mi plătească mullahii utilajele, dac-au rămas fără bani?”) sau de Kîrgîstan („Li s-a suit și ăstora democrația la cap... uite democrații unde erau!”), Săndel se simte la Islamabad ca acasă: e luat de la aeroport, e plimbat, e cazat, e pupat în fund, nimeni nu mai e ca el (doar la Așgabat mai e tratat așa princiar, dar acolo nu-i place clima, se sufocă). De data asta l-au dus la un stabiliment de lux în nordul orașului, undeva pe un pinten al Himalayei, la 1604 metri altitudine, într-o zonă protejată (Margallah Hills National Park), unde poate veni oricine, de fapt, cu condiția să nu iasă din parcare (!). „Era plin de localnici, mă”, povestește Săndel, „amărâți d-ăia cu maimuța-n lanț, dădeai doi dolari și ăia o chinuiau cum doreai, ca să-ți facă ție plăcere, să vezi ce față avea nenorocita de maimuță, hă-hă, față de sărac, mă, ca a ta”. Am zâmbit vesel, ca să povestească mai departe: „Era și tineret. Clasa mijlocie, mă! Îndrăgostiți, sânge fierbinte. Veneau cu mașina până acolo sus, la priveliște, și stăteau în mașină să se țină de mână, romantic. Dacă ieșeau din mașină și-i vedea careva, chema poliția și-i bătea ca la Galați. Libertate, mă, da’ cu limite! De la lucru mic începe stricăciunea: azi un ținut de mână, mâine o discuție fără autocenzură, poimâine te trezești în țară cu vreo revoluție! Nu, tăticu’! Ordine și disciplină. Eu cui mai vând utilaje?!”. L-am întrebat despre cazare: „Lux”, zice Săndel. „Acolo stau și delegațiile chineze, așa că-ți dai seama”. 

***

„Iranul este altceva”, zice Săndel. Nu că «iranienii nu-s arabi» și alte căcaturi de-astea de copii mici de la coada oii, retardați d-ăia care fac cu mâna la tren; da’ e altceva. În primul rând că ei sunt foarte mulți, și asta contează, în al doilea rând că-s chiar țară, nu ca ăi de prin vecini, care-s adunătură; nu, băiatule! Cu iranienii discuți cu totul altfel decât cu oricine altcineva din Asia Centrală. Nu-s complexați, nu-s agresivi, au răbdare, n-au nicio jenă să te trimită acasă cu mâna goală – nu sunt disperați, asta să-ți intre ție-n cap. Dintre toate locurile pe unde-am trecut de data asta, Teheranul mi-a plăcut cel mai puțin, adică, la drept vorbind, nu mi-a plăcut deloc: nu m-a băgat nimeni în seamă”. 

Se făcuse târziu, începusem să mă satur de aventurile lui Săndel, care oricum îmi băuse deja o grămadă de bani – eu, mereu cu gândul la rubrică, nici nu-mi dădusem seama câte beri băuse pe socoteala mea, îl ascultasem cu gura căscată, dar acum trebuia să achit și să prind metroul: „Dar tu, ca parizian, ca francez, n-ai pile acolo? Adică uși deschise cu oleacă de telefoane politice, recomandări, chestii? ”. Pe Săndel l-a bușit râsul: „Sigur că am, mă, sigur că am. Toți avem. Și ce dac-avem? Nu ți-am zis că ei se țin mândri și discută numai după cum au ei chef? Nu-i place iranianului de mutra ta, hai pa, cântă la altă masă, că afară mai sunt încă o sută de agenți de vânzări, și francezi, și germani, și chinezi, și japonezi, și canadieni și de peste tot, care au cam aceleași lucruri de vânzare, echipamente industriale. D-aia zic. E o piață grea, nu știu dac-o să-mi iasă ceva, până la urmă. Și mai e ceva: ăștia, «noii musulmani», ouați din sovietici, zic ei că nu beau, ca peste tot în Islam, da’ în particular mai rad câte una mică și altfel te-nțelegi cu omul când nu plânge masa. Dar la Teheran, dacă ești funcționar guvernamental și le machești, dacă te prinde, te arde. Direct! Ai pupat gura sticlei? Na, pupă și gura Kalașnikovului!”. „Aha. Și... unde te-ai cazat?”.

