Winterbourne Arms, Salisbury

„No, că l-or omerât pe Serghei Victorovici, ghietul, și ce om bun era! Da’ la ce l-or omerât, tușă? Apoi știe-i dracu’ ruși, că fărăcât numa’ rele au în capul cela-lor, ferească Dumniezău și Maica Domnului! Pile, te văz cruduț, no la tușa: cu ungurul te mai înțelegi, mai cu beutura, mai cu altele ce știu muierile, da’ cu rusu’ nicicacum, pila tușii!”.

Așa ar fi vorbit o babă, orice babă, din deja îndepărtata mea copilărie; apropo, „pilă” nu însemna atunci „connection” sau „guanxi”, cum se zice acum, însemna pur și simplu „copile” – un mod de adresare. Nu știu de ce (adică știu dar aceasta-i un text despre turism) femeile bătrâne de la țară nu obișnuiau să facă diferența în adresare între „tu, băiețelule” și „tu, fetițo”. Dar să trecem la treabă:

zice-se că-n frumoasa localitate (sat? village?) Salisbury locuia retrasul domn Serghei, până n-a mai locuit că s-a mutat. S-a mutat de tot, la cimitir, dar asta nu este câtuși de puțin treaba mea, deși m-am prefăcut c-ar fi: am sunat la băieții mei de la Londra să-i întreb ce și cum. I-am prins la grătar, erau pe spriț, ghinionul meu (duminică!); râdeau, se hlizeau, hai Mihăiță când mai vii la muncă, lăsați-l mă că s-o lenit boierul, d-astea. I-am întrebat de Salisbury, au râs iar de s-au bășicat, păi ai uitat mă bețivule că ai fost și tu acolo?! Lăsați-l, mă, că ăsta moare fără Okocim, dă ortul popii, voi n-auziți ce voce pierită are?, zicea Dracea, întorcând fleicile pe grătar. Nimeni nu-l contrazice pe Dracea, există și acum o ierarhie informală, cum exista și atunci. Românii nu se joacă!

Necazul e că nu-mi amintesc nici picat cu ceară să fi fost eu vreodată prin Salisbury; niente! Bine, nici nu prea știam pe unde merg, că băieții șofau, eu mai mult dormeam, dar parcă nici chiar așa – abia acum mi-am amintit: am fost undeva lângă Salisbury, pe râul Avon (dar nu îmi dau seama dacă în amonte sau în aval), într-un februarie, când erau inundații masive după niște ploi torențiale, tipic atlantice; băieții mei tăiau copacii căzuți în râu, eu frecam menta.

Și, da, în curtea din față de la Winterbourne ne-am oprit, toate echipele, să ne schimbăm în haine uscate și să ne revenim un pic (fusese foarte greu). Îmi amintesc perfect că polițiștii care ne însoțeau au primit un grog fierbinte de la Winterbourne, noi n-am primit nimic. Poate că și Brexitul are rostul său.

articol publicat în numărul 13/2018 al revistei Cațavencii

Hotel Cassells Al Barsha, Dubai

Eu, cu munca, doar mă știți; sună Georgică: „Ce faci?”, el, de colo. „Mersi, bine”, îi zic, „cu munca, doar mă știi”. El râde: „Las-o dracului de muncă, mă, că din muncă nu s-a-mbogățit nimeni, vino încoace și stai la mine vreo două zile, cu copiii, că am treabă în Dubai”. I-am cerut tarif dublu de baby-sitting, așa, ca pentru regim de urgență; mi-a dat fără să clipească, mi-a venit să plâng că nu m-a dus mintea să-i cer triplu. Am stat de vineri până duminică. 

Dumincă seară, la coniacul de după, îl întreb ce zor a avut el să plece în Dubai. Mi-a zis că n-a avut niciun zor, s-a dus să se relaxeze peste week-end; iar mi-a venit să plâng. Când mă relaxez eu peste week-end mă duc la Găești, că mă cheamă viceprimarul să dobor oțetarii de lângă gara mare (Găeștiul are două gări, una foarte mică – aia-i gara mare, și una și mai mică – aia-i gara mică). Cam astea au fost ieșirile mele din București în iarna asta nesfârșită: la drujbăreală prin noroi și zloată – altfel, frumos, că rar afli oraș mai romantic ca Găeștiul. Are și fabrică, are și penitenciar, a avut și școală de corecție. Lux!

Pe de altă parte, Georgică și nevastă-sa au stat la un hotelaș nenorocit de patru stele, Cassells Al Barsha îi spune, undeva lângă stația de metrou Sharaf, zicea el. Și-au luat un întreg apartament la unul dintre ultimele etaje („Ca s-avem unde ne-nvârti, Mihăiță”), de la ferestrele căruia vedeau marea (adică Golful Persic, mai exact), cu Burj al Arab în dreapta, pe insula lui artificială, și complexul de insule The Palm, în stânga (artificiale și astea, desigur; are balta pește!). Au vizitat tot ce-au avut chef să viziteze, dar nu prea mult, ca să le rămână timp și de shopping („Dacă tot zburaserăm pân-acolo, ce rost avea, mă, să nu profităm de ocazie?!”) și de-o plajă scurtă, așa, ca pentru niște români în plină iarnă, albi ca brânzele de capre, că n-avuseseră timp să bage bronz artificial la solar („Tu n-ai văzut, mă, că ăștia micii-s toată ziua pe capul nostru?”). Cel mai mult, zice Georgică, le-a plăcut serviciul: „Zbârnâie, mă, zbârnâie! Indieni, săracii, pakistanezi, nepalezi, ce-or fi, morți de foame, ce să facă? Muncesc, mă, de n-au aer! N-ai treabă cu ei, îi țin arabii numa-n șuturi, care calcă pe bec, pașaportul și acasă! Îi expulzează ca pe muște. Ăștia, săracii, de frică nici nu respiră, când trebuie să servească albi la masă”. De-aia-mi place mie să lucrez cu Georgică. Știe c-am fost picol și c-am „zbârnâit” și eu, dar se face că uită.

articol publicat în numărul 12/2018 al revistei Cațavencii