Dar nu-i destul, din cel puțin două motive. Primul: cititorii noștri, cei care-s mai inteligenți decât ai lor, au îmbătrânit odată cu revista și încep să se cam lase de băutură, ceea ce este foarte trist (iar pe noi ne lasă fără pâine); al doilea, că cei serioși, care chiar beau, nu au nici timpul, nici cheful, nici banii și nici interesul de-a se flendura de colo-colo doar pentr-un păhărel de ceva, pe care oricine (chiar și eu) preferă uneori să-l bea pe îndelete, la el acasă. Ca să nu-i plictisim pe acești (tot mai mulți) cititori, plusăm cu încă un subtip de rubrică, și anume „Baruri pre-europene”, adică baruri care au fost în timpul și spațiul Pactului de la Varșovia și care nu mai sunt. Pentru astăzi am ales Casata.
Da, era cofetărie, nu bar propriu-zis, dar acolo puteai consuma alcool (aveau coniac și lichior), puteai fuma cât pofteai și, cel mai important între toate, puteai merge la toaletă! Civilizație, nenică. Bine, Casata provenea din interbelic, dar nu despre asta-i vorba acum, ci despre una dintre funcțiile oricărui bar din lume (sunt mai multe funcții, vreo cinci, o să le luăm pe rând), cea de facilitare. Cum s-ar spune și scuzați barbarismul, Casata era o facilitatoare: femeia și bărbatul intrau acolo separați și ieșeau împreună („La tine sau la mine?”). Bunînțeles că eu unul n-am intrat vreodată acolo, ca să nu mai zic de ieșit, pentru că atunci când Casata a murit, la 4 martie 1977, cu toți clienții dinăuntru, aveam cinci ani.
Unde anume era? Aici e-aici, că nimeni nu mai știe. Se pare că locul cofetăriei (zisă „Tasata” după cutremur) era unde-i acum stradela Tache Ionescu, între McDonald’s Romană și Café Milano. Dar asta-i, că nu sunt sigur.
***
Lămâița: stăm în Piața Universității, da? În spate-dreapta avem Teatrul Național, în spate-stânga avem spitalul Colțea (de fapt, scuarul unde a fost Turnul Colțea), deci în față ni se deschide bulevardul Elisabeta. Pâș-pâș, mergem pe axul drumului că nu-s mașini (suntem în imaginație, ne permitem), trecem de marea intersecție cu Calea Victoriei, pâș-pâș înainte, trecem și de intersecția cu Brezoianu, pâș-pâș pe lângă Cișmigiu, am ajuns în intersecția cu Schitu Măgureanu, stop. Aici e.
În stânga avem un bloc de apartamente, la parterul căruia sunt magazine („Tata & fiul”, „Librarul”, „Izvor Kebab”, „Libra Bank”), în drepta avem liceul Lazăr, în față-stânga avem un triunghiular bloc interbelic destul de jumulit („De închiriat”), iar în față-dreapta avem unul asemănător, tot triunghiular, tot interbelic, tot jumulit, la parterul căruia se află un Mega Image... dar la etajul căruia nu știm ce se află. Și ce n-am da să știm!
La acest din urmă parter era faimoasa cofetărie Lămâița, din care n-a rămas nimic, dar care a îmbogățit limba română c-o expresie, ceea ce și-ar dori orice scriitor, dar din păcate majorității nu-i iese (iar „Lămâița” nici măcar nu-și propusese așa ceva!); dar s-o luăm cu începutul. Dac-am fi în 1938, să zicem, intersecția ar arăta la fel, numai că-n locul blocului cu apartamente era grădina de vară „Cireșica”, în cele două blocuri triunghiulare erau bordeluri, iar liceul Lazăr era și el mai tinerel, avea doar 78 de anișori, nu 158 ca acum. Dar ia să facem un salt în timp, din 1938 în 1988: nu mai avem bordeluri, avem însă cofetăria Lămâița la parterul unuia dintre blocuri. Intrăm, cerem un suc, o prăjitură, plătim și plecăm cum am intrat – dacă nu știm parola. Dar dac-o știm, urcăm pe-o scară discretă din cofetărie până la etaj, unde avem parte de desfătări trupești în compania unor domnișoare. Sigur, este un păcat ce facem, dar ce ne face nouă guvernul Constantin Dăscălescu nu tot păcat este?!
Bordelul clandestin de deasupra cofetăriei Lămâița a funcționat timp de decenii în plin comunism și nimeni n-a avut nimic de zis (clienții erau străini care plăteau în valută), totul era condus din umbră de securiști, dar buba s-a spart când un mare mahăr a descoperit că prea-răsfățata lui fiică, elevă la liceul Lazăr, era și prostituată la „Lămâița”. Vă imaginați ce scandal a ieșit! Dar nu e treaba noastră. Noi am rămas cu expresia. „A pune botul la savarină”. Frumos!
***
Dunărea: nu-mi amintesc cine știe ce despre cofetăria Dunărea, la drept vorbind. Colegii mei se duceau des acolo, n-am prea înțeles de ce, era o cofetărie ca orice cofetărie, doar c-aveau plăcintă dobrogeană (vorbim de 1988, când în tot orașul nu mai era nimic de mâncare), era și-o mică terasă unde puteai să te așezi și să tragi de timp mâncând un pateu, o plăcintă sau o tartă atunci când aveai de așteptat pe cineva în zonă; cum nu erau mobile pe vremea aia, era destul de jenant să-ți dai întâlnire „la fântână” și să stai ca prostul zeci de minute în șir, pe când în jurul tău oamenii veneau, se pupau și plecau îmbrățișați, de mână sau la distanța aia exotică, de „plimbare amoroasă” cum zicea săracul Mihail Sebastian despre Lenny a lui. Poate că ăsta era rostul sau/și farmecul „Dunării”? Habar n-am, nu le-aveam eu cu amorul pe vremea aia.
Sigur că se dădeau și țepe, ca peste tot. Comandai, mâncai și fugeai până să-ți aducă nota de plată, doar că era trist dacă te invita o fată la „Dunărea” după figura asta și tu dădeai din colț în colț, că râlă, că să vezi, și n-aveai curaj să-i spui că tănticile de-acolo aveau memorie de elefant. Dar altceva am de zis.
Acum câțiva ani am intrat în localul fostei cofetării, aveam necazuri cu telefonul (acum e-acolo un Orange Shop). Pe mine mă știți. Ghinionist, ghinionist, dar cu lipici: am nimerit la o domnișoară consultantă de vânzări care m-a consultat foarte profesionist, că era frumoasă ca o finlandeză, m-a amețit de tot. Știți cum e. Simți nevoia să te cocoșești. Cum ea era tinerică foarte, m-apuc să fac pe Radu Anton Roman (versiunea pitică) și să-i explic istoria orașului (ea era din Pașcani, venise la studii): păi, dragă domnișoară, știi tu ce era aici înainte? Nu, ce? Ehehe, păi ascultă-l pe Moș Mihăiță, c-aici unde ai tu priveliște pe fereastră și-i vezi p-ăia care se pupă cu alea la fântână, a fost cândva biserica Ienei, căzută patriotic la datorie, în Ceaușimă! E?
Lasă că fata n-a înțeles nimic („Ce e aia «Ceaușimă»?”), dar după o vreme mi-am dat seama cât căcat mâncasem, involuntar: biserica Ienei NU fusese acolo, ci mai sus pe bulevard (cu foarte puțin mai sus, dar oricum). Iar de aici au eclozat următoarele întrebări: dacă eu, bucureștean din 1975, nu știam unde fusese biserica și nici când fusese călcată cu buldozerele (30 aprilie 1977, mult înainte de Ceaușimă!), atunci cine mai știe? Dar, mult mai important: ce relevanță mai are „știința” asta, a ceea-ce-a-fost-înainte-aici? Da, știu că s-a distrus enorm și se mai distruge încă (ce impersonal nevinovat: „se” distruge!), dar de nenumărate ori m-a izbit de acest adevăr: orașele sunt pentru oameni vii. Oamenii vii dărâmă ce-au construit oamenii morți și construiesc la loc, altfel. Iar știința celor care se cred păstrători e mereu prea mică: ce era pe locul Intercontinentalului?!
articole publicate în numerele 24, 30 și 40 ale revistei Cațavencii
foto: Mihai Alexe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu