Așa era berăria Patria de pe bulevardul Magheru, undeva între hotel Ambasador și cinema Patria din blocul Aro. Jegoasă cum e greu de crezut că poate fi o berărie, chiar și comunistă; ca să nu se vadă prea bine (deși se vedea), încăperea era ținută în penumbră, prin procedeul tehnologic „nu spălăm niciodată geamurile”, și pentru că nici așa nu era suficient de întuneric înăuntru, existau și niște perdele de cârpă infectă, ca alea de pe vechile trenuri personale, dar mult, mult mai murdare, ziceai că-s luate direct din casa lui Miss Havisham. Acolo, la o masă, îl văd bând bere pe Mitică Popescu, actorul; intru plin de tupeu (poate să fi fost 1990, poate să fi fost 1991, dar până-n Mineriadă, știu foarte exact c-aveam capul încă nespart și nu purtam șapcă), m-așez la masa lui și-i țin un discurs absolut aiuritor (și jignitor!), din care se înțelegea că, maestre, știți, eu mă consider un depozitar, adun și păstrez pentru viitorime fapte și fragmente de trecut, și cum dumneavoastră sunteți un astfel de fragment și cum n-o să mai trăiți mult (exact așa i-am zis: „Cum n-o să mai trăiți mult”), mi-am luat libertatea de-a intra în vorbă cu dumneavoastră, sper că nu mi-o luați în nume de rău, plus că am și mica rugăminte de a-mi spune ceva memorabil.
Maestrul și-a băut halba, i-a zis chelnerului: „Băiatul ăsta plătește”, și-a plecat.
***
Primo: nimic n-a rămas din Turn, nici măcar amintirea. Am căutat pe net, ba cu „berărie turn”, ba cu „restaurant la turn”, ba cu „câmpineanu berărie bucurești”, dar cu orice am încercat, nu mi-a dat nimic. Zero barat! De parc-ar fi o parte a memoriei colective ce-ar trebui ștearsă cu totul. Secundo: am fost la Turn o singură dată, cândva între toamna lui 1990 și vara lui 1993, dar nu aș putea să precizez când anume. Pe strada Ion Câmpineanu (fostă „Regală”, pentru împătimiții de Caragiale-père), cum treceai de intersecția cu Calea Victoriei spre Sala Palatului, coborai oleacă în pantă dulce și dădeai de-un bloc, pe mâna stângă, cu nimic deosebit de alt bloc; acolo, la numărul 25, intrai în scară, urcai până la etajul întâi și intrai în berărie. Nimic deosebit, lume multă, bere proastă, fum de țigară, chelneri infecți (în comunism, chelneria nu era o meserie, ci o instituție; cred că-n Uniunea Sovietică s-au făcut și studii de antropologie pe tema asta, dar n-am date exacte), mâncare pe sponci, mai mult chiflele muiate-n sare ne țineau de foame. Întrebare auxiliară: cum de berea, care dispăruse în comunism, a apărut imediat după Revoluție? Mi se pare foarte dubios. Să fi fost împins poporul la disperare chiar și printr-o metodă ca asta?!
Terzo: ce-aș putea eu povesti despre cum a fost în Turn, în afară de nimic? Exact. Nu am nimic de povestit, nu nimic interesant, ci absolut nimic, nici interesant, nici neinteresant. Am stat la masă cu gașca de roacări, am băut bere, am mâncat chifle cu sare și am tăcut, ascultându-i cum vorbesc degeaba (pe vremea aia se spunea „a abera”): unul râdea singur pentru că îi spunea chelnerului „băiete” când ăla nu putea să-l audă; altul se lăuda în gura mare („Eu dau limbi în răspăr, ca paloșu’!”) și râdea singur; un al treilea a repetat toată seara „Hai, maestre, fă pam-pam” și a râs – ghici-veți oare?! – tot singur. Mica mea experiență solipsist-cretinoidă poate fi ușor recunoscută de toți care-au trăit anii ăia, citesc această revistă și-și zic: „Da, bă, are dreptate Buzea: ce dracul căutam eu acolo?”. De ce generația noastră a făcut aceste lucruri plictisitoare și sărăcitoare sufletește, de ce n-a folosit altfel acel prim deceniu, de ce și-a sabotat singură timpul – nu știm. Dar ce-o să ne răspundem celor încă nenăscuți, când ne vor întreba ce-am făcut noi cu libertatea, atunci la-nceput?!
În răspăr, ca paloșu’. Mda.
***
Simplon: faptul că bucureștenii se cred moțați e-o convingere generală în toată țara, așa cum e-o convingere generală în cartierele Bucureștiului faptul că ăi din Centru se cred moțați (eu, bercenez de primă generație, împărtășesc această convingere: nu una, ci două gagici m-au părăsit pentru că locușorul meu e-ntr-o zonă „rău famată”. Nu voi uita niciodată, îi voi hăitui pe „centriști” fără preget), iar ce poate fi încă mai în Centru decât Calea Victoriei?! După mica-mi știință, nimic. Așa că răfuiala cu Centrul o încep de la Simplon (Calea Victoriei no. 31). Pe el!
Zice-se c-aici ar fi fost o cafenea semi-celebră, Café de la Paix pre numele ei din interbelic, ceea ce nu cred: cum dracul să fie „celebră” dacă era fix peste drum de Capșa?! Mai degrabă era genul ăla jegos de after-hours, adică cine se-mbăta la Capșa era dat afară și se ducea la Café de la Paix, unde-i găsea pe nenorociții gen Zaharia Stancu, otrăviți de ciudă că n-aveau nici fețe, nici bani de Capșa; asta cred, dar n-am de unde să știu sigur. O variantă ceva mai omenească e c-acolo se-aduna actorimea de la teatrele dimprejur, mai pe ieftinache, să se răcorească după spectacole. Dar nici asta nu știu sigur. Dup-o vreme, cafeneaua a devenit restaurant cu autoservire și-așa a traversat tot deșertul comunist, ca „Autoservirea Simplon”; habar n-am de originea numelui, dar îmi pare interbelic. Prin 1987-1988, eu așa l-am apucat: o bombă infectă, plină de fum, în care principalul fel de mâncare era vodca, deși exista și-un galantar cu „produse alimentare” (ha!). După Revoluție, spațiul a fost luat de niște băieți care-au deschis o „Școală de Scufundări” (nu e banc!), adică acolo aveau biroul, „scufundările” se făceau în diverse piscine din București, care mai de care fără apă (de unde apă în 1990?!). Să tot fi fost anii 1991 – 1992 când Simplonul a redevenit Simplon, adică un bar pestilențial, unde numai bărbații adevărați puteau intra fără să vomite. Printre bărbații adevărați am fost și eu. O singură dată. Nici n-am apucat să duc paharul la gură, că la masa mea s-a și înființat un pleșcar, că moșule, că nu știu ce, că dacă-l știi pe Dineață („Nu, nu-l știu”), sau pe Kovacs („Nici”), sau pe Ciclopu („Nu!”), sau pe Popeye („Pleacă, mă, de-aici!”). Că cică e obligatoriu să-i știi p-ăștia dacă vrei să bei în Simplon, că toți sunt „tovarăși” de-ai lui (de-ai pleșcarului), oameni de o deosebită rezonanță culturală („Valoare mare, moșule!”). Am plecat. Simplonul s-a-nchis. În 2007 a anunțat Primăria că face acolo un Centru de Informare Turistică. Îhî.
articole publicate în numerele 38, 39, 41 ale revistei Cațavencii
N.M. pentru a V-a (și ultima) parte a seriei „Baruri pre-europene” am pregătit Cina, Turist și Lăptăria lui Enache. Așa ceva nu se ratează!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu