Scriitori de poveste

Povestea a început bunînțeles cu Florin Lăzărescu, adică c-un telefon: „Mihăiță, nu vrei tu să scrii o carte?”. „Păi deja scriu o carte, Florine”. „Las-o dracu’ de carte și scrie altă carte, așa cum te-nvăț eu; că eu mereu te-nvăț de bine!”. Poți să-l refuzi pe Florin? Nu poți. Mi-a zis că cică să scriu de Vasile Pogor. Ce să scriu de Vasile Pogor, întreb eu. Ce vrei, zice Florin. „Auzi, măi”, îl întreb eu, „dar Pogor ăsta nu era cârciumar?”. El, de colo, că de unde ai mai scos-o și p-asta, Mihăiță tată, eu îi zic că am băut la Casa Pogor din Iași de unde am dedus că era cârciumar, c-așa sunt ăștia: ce, la Brașov n-am băut la „Casa Tudor”? Florin a râs într-un dinte și mi-a zis că n-a fost niciun fel de cârciumar, că să pun burta pe carte și să-i dau manuscrisul în trei luni, că are mare zor: „Nici eu nu sunt de capul meu, măi Mihăiță! Te rog foarte mult să mă-nțelegi!”. Adică tot Buzea era ăla hapsânul, cum ar veni. 

M-am dus la Bibnat, m-am dus la BCU, m-am dus la Biblioteca Academiei (da, aia unde citește Cristoiu, zice-se; eu n-am văzut niciun Cristoiu pe-acolo. Erau numai oameni serioși, veniți cu treabă, nu să se joace!), am scos material destul de gras (credeam eu, dar de fapt era doar grăsuț), am scris cartea, i-am trimis-o lui Florin, mi-a trimis-o înapoi pe motiv că era prea schiloadă, prea slăbănoagă, lăsa descoperite niște bucăți esențiale din viața lui Pogor al meu („Să pui mâna și s-o scrii la loc”). Am pus, am rescris-o, i-a plăcut („Vezi că se poate, Mihăiță?”), mi-a explicat că o să fie una dintre cele 11 biografii ale scriitorilor ieșeni cu care Iașiul se fălește. Era să mă scap în pantaloni: „Florine, vrei să mai scriu încă zece cărți de-astea?!”. M-a asigurat că nu și m-a rugat să nu fiu tâmpit, că celelalte zece au fost scrise de crema scriitorilor din generația mea. M-am scăpat în pantaloni. Ce știam eu de generația mea literară?! Nimic. Iar de crema ei, ce să mai vorbim. Mi-a tremurat carbonul de numa-numa până să pun mâna pe cele zece biografii „concurente” și să le iau la citit. Abia dup-aia am respirat ușurat: nu mă făcusem de râs. La mustață scăpasem, la mustață!

Să te compari cu morții e ușor, să te compari cu vii e greu: păi ce mare șmecherie e să scrii mai bine decât Cichindeal?! Vai de capul lui, săracul; iar despre alții ca el – Mumulean, Beldiman, Pralea, Sihleanu, Donici, Bolliac, Cârlova – nu e nimic de zis în afară de: pardon? Poate aveți treabă și eu vă rețin! Măi băieți, sunteți niște pigmei: limba română s-a făcut mare, voi ați rămas foarte mici. Nu-s prea convins că pe vremea voastră erați altceva decât „foarte mici”, dar enfin, poate că n-aveați termen de comparație; azi, însă, locul vostru e-n doctoratele șoarecilor de bibliotecă, nu-n librărie. Iar de bătut, eu mă bat cu ăi din librărie, nu cu voi, prăpădiților.

Ăi din librărie au ceva în comun, cel puțin ăștia zece: coaie. Nici unul n-a fost căcăcios, nici unul nu s-a pus în patru labe ca să-l pupe-n cur pe scriitorul său „de poveste”: Andrei Crăciun n-are nicio greață să mi ți-l dezbrace pe Creangă de legendă și să dea în fapt toată calicia de care omul Creangă era capabil (citiți cartea, sunt pasaje fabuloase); Tudor Ganea îl pune la punct pe Sadoveanu fără milă și fără discuție – colaborator comunist, favorizat al regimului, grandoman cu acte – iar nick-ul „Contele din Ciorogârla” va rămâne tinicheaua cea mai tinichea dintre toate tinichelele atârnate de coada maestrului; Costache Negruzzi ni l-a dat pe „Alexandru Lăpușneanul”, da, și pentru asta orice românofon are o datorie de onoare la Conu’ Costachi – nu însă și Bogdan Răileanu, care-mi dezvăluie sursa lui Negruzzi: pe Arkadi Arkadievici, der doppelgänger. Nu citiți noaptea cartea lui Răileanu, că vă cauzează; e-un sfat prietenesc. Dan Coman merge tiptiliș pe urmele lui Mihai Codreanu și află de unde avea maestrul bani de mers la bordel: îi cerea maică-sii. Când biata femeie a trecut la cele veșnice, maestrul Codreanu a găsit inspirație pentru sonete tot la bordel, dar bani cerea de-acuma de la nevastă-sa. Nicu Gane, prietenul de-o viață al lui Pogor al meu, a căzut în mâinile lui Iulian Ciocan și-a ieșit de-acolo nemuritor, da, dar șifonat rău de tot: nu poți să nu te bășici de râs la pasajul cu Nicu pictor, al cărui model – un cerșetor, un SDF-ist, un Obdachloser care puțea de cădea tencuiala de pe pereții atelierului – îl tapa de bani la greu pe domnul „pictor”, dar mai bine vă las să citiți singuri, că prea e savuros. Alex Tocilescu încearcă să fie băiat bun cu Topîrceanu al lui, dar nu-l protejează de the dark side of the Force: ieșeanul George Topîrceanu s-a făcut ieșean pe bani, nu pe semințe, că la București crăpa de foame. Otilia Cazimir, zice Simona Antonescu, era fată bună, dar cu lipsuri: n-o chema nici Otilia, nici Cazimir, nici sexy nu era, nici de măritat n-a reușit să se mărite, nici copii n-a avut, nici de-mbogățit nu s-a-mbogățit din scris (ca Sadoveanu, bunăoară), nici fericită n-a fost decât prea puțin timp (aici sunt pasaje dure, dar emoționante, chiar și eu m-am înmuiat oleacă: dragostea ei cu Top – George Topîrceanu – a fost pe bune și va rămâne pe bune, cel puțin cât va trăi româna ca limbă vie). Florina Ilis s-a furișat cu răutate în mintea arsă de nebunie a lui Eminescu și și-a scris cartea de-acolo, scuipându-l pe Maiorescu venit în vizită și nepregătindu-se de moarte, cum ar fi făcut orice om normal (dar cum să te pregătești de moarte când ești nebun?!); când zic „coaie” vorbesc serios, că eu unul n-aș fi avut sânge-n pompiță să fac ce-a făcut Florina Ilis, da’ recunosc cinstit că eu sunt mai fricos decât cei mai mulți oameni, ceea ce nu înseamnă mare lucru, că oricum scriitorii sunt oameni fricoși, prin natura profesiei. Bine, nu și Adela Greceanu, care-i dă voie lui Alecsandri în curtea școlii, ca să se producă și el în fața gagicilor cu următoarele versuri: „Ah, doamnă, ești belă ca roza ce crește / Și fruntea-ți divină treptat se belește! / Ah! lasă-mă a-ți spune cât sum fericit, / Văzând dulcea-ți față c-astfel s-a belit!”. În ce-l privește pe Cristi Fulaș, ăsta-i negru-n cerul gurii, e pitbull pregătit să ucidă: îl ia pe bietul mitropolit Dosoftei și-l bagă direct în pușcărie, în Polonia la Zolkiew care acum se cheamă Șovka și e-n Ucraina (sic transit gloria mundi). Fiind om bun Fulaș ăsta al nostru, suflet cald de creștin, îl ține pe Dosoftei în pușcărie până moare, ca Dumas-père pe l'abbé Faria. Eu v-am zis de la-nceput. Scriitori? Caveat! 