Am mai aflat că Săndel își luase cazare la hotelul Morvarid din centru, la câteva minute de-o gură de metrou, că hotelul e „bun, curat” (?!) și c-a avut mic dejun inclus. Atât. A, da: „Și cum zici că se cheamă rubrica aia a ta?”. „Spații de cazare la mare înălțime”. „Hai că se potrivește: de la etajele superioare se vede foarte mișto orașul, mai ales noaptea”. „Ai stat la etajele superioare?”. „Nu, fraiere”, cască Săndel, obosit, „da’ tu așa să scrii”.

articole publicate în numerele 6, 7 și 8 din 2018 ale revistei Cațavencii

La hotel, Nukus

Pregătisem un text superb, estival, despre un loc secret unde să-ți duci gagica (San Gimignano, ceva rar, undeva în Toscana), dar mă văd silit să-l amân pentru altă dată: Dodel a trecut prin România și m-a scos la bere.

Trebuie să știți că Dodel este singurul milionar în euro pe care-l cunosc, iar din acest motiv am mare respect pentru tot ce povestește, dar nu mare încredere; el e om de vânzări. Și cum aș putea crede un om de vânzări?!

Ei bine, Dodel, parizianul, vânzătorul de utilaj petrolier franțuzesc, s-a întors dintr-un business trip și-a făcut un popas în București, în urma căruia m-am ales c-un beer trip (și c-un scandal acasă, dar ăla-i separat). Am trecut peste jignitoarea formulă de invitație (”Am drag de tine, săracule: când te văd așa atârnător, mă gândesc cum ajungeam și eu de nu plecam la timp din țară”), am băut beri pe banii lui Dodel și am deschis larg pavilioanele ambelor urechi, pentru a absorbi următoarele:

”În Kazahstan e bine, e foarte bine, și-așa o să fie multă vreme de-acum încolo, cum a fost și pân-acum. Dar de data asta m-au invitat și ăi din Uzbekistan. M-am dus, îți dai seama, c-așa merg lucrurile; la ei n-am vândut niciodată nimic, că n-au petrol exploatabil, și chiar dac-ar avea, n-au infrastructură, n-au nimic, sunt praf. M-au plimbat, m-au pupat în cur, mi-au trimis femei în cameră, mă rog, ca de obicei, dar tot nu-mi spuneau despre ce e vorba. I-am luat din scurt și fii atent: a reieșit că vorbeau și nu prea vorbeau în numele ”centrului” (țentr), ci cumva în numele lor propriu, de autonomiști. Am plecat cu avionul din Tașkent la Nukus, să văd despre ce e vorba. Imediat s-au relaxat băieții! Erau acasă. Adică semi-țara aia lor, Karakalpakstanul, e parte din Uzbekistan, dar cu statut de autonomie foarte largă. Ar vrea să secesioneze, normal, da’ le e peste mână, că-s săraci lipiți și plini de boli, c-acolo se testau bombele bacteriologice pe vremea comunismului: ciumă, lepră, holeră, antrax… gingășii. N-au nici măcar apă, că Aralul a secat, a rămas nimic, i-e și nopții scârbă să cadă peste Karakalpakstan. Da’ dac-ar găsi petrol, s-ar face și ei oameni, ar secesiona cu ajutor rusesc și aia e. De-asta mă lingușeau pe mine, ca să le fac eu lobby la aștia cu explorările. I-am băgat în pizda mă-sii. Belea îmi treb’e mie?”. 

Mă gândeam cum s-ar putea vinde Karakalpakstanul ca destinație turistică; l-am întrebat pe Dodel ce-a băut. Mi-a zis că nu bea niciodată la business. Știe doar unde-a mâncat, la restaurantul hotelului (singurul din Nukus), dar – fatalitate! – a uitat cum se numește hotelul.

text publicat în numărul 23/2015 al revistei Cațavencii