Scriitor!

Sunt laș. Hai că n-a fost așa de greu! Dac-am recunoscut-o p-asta, o să pot spune și restul, vorba lui Jean-Jacques Rousseau (undeva în Les Confessions); zice el acolo cum a descoperit că-i place să fie bătut la cur și că de-atunci așa a rămas, dar n-a avut curaj să recunoască (decât la bătrânețe). Așa și eu. Mereu am știut că mor de frică să admit the dark side of the business, dar acum dacă m-apropii de 50 de ani pot s-o zic pe-a dreaptă. 

Sună Georgică: „Hai, că e rost de bani buni!”. Eu am crezut că mă roagă să stau cu copiii lui, să fac iar pe baby-sitterul, dar: „Nu, mă. Îi luăm și p-ăștia micii în excursie, să mai respire și ei, că prea multă Românie dăunează grav sănătății! Plecăm și cu ei, și cu niște colegi de-ai lor de la grădi”. Eu tot nu-nțelegeam de unde ies banii ăia buni: „Păi vine cu noi și mami a lu’ copiii ăștia, mă; singură, că ea n-are bărbat”, aici Georgică a făcut o pauză, am știut că-și caută cuvintele, am intuit că nu-i a bună, „și n-are cu cine lăsa câinii”.

Punctum. Când ai aproape juma’ de secol în cârcă, dintre care vreo treizeci și ceva de ani de muncă, dar nu-ți permiți să refuzi un astfel de contract (vorba vine, contract; au fost bani negri toată ziua), nu-i a bună. Trebuie să mă uit în ochii mei și să admit cinstit că ceva nu-i în regulă cu viața mea; râdem, glumim, da’ uneori parcă-mi vine să mă dau înapoi, cum aș da un ceas mecanic, și s-o iau pe altă cale, nu pe asta cu scrisul. E bine când scriu, nu zic, îmi place, dar parcă... nu știu, nu știu. Poate-ar fi trebuit să m-apuc de altceva, atunci demult, atunci la început.

Oleacă vinovat, oleacă se simțea Georgică: mi-a trimis o grămadă de informații de pe unde-a fost de data asta, nu cum face el de obicei, și m-a ferit de stăpâna câinilor, că dacă era după ea m-ar fi sunat de dooj’ de ori pe zi să-i dau raportul despre cum mănâncă animalele, cum dorm și cum se ling. Pechinezi, ce să zici, m-au detestat din prima secundă, dar și eu pe ei – detalii săptămâna viitoare. În ceea ce-i privește pe expediționari, s-au cazat într-un loc modest, în centrul capitalei malaeze, la patru stele, la doi pași de marea atracție: turnul Menara, zis KL Tower, cu restaurantul lui rotitor, la 335 de metri de pământ. De fapt, hotelul este plasat între două parcuri superbe, KL Forest Eco Park (ăsta cu turnul) și KLCC Park, cel cu acvariul. Pentru copii a fost magnific. Ce-i drept e drept, pentru că ce-i drept nu-i strâmb.

***

Pechinezii Monichii sunt detestabili ca orice pechinezi, dar nu e vina lor: așa au fost programați. Ia să vedem: chinezii patrioți spun că istoria lor începe cu dinastia Xia, cam acum 4088 de ani (mulți înainte!), dar chinezii corecți – arheologii, adică – spun că dovezi n-au decât de la dinastia Shang încoace, de-acum 3618 ani (lasă că e bine și-așa!). Asta ce-nseamnă? Păi, dinastii înseamnă împărați, împărați înseamnă împărătese, iar împărătese înseamnă câini de companie; în atâta amar de timp, asupra câinilor ăstora a fost aplică selecția dirijată, și dirijată spre acest scop anume, adică un caracter detestabil: mofturoși, răzgâiați și plini de toane. Împărătesele au creat o rasă după chipul și asemănarea lor de femei fără treabă, închise-n gineceu, preocupate să placă (altora) și să se deteste (între ele). Când m-au văzut, câinii au reacționat corect.

Din punctul lor de vedere, eu eram o femelă inferioară ierarhic Monichii: au înțeles tonul cu care mi-a vorbit, au sesizat că n-are de gând să se culce cu mine, așa că m-au lătrat imediat cu ură; de ochii lumii, m-am făcut că nu văd urâciunea cu care mă tratau, dar le-am promis-o. După ce-am primit confirmarea de la Georgică („Am aterizat la Bangkok”. „Monica e cu voi?”, am întrebat, să fiu sigur), am băgat javrele-n ședință. Pentru început, nimic de mâncare, doar apă plată bună rece. Punctul be: culcuș amenajat din prosoape vechi în debara, încuiat ușa cu cheia. Punctul ce: pâine veche muiată-n apă. Cine vrea, bine; cine nu, iar bine! Eu banii mi-i luasem în avans, iar barul Monichii era la discreția mea, așa cum fusese înțelegerea (Georgică o negociase); barul ăsta fusese aprovizionat de fostul ei soț, înainte de divorț, și-i revenise ei la partaj, dracul știe cum – nu m-a interesat detaliul. Aveam alte priorități... 

Până la urmă, n-a fost așa rău. Casa aia de vis era pe mâna mea, pechinezii au lătrat pân-au obosit, mă uitam la TV și-i înjuram pe bogați, bându-le coniacul. În timpul ăsta, bietul Georgică se muncea cu patru copii și două femei (că doar nevastă-sa nu era să nu se certe cu Monica, ce credeți), la drăcovenia asta de Centara Grand Beach Resort & Villas Krabi, care-i „o sărăcie” în descrierea lui, bine măcar că-i aproape de plajă. „Am slăbit, mă, fir-ar-a dracu’ de excursie”, a povestit dup-aia. „N-am băut măcar o bere, alergând după ăștia micii prin apă și ungându-mi nevasta pe spate. Haram de tine, măi băiatule!”.

articole publicate în numerele 21/2018 și 22/2018 ale revistei Cațavencii

Moise Ilea a murit în zadar

În politică, acesta este sindromul „Băieții noștri nu au murit în zadar”. În 1915, Italia a intrat în Primul Război Mondial de partea puterilor Antantei. Obiectivul declarat al Italiei era să „elibereze” Trento și Trieste – două teritorii „italiene” pe care Imperiul Austro-Ungar le stăpânea „pe nedrept”. Politicienii italieni au ținut discursuri pătimașe în parlament, jurând că această eroare istorică va fi remediată și promițând o revenire la gloria Romei Antice. Sute de mii de recruți au plecat pe front strigând: „Pentru Trento și Trieste!”. Credeau că va fi o victorie ușoară.

Nu a fost nicidecum așa. Armata austro-ungară avea o puternică linie de apărare de-a lungul fluviului Isonzo. Italienii au atacat-o în 11 bătălii sângeroase, câștigând cel mult câțiva kilometri și nereușind să o străpungă. În prima bătălie au pierdut 15.000 de soldați. În cea de-a doua au pierdut 40.000 de oameni. În a treia confruntare au pierdut 60.000. Luptele au continuat astfel vreme de mai bine de doi ani îngrozitori, până la cea de-a 11-a ciocnire. Atunci austriecii au contraatacat în cele din urmă, iar în cea de-a 12-a luptă, mai bine cunoscută drept Bătălia de la Caporetto, i-au învins categoric pe italieni și i-au împins înapoi până aproape de porțile Veneției. Glorioasa aventură a devenit o baie de sânge. Până la sfârșitul războiului, aproape 700.000 de soldați italieni au fost uciși și peste un milion au fost răniți.

După ce au pierdut prima bătălie de la Isonzo, politicienii italieni aveau două opțiuni. Ar fi putut să-și recunoască greșeala și să propună semnarea unui tratat de pace. Austro-Ungaria nu avea revendicări în privința Italiei și s-ar fi bucurat să instaureze pacea, fiindcă lupta pentru supraviețuire cu rușii mult mai puternici. Totuși, cum puteau politicienii să meargă la părinții, soțiile și copiii celor 15.000 de soldați italieni morți și să le spună: „Ne pare rău, a fost o greșeală. Sperăm să nu suferiți prea mult, dar Giovanni al vostru a murit în zadar, la fel și Marco”? Alternativa ar fi fost să spună: „Giovanni și Marco au fost eroi! Au murit pentru ca Trieste să aparțină Italiei și vom avea grijă ca moartea lor să nu fie în zadar. Vom continua să luptăm până când victoria va fi a noastră!”. Nu e de mirare că politicienii au preferat cea de-a doua variantă. Așa că au mai purtat o bătălie și au mai pierdut 40.000 de oameni. Politicienii au hotărât din nou că ar fi mai bine să continue lupta, căci „băieții noștri nu au murit în zadar”.

Însă nu putem da vina doar pe politicieni. Și masele au susținut în continuare războiul. Iar după război, când Italia nu a obținut toate teritoriile pe care le-a cerut, democrația italiană i-a adus la conducere pe Benito Mussolini și pe fasciștii lui, care au promis că vor obține despăgubirile cuvenite pentru toate sacrificiile pe care le făcuseră italienii. Deși unui politician îi este greu să le spună părinților că fiul lor a murit în zadar, este mult mai dureros ca părinții să-și spună lor acest lucru – iar victimelor le este și mai greu. Un soldat infirm care și-a pierdut picioarele ar prefera să-și spună mai curând „M-am sacrificat pentru gloria națiunii italiene veșnice!” decât „Mi-am pierdut picioarele fiindcă am fost îndeajuns de prost încât să-i cred pe politicienii care-și urmăresc propriile interese”. E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței.

Preoții au descoperit acest principiu cu mii de ani în urmă. El stă la baza mai multor porunci și ceremonii religioase. Dacă vrei să-i determini pe oameni să creadă în entități imaginare precum zeii și națiunile, trebuie să-i faci să sacrifice ceva de preț. Cu cât sacrificiul este mai dureros, cu atât vor fi mai convinși de existența beneficiarului imaginar. Un biet țăran care își sacrifică un taur valoros pentru Jupiter va deveni convins că Jupiter există cu adevărat – altfel, cum să-și justifice prostia? Țăranul va mai sacrifica un taur, apoi altul și altul și altul, doar ca să nu fie nevoit să admită că toți taurii de dinainte au fost o risipă. Din exact același motiv, dacă am sacrificat un copil pentru gloria națiunii italiene sau mi-am sacrificat picioarele pentru revoluția comunistă, de obicei asta e suficient ca să mă transforme într-un naționalist italian plin de zel sau într-un comunist entuziast. Căci, dacă miturile naționale italiene sau propaganda comunistă sunt doar o minciună voi fi nevoit să recunosc că moartea copilului meu sau propria mea infirmitate au fost cu totul în zadar. Puțini oameni au tăria să recunoască un asemenea lucru.

(citat de la paginile 264-266 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Comentez:

Unu: străbunicul meu Moise Ilea luptat la Caporetto și a murit chiar în zadar. Zice Harari ce-o zice, dar italienii tot au căpătat Trento și Trieste după război, pe când patria lui Moise Ilea a dispărut ca fumul (atenție, „patria” lui era Imperiul Austro-Ungar, după numele lui oficial „Die im Reichsrat vertretenen Königreiche und Länder und die Länder der Heiligen Ungarischen Stephanskrone”, nu România, nu Ungaria, nu Europa, nu altceva! Ca om al timpul său, Moise Ilea avea și el o patrie, căreia îi plătea impozitele și pentru care făcea armata, iar patria lui era exact asta). Nu se pune problema ca morții din războiul ăla să fi câștigat vreunul ceva, indiferent de care parte au luptat, dar pentru supraviețuitori a fost mai rău dac-au fost dintre cei care-au luat bătaie, decât dintre cei care-au bătut. Văduvei și copiilor lui Moise Ilea (bunica mea maternă a fost cea mai mare dintre copii) nu le-a plătit nimeni pensie, mureau de foame dacă rămâneau în sat fără niciun sprijin, au plecat la oraș și-au muncit ca slugi, până când văduva lui Moise Ilea a murit în epidemia de gripă spaniolă și-a lăsat trei copii orfani, fără nimeni pe lumea asta. Asta înseamnă o moarte în zadar, nu pentru mort, ci pentru cei rămași în urmă. 

Doi: există beneficiari total neprevăzuți ale deciziilor politice greșite. Ernest Hemingway și Erwin Rommel au fost și ei la Caporetto, în tabere diferite, și experiența de acolo a stat la baza succesului în viață a fiecăruia dintre ei, e adevărat că pe căi complet opuse. 

Trei: am impresia că această carte va deveni o biblie pentru tineri, fiindcă le spune cam ce vor s-audă. În cazul ăsta, de cine vor fi purtate următoarele războaie?! Mă-ntreb, adică: când neîncrederea în politicieni este maximă (și este), cum ar putea fi convins cineva de cântecelele ca „Du-te la oștire, pentru țară mori”... ?!

Patru: dacă sindromul BNNAMIZ, descris de Harari, este corect (și eu cred că este), atunci toate eforturile politicienilor non-PSD de a-i disloca pe votanții PSD din convingerile lor sunt moarte din fașă. Cum zice autorul, „mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă un sens suferinței”, iar viața electoratului PSD nu a fost altceva decât suferință, în comparație cu viața generațiilor născute după Revoluție. În consecință, schimbarea de mentalitate la care ne așteptăm („Vrem o țară ca afară”) nu va avea loc decât după ce toți oamenii născuți înainte de 1950 vor muri.

Cinci: noi toți, dar absolut toți, îi ținem pe loc pe cei care vin din urmă, pentru că fiecare dintre noi este blocat într-un proiect început într-un trecut oarecare, mai îndepărtat sau mai apropiat, proiect care între timp a devenit desuet, nu mai spune nimic, nu mai are niciun sens, darămite un rost. Dar sindromul „Nu, n-a fost în zadar” (variantă: „Nem, nem, soha”) împiedică pe oricine să tranșeze problema în stilul securistului Tudor Postelnicu („Am fost un dobitoc”), indiferent care e natura problemei: job, profesiune, căsnicie, hobby, viciu, angajament politic, credință religioasă, opțiuni geopolitice… bloguri. În 2007, când m-am apucat să scriu pe Berile de Aur, am fost convins că, pentru ceea ce scriu eu, vor exista cititori. N-au existat. Neuronii mei au murit în zadar.

La aniversară

Karl Marx [05.05.1818-14.03.1883 – nota mea] a făcut câteva observații economice strălucite. Pe baza acestor constatări, a prezis un conflict tot mai violent între proletari și capitaliști, încheiat cu victoria inevitabilă a primilor și cu prăbușirea sistemului capitalist. Marx era sigur că Revoluția [comunistă – nota mea] avea să înceapă în țările aflate în fruntea Revoluției industriale - precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite - și să se răspândească apoi în tot restul lumii.

Marx a uitat însă un lucru: capitaliștii știu să citească. La început, doar câțiva discipoli l-au luat în serios pe Marx și i-au citit lucrările. Dar, pe măsură ce acești agitatori socialiști au dobândit adepți și putere, capitaliștii s-au alarmat. Au citit și ei cu atenție Das Kapital, adoptând multe dintre intrumentele și perspectivele analizei marxiste. În secolul XX, toată lumea, de la copiii străzii la președinți, îmbrățișa abordarea marxistă a economiei și istoriei. Până și capitaliștii înrăiți care combăteau cu vehemență prognosticul marxist foloseau diagnosticul marxist. În anii 1960, când CIA a analizat situația din Vietnam sau Chile, a împărțit societatea în clase. Când Nixon sau Thatcher priveau globul, se întrebau cine controlează mijloacele de producție esențiale. Din 1989 până în 1991, George Bush a supervizat dezmembrarea Imperiului Comunist al Răului, dar a fost învins în alegerile din 1992 de Bill Clinton. Strategia de campanie câștigătoare a lui Clinton a fost rezumată astfel: It’s the economy, stupid. Marx nu ar fi putut spune-o mai bine.

Odată ce oamenii au adoptat diagnosticul marxist, și-au schimbat în mod corespunzător comportamentul. Capitaliști din țări precum Marea Britanie și Franța s-au străduit să îmbunătățească viața muncitorilor, să le consolideze conștiința națională și să-i integreze în sistemul politic. Ca urmare, atunci când muncitorii au început să voteze în alegeri, deși laburiștii au ajuns la putere în nenumărate țări, capitaliștii au continuat să doarmă liniștiți în paturile lor. Astfel, predicțiile lui Marx nu au avut niciun efect. Principalele puteri industriale, precum Marea Britanie, Franța și Statele Unite nu au căzut niciodată pradă revoluțiilor comuniste, iar dictatura proletariatului a ajuns la coșul de gunoi al istoriei.

(citat de la pagina 56 din cartea „Homo Deus, A Brief History of Tomorrow”, de Yuval Noah Harari, traducere de Lucia Popovici, editura Polirom, 2018, ISBN 978-973-46-7199-1)

Africa de Sud

M-am săturat de Europa, de criză și de văicăreala despre lipsa banilor, așa că propun o evadare. La cârciumă, desigur. Dar, cum nimeni nu poate fugi de umbra lui, evadarea va fi în trecut (mișto formulare!), că prezentul e cum e, ne-am lămurit. Așa că vă invit să servim un Label ice cold în Lion Park Café.

Unde: La ieșirea din Soweto, pe drumul de la Pretoria (capitala țării) spre Bloemfontein (capitala numărul doi). De fapt, Soweto este un oraș-satelit al Johannesburg-ului, nu al Pretoriei, dar am ales să scriu așa ca să iasă poanta cu capitalele. Care poantă?! Păi, poanta că voi o să ziceți acum „Hă-hă, te-am prins, capitala lor e la Capetown!”. Da, este. Capitala numărul trei. „Hă-hă”?!

De ce: În mod curios, nu pofta de bere ne-a oprit la Lion Park, ci pofta de micțiune. Mai exact, nu mai puteam să ne ținem, dar așa e când bei toată noaptea, corect?

Cât: Nu știu. Habar n-am cât costă o bere, că n-am plătit absolut nimic în Africa de Sud, nici măcar nu știu cum arată ranzii lor, n-am avut curiozități de-astea. Atâta timp cât „firma plătește”, pentru ce era să-mi bat capul cu toate fleacurile? 

Ce: Bere locală, Carling Black Label pe numele ei oficial, mai cunoscută ca „Label” printre barmani și „zamalek” printre consumatori. De fapt, chestia e un pic mai complicată, că berii îi zici Label dacă ești alb și zamalek dacă ești negru, altfel se uită lumea ciudat la tine (iar Africa de Sud nu e țara în care să-ți dorești asta). Mai există și un nume de alint, „Soweto Pepsi”, dar e la mișto. Nu-l recomand.

Alte nerecomandări: De fapt, ceea ce vreau să spun e că nu e bine să beți nimic la Lion Park Café, nu e bine să vă opriți la Lion Park Café și-n general nu e bine să mergeți în Soweto, în particular, sau în Africa de Sud, în general. Dacă aveți orice altă alternativă și nu se cheamă Coreea de Nord sau Haiti, alegeți-o p-aia. Serios.

Explicație: Epoca despre care afirm că e „trecut” se numea pre-criză, eu nu eram ziarist, ci agent de vânzări, iar tot balamucul ăsta (București-Amsterdam, Amsterdam-Capetown, Capetown-Johannesburg și retur) fusese o excursie plătită integral de firmă, pentru rezultate bune în vânzări. Trebuie precizat că eram singurul fără „rezultate bune”, dar am prins excursia pentru c-aveam pile. Acum, asta e, mortul de la groapă nu se mai întoarce! Iar când zic că firma a plătit absolut tot, chiar așa-i, că zece zile am dus-o tot într-o băută și n-am scos un cent din buzunar (nu e vorbă, nici n-aveam vreunul). Băuta avea, pe de-o parte, rostul să ne facă să uităm de munca umilitoare din vânzări, iar pe de altă parte să scăpăm de frică. Nicăieri n-am văzut atâta sărăcie, bogăție și violență la un loc ca-n Africa de Sud; prin comparație, Rusia este mici copii, și asta spune multe!

*** 

Începutul: pe 9 octombrie 2013 am publicat aici în revistă articolul despre Lion Park Café, de pe lângă Soweto, pe drumul dintre Pretoria și Bloemfontein. Minciună extrem de porcină, pentru care îmi cer scuze atât cititorilor, cât și redacției (scuze, redacțio!); n-am fost niciodată la bere în Lion Park Café, așa cum n-am călcat în Africa de Sud sau în Africa, în general – n-am fost nici măcar la amărâtele alea de piramide, unde merge tot românul. Am împrumutat pur și simplu vocea lui Săndel și m-am dat drept Săndel, ceea ce, evident, nu sunt (Săndel e foarte bogat, după părerea mea; foarte inteligent și harnic, după părerea lui). Lucrurile au degenerat când a văzut seria de articole despre Asia Centrală, în care n-am mai împrumutat eu nimic, l-am lăsat pe el să vorbească, să spună exact cum a fost; s-a înfuriat, m-a sunat de la Paris, m-a amenințat că-și trimite ucrainienii peste mine etc. Pe urmă s-a gândit mai bine și m-a sunat înapoi, în cu totul altă stare de spirit: „Tu ai putea fi Vocea pe care n-am avut-o eu niciodată, săracule!”, mi-a zis. „Doar să scrii cuvânt cu cuvânt”.

Bref, domnul Săndel, ca (foarte bun) om de vânzări, a decis să mă folosească, cu condiția să-i protejez anonimatul până-n pânzele albe, ceea ce nici nu-i greu, la câte eforturi conștiente a făcut ca să uite România. Convenția e simplă: el îmi povestește, eu scriu (sunt negrul lui, adică), cu singura condiție să-l las să introducă în texte și părerile lui eretice, profund incorecte politic (de fapt, părerile lui sunt cu mult mai mârșave de-atât, doar că încă nu s-a inventat un termen care să le definească; ar fi „fascist”, dar e deja calp). Mi s-a părut un târg echitabil. Win-win. Nu știu redacției cum o să i se pară... 

În 2006, Săndel era șeful diviziei de vânzări al unei firme foarte mari. A negociat luni în șir cu principalul concurent de pe piață, în secret bunînțeles, și în final a bătut palma: a trecut la concurență cu aproape toată echipa (plus bazele de date, că doar nu era prost). Ca răsplată pentru trădare, noii angajatori i-au oferit o excursie (botezată „training de integrare”) în Africa de Sud, lui și oamenilor lui, fidelilor care l-au urmat. Prima cazare a fost la Winchester Mansion Hotel, care este undeva în (sau lângă) Capetown și care este fiță, zice dumnealui. Oamenii i s-au îmbătat muci în prima seară, el s-a prefăcut că bea cu fiecare, ca să-i tragă de limbă: „Așa este în afaceri”.

*** 

După cât de pare (m-am uitat și eu la poze, atât!) Sun City ăsta e un fel de Las Vegas sud-african, numai că nu-i plasat în vreun deșert oarecare, ci într-o zonă de savană cu climă foarte bună, așa, la marele fix, nici prea cald, nici prea frig, eternă primăvară, ce să mai vorbim, paradisul pe pământ. Să tot stai, să petreci, să te bucuri de banii altora. Dar mai întâi, o paranteză.

Eram prin clasa a noua când am învățat despre munți („orogeneză”, cum zicea Moș Pulete, proful de geogra): cică munții se formează, se înalță, cresc ei așa, fie prin „activitate vulcanică”, fie prin „încrețire”, fie prin „prăbușire” (paranteză la paranteză: în urmă lecției, noi, gașca veselă din fundul clasei, i-am dedicat lui Moș Pulete următoarea poezie: „Țara mea cu ape line / Și cu soare la apus / Tu ai munți de încrețire / Îndreptați cu vârfu-n sus”). Ca exemplu de munți de prăbușire au fost dați munții Africii de Sud, formați, zice-se, prin „prăbușire”. Admit că nu eram prea isteț, dar n-am înțeles atunci cum vine asta și nu înțeleg nici acum: m-am prăbușit drept în cap și-am ajuns sus pe bloc! Deși în continuare nu pricep, se pare totuși că acest Sun City, clădit pe-o cîmpie plată ca masa, este la aproape 2000 de metri deasupra nivelului mării. Și ca s-ajungi de la Sun City la mare, ești nevoit să traversezi niște – exact! – munți. De prăbușire. 

Asta, pentru cine e interesat de așa ceva, că eu nu-s. Pe mine mă interesează ce-a făcut Săndel în paradisiacul hotel Cascades, cum s-a distrat, cu ce amintiri inubliabile a rămas în urma acestei șederi, de povestit o viață. Îi dau cuvântul: „I-am umilit pe negri, mă, mi-am bătut p. de ei. Atâta bucurie să am și eu!”. Vi se pare ciudat? Și mie. Tot ce-am reușit să înțeleg (oarecum!) este că-n urma tranziției relativ calme din 1994, când albii au cedat puterea negrilor (fără vărsare de sânge, zic negrii, cu, zic albii), economia țării s-a dereglat; din patru milioane de albi, un milion a emigrat, dar au venit cârduri de refugiați din Zimbabwe, iar consecința contraintuitivă este că negrii nu au de lucru. Șomaju-i enorm, chit că pe vremea apartheidului nu era! Asta-i chiar culmea, acum când au ajuns la putere, au rămas fără muncă, cel puțin din versiunea lui Săndel: „Iar ăla care are-un job, mă, oricât de amărât ar fi, merge ca pe ouă, să nu fie dat afară, că la ușă sunt alți zece mii care se bat pentru același job”.

*** 

Se pare că-i adevărat: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă. În vreme ce mă documentam pentru textul ăsta (nu pot să contez doar pe ce-mi povestește Săndel, el are altă agendă. Nu știu care-i aia, dar turistică nu-i!), am aflat lucruri de mirare despre acest munte, Pilanesberg. Se pare că-i o minune a naturii, un vulcan în al cărui con a crescut o pădure pe trei cercuri concentrice; minunea e că nimeni n-a trasat cercurile alea, au apărut ele așa, de capul lor, poate din motive de sol, poate, nu știu. Adică, tu urci pe fostul vulcan, dai de o centură de pădure, după care de una de savană, după aia iar pădure, după care iar savană, iar pădure, iar savană; ultima bucată de savană e un fel de „poiană” rotundă, de mari dimensiuni, în care e plasat complexul turistic de care spun, Game Reserve. Căsuțe de chirpici (adobe, pe englezește, nu știu dacă v-ați prins până acum), acoperite cu stuf, la ca noi în deltă (mă rog, cum era cândva). Totul foarte eco, foarte friendly green, mă rog, cum e moda acum; evident, toată rezervația geme de dihănii pe care le vezi la ele-acasă. 

Să turbeze Săndel! Pe el îl doare fix în cot de eco, de green, de dihănii și de alte buruieni, el vrea lux, lux, lux, că d-aia muncește ca un câine (după propria lui confesiune), și mai vrea personal de serviciu pe care să-l umilească în fel și chip, că d-aia e bogat, alb și pe val: „La ce să ai, mă, poziție socială, dacă nu te bucuri de ea?”. La hotelul din Sun City a făcut fițe până la loc comanda („Cum vedeam un lucrător de-acolo că-și trage sufletul, că vrea să se hodinească oleacă, cum mă duceam la el și-l băgam în viteză! Ai vrut libertate, negrule, săracule? Na, bucură-te de libertate! Vezi pata asta mică de cafea pe care-o fac eu pe alee, vărsând un pic din ceșcuță? Ia fugi de-adu un mop și curăț-o în clipă! Chop-chop!”), dar în rezervație n-a avut pe cine chinui domnul Săndel, că resort-ul era pe concept: ajută-te singur, fă cu mâna ta, hai să gătim, hai să ne facem singuri patul, hai să colaborăm la micile treburi casnice, hai să construim și să întărim relațiile interpersonale etc („Am înnebunit, mă! Cum să mă bat eu pe burtă cu oamenii din subordinea mea? Cum să-i mai țin în mână dup-aia?”). Ceea ce pentru mine ar fi fost un vis, pentru Săndel a fost un coșmar: nu are nici o poză cu vreun animal sălbatic din rezervație, nici măcar una! Viața animală vibra acolo, era ca un Eden înainte de Cădere, dar tot ce-a fotografiat Săndel a fost „Săndel tolănit în piscină”, „Săndel bând bere”, „Săndel privind la TV”.

*** 

Alt loc în care au fost duși, plimbați și periați Săndel & comp a fost și Lesedi „Cultural Village”, undeva pe lângă Johannesburg („Burgul lui Johannes”, hă-hă, ce glume am în mine), pe marele platou înierbat Highveld, altă ciudățenie a naturii, am să revin. Ei, aici, în Village, chiar i-a plăcut lui Săndel! Am înțeles de la el că e vorba de un fel muzeu în aer liber, cu diorame în loc de exponate, și cu oameni vii în diorame; mai exact, niște angajați, cum să zic, un fel de actori (sau „performeri”) le arată vizitatorilor cum era viața oamenilor cu vreo câteva milioane de ani în urmă, după ce ne dăduserăm jos din copaci, dar înainte să părăsim Africa și să începem (ca specie) cucerirea planetei. Lucruri simple, pe care le-am uitat demult: cum se aprinde focul cu bețe; cum se macină grăunțele între două pietre și se obține un rudiment de făină; cum se împletește din ierburi o capcană simplă; cum se fac podoabele și vopselurile de corp din plante și roci, cum se fac otrăvurile din plante și animale, cum se fac arme (ghioagă, cuțit, suliță etc) din lemn, piatră, os, corn și fildeș; cum se dansează când vine ploaia, cum se jelesc morții, cum se clădește o colibă, cum se toarce un fir de lână.

Și multe altele. Mi-a plăcut povestea, am înțeles din ea că acolo era ca un fel de curs de supraviețuire, Bear Grylls, chestii, dar Săndel mi-a râs în nas: „Prost ești, mă. Sărac și prost; nici nu știu dacă ești mai mult sărac sau mai mult prost! Se vede că n-ai fost în Africa. E sărăcie, mă, e jale, e nenorocire! De ce crezi că mor ăia pe capete în Mediterana, în bărci sparte, spre Sicilia? De bine ce le e? Idiotule. Și câți mor pe drum spre Libia, zeci de mii, sute de mii, nu-i știe nici dracul, cine să te știe dacă mori în Africa?! Ăia din Village fac pe sălbaticii de foame ce le e, lor și copiilor! Cine-ar face asta de plăcere, mă cap de vrabie?”.

Are și Săndel dreptatea lui. Stră-stră-bunicul meu Oancea Buzea, de profesiune oier, voiaja de plăcere în fiecare toamnă din munții Covasnei în Balta Brăilei, la iernat. Nu se spăla timp de patru-cinci luni, nici măcar pe mâini sau pe față, nici părul sau barba nu le tăia (unghiile și le scurta cu foarfeca de tuns oile). Când era primăvara în putere și-ajungea înapoi în munte, făcea prima lui baie din anul ăla și se primenea; acum, să zicem c-ai deschide tu un „Covasna Cultural Village” pe la Bicfalău sau Păpăuți, da? Cât de disperat ar trebui să fiu să fac pe Oancea, ca să mă miroasă turiștii și să mă tragă-n poze? Zic, decât.

*** 

Uitasem să vă spun că nu i-a plăcut lui Săndel cazarea din Lesedi Cultural Village, povestită numărul trecut, pe motiv că fusese vorba de-o „colibă” unde, zice dumnealui, l-au „bâzâit insecte”. Mă rog... ia să fi dormit ca mine pe la stâni, în cojoace colcăind de purici, duhnind a slin așa cum orășenii nu își pot imagina măcar... atunci ce-ar mai fi avut de zis? Asta-i partea proastă. Când te obișnuiești cu răsfățul, totu-ți pute. Și cu răsfățul te-nveți al dracu’ de repede...

În Johannesburg, în schimb, Săndel s-a simțit ca un rege: la hotel Balalaika, în buricul târgului, lângă Nelson Mandela Square (mai central nu se poate!), toată lumea l-a gâdilat în fund. Vrei bere, na bere, vrei masaj, na masaj (când i-am dat lui Săndel textul la verificat, a comentat amuzat: „Atât te duce mintea pe tine când e vorba de-un hotel de lux: bere moca!”); mâncarea, mâncare, piscina, piscină, trai pe vătrai. În hotel. Că afară se aventurau numai cu cârdul de bodyguarzi după ei. Înainte de asta, însă, o paranteză: îl verific mereu pe Săndel, de frică să nu mă mintă și să mă fac de râs în fața cititorilor; se pare că există două hoteluri Balalaika, unul pe nume „The Balalaika Hotel and Crown Court”, iar celălalt „Protea Hotel by Marriot Johannesburg Balalaika Sandton”, și chestia e că nu știu la care-a stat Săndel, că-s unul lângă altul. Cred că la primul, dar nu bag mâna-n foc. Altă chestie: localnicii îi spun orașului „Joburg”, nu Johannesburg, iar urieșenia lui e total necunoscută românilor (mie, să spunem): opt milioane de oameni, cu tot cu suburbiile! „Suburbie”, de exemplu, este Soweto („South Western Town”), mare cât Bucureștiul, unde niciun locuitor n-are ce mânca, atâta sărăcie este (sigur, cârciumarii o duc bine, iar mafioții cu taxele de protecție o duc și mai bine). Am încheiat paranteza.

Ei bine, Balalaika este genul ăla de mic paradis foarte bine păzit, unde ai totul, nu și libertate. Dacă ieși din curte, ieși cu păzitorii după tine (niște mase de mușchi, povestea Săndel, nu-ți dorești să-i superi), te plimbi pe două-trei, hai șapte-opt, străzi centrale ale orașului, poate chiar prin magazine (păzite și astea de mici armate particulare), apoi te-ntorci între zidurile hotelului, în siguranță. De ce? Pentru că Gauteng (regiunea, Joburgul și împrejurimile) este azi ce era Moscova în 1991 – 1997. Wild wild west. Libertatea costă.

*** 

Ultimul loc unde-a dormit trupa lui Săndel, dacă excludem noaptea din Capetown de dinaintea zborului de-întors, spre Paris, a fost la vinărie, la Blaauwklippen. Mai exact, au fost cazați în partea turistică a vinăriei, în complexul pentru oaspeți, restaurant – bar – hotel – parc tematic, cu degustările de rigoare (au degustat nenorociții până la loc comanda, gata să dea ortul popii. S-au luat cumva la întrecere, cine-i mai agent de vânzări între agenții de vânzări! Săndel îi învăța, îi învrăjbea, îi stimula: și-a aruncat ceasul lui elvețian într-o bol cu vin și le-a dat o căniță, să bea cu rândul, iar sorbitorul ultimei cănițe urma să fie norocosul nou-posesor al ceasului. Muci s-au făcut!).

I-a plăcut lui Săndel la Blaauwklippen și nu i-a plăcut. Ordine, disciplină, curățenie, eficiență, organizare impecabilă a muncii, vinul bun, vița perfect îngrijită – dar numai albi. Niciun negru. Săndel, frustrat: „Cum să te rățoiești, mă, la un alb?! În Africa de Sud? Bine, în România merge, aici la săraci, dar acolo nu prea, nu prea, nu prea...”. I-am spus de la obraz că nu pricep nimic, să explice. Săndel: „Mă, țara aia e pe picior de război. De război civil, adică. Trei facțiuni: albii care muncesc și au, negrii care fac politică și au, negrii care nu muncesc și n-au. Ăștia-s imensa majoritate. Există și albi care nu muncesc, există și negri care muncesc, dar nu ăștia o să facă război, o să vezi. Șomajul este enorm, mortalitatea la fel, natalitatea la fel, tot poporul pleacă de la câmp și se-nghesuie la orașe, să facă politică, cum au văzut ei la televizor. Îți dai seama că orașele se sufocă de suprapopulare și criminalitate! Bogăția țării ăsteia e pământul - și clima, evident – că pe Highveld-ul ăla al lor poți să cultivi orice, și ce-i sub pământ, că numai din platină fac exportatorii patru miliarde pe an, să nu mai zic de restul, lasă că știi tu. Bani sunt acolo pentru toată lumea, e greu să-ți închipui o țară în așa hal de bogată ca aia”. După care Săndel a trecut la, cum să zic, un fel de aberații, din care putea rezulta că el (!) e aproape socialist, pentru că nu e bine să lași inegalitatea s-ajungă până la cer, ca-n Africa de Sud: e ca și cum ai sta cu curul pe o bombă atomică. Când toți sunt săraci, oamenii mai rabdă cum mai rabdă, dar când unora le mor copiii de foame, rânduri-rânduri, și alții sparg banii aiurea, atunci nu e bine. „Am greșit”, recunoaște Săndel. „Atunci, în noiembrie 2006, am zis că războiul civil le bate la ușă, da’ uite c-au trecut 12 ani și nimic. Da’ vine, mă, vine. O să iasă urât de tot”.

articole publicate în numerele 42/2013 și 13, 14, 15, 16, 18, 19/2018 ale revistei Cațavencii

De Ceaușescu am scăpat...

... de Gabi Firea n-am scăpat. Farewell, București. Ne știam de 300 de ani, poate mai mult, poate mai puțin, cam de pe vremea Mavrocordaților, așa. Nu știu de ce n-ați încercați să-mi salvați viața, doar eram unul dintre puținele monumentele vii ale bietului vostru oraș, dar dacă asta a fost decizia primăriței voastre, eu o respect. Bine, nu c-aș avea de ales. Sper să vă bucurați din plin de cei câțiva metri pătrați pe care i-am umbrit cât am trăit.