În materie de bătaie, n-au eu treabă cu nouă din ăștia zece, că nu mânc aceeași pită cu niciunul dintre ei; drumurile lor nu sunt și drumul meu. În ceea ce-l privește pe Cristi Fulaș, însă, lucrurile ar fi putut sta foarte rău dacă știam mai demult de el, dar cum n-am știut, e o șansă bunișoară să nu ne ciocnim vreodată: el și-a terminat trilogia, eu încă nu; el și-a dat preaplinul măsurii de traducător, eu încă nu; a fost tradus el însuși într-o grămadă de limbi, eu încă... hai, gata, închei aici comparația că mă enervez! Fulaș și cu Buzea au o genă comună, genă „stradală”, dar el aleargă deocamdată pe-un culoar paralel, unde-i și doresc s-ajungă la potou, că eu am alte treburi. Pe culoarul meu nu alergă nimeni și așa vreau să rămână situația, că n-am chef de concurență tocmai acum, când am prins și eu oleacă de cheag. Cum ziceam: caveat!

În poză sunt cu Paul Cernat (criticul, cel care e-așezat lângă mine), cu doamna Bianca Burța-Cernat și cu Iulian Ciocan (cel de lângă ea). Doamna mi l-a citit pe Pogor și i-a plăcut, m-a lăudat în public (nu mi s-a mai întâmplat mie asta de la ora de istorie din clasa a cincea, ia să vedem, anno domini 1982), a zis că bravo Buzea, ai făcut treabă bună (m-am ciupit ca să mă potolesc, că mă umflasem în pene ca un curcan, gata-gata să plesnesc!), a citit și un mic pasaj din cărticică, ce să mai vorbim, m-a făcut om. Iulian a zis și el de-ale lui, l-a mai spălat pe Nicu Gane de păcate (nu că-n carte îl făcuse albie de porci, dar orișicât, tot îl bubuise oleacă), iar Paul a venit cu următoarea idee, care m-a umplut instantaneu de pricinoșenie: cum, domnule, de n-am avut eu ideea asta înaintea lui?! Cum?!

Bref: dacă Iașiul a adunat fără mare efort 11 biografii ale scriitorilor „ieșeni”, celelalte orașe culturale de ce n-ar face-o? Nu c-ar fi nevoie de mari scriitori, de mari și nemuritori autori de opere inefabile etc, e nevoie de mari biografii ale artiștilor cu vieți „dense”, chiar dacă-n urma lor n-a rămas mare operă literară (ce, în urma lui Pogor a rămas?!). De ce să nu-și prindă Oradea eroii ei într-o colecție asemănătoare, de pildă? Brașovul, Bacăul, Constanța? Clujul, Craiova, Brăila? Sibiul, Timișoara, Suceava? Bucureștiul?! Câte biografii fabuloase au „în adormire” bucureștenii? Păi numai un tur mic, de vară, prin Bellu poate da pe puțin 20-30 de posibile biografii mai tari ca orice roman! Mai mult decât atât, sunt orașe mici care se pot „agăța” fără nicio problemă de-o biografie mare, ca Oneștiul de Nadia Comăneci, Sighișoara de Sándor Petőfi (apropo, știți care e varianta maghiară a zicătoarei românești „Ai dispărut ca măgaru-n ceață”? Pe ungurește vine „Eltűnt mint Petőfi a ködben” - și la chestii mărunte ne fac ungurii, poftim! Noi cu măgarii, ei cu poetul național!), Jimbolia de Lenau etc, se pot găsi biografii magnifice oriunde, numai să vrei să le cauți!

Eu zic c-aici e-o pâinică de mâncat și pentru Ministerul Culturii, și pentru ICR, și pentru primarii de oriunde, și pentru Consiliile Județene, și pentru publicul cititor, și pentru profesorii de toate gradele din preuniversitar. Păi una e să predai un „maestru” după manual și alta e să-l predai dup-o cărticică din „Scriitori de poveste”, heya?