Vara în care mama a avut ochii verzi

Faceți-mi un pustiu de bine: deschideți wikipedia english și căutați pagina „Literature in Moldova”. E o pagină lungă și searbădă, din care copiez aici bucățica „Modern Moldova”:

Since independence, Moldova has continued its literary tradition across genres. Vasile Gârneţ is in the vanguard of the experimental novel (Martorul, 1988), and Grigore Chiper writes consciously fragmentary quotidian prose. Nicolae Popa’s „Avionul mirosea a pește” (The Plane Smells Of Fish, 2008) is a postmodern novel that symbolises the peacefulness of his people despite the hardships thrown by history. Dumitru Crudu’s „Măcel în Georgia” (Massacre in Georgia, 2008) is an ironic reflection on the essential unchanging nature of his country, whether Soviet or independent. Emilian Galaicu-Păun (Air with Diamonds) is a contemporary poet called eloquent, assured, politically engaged. The Gagauz language enjoyed a resurgence in the independent republic of Moldova. A weekly newspaper Ana Sözü (Mother tongue) began publication in 1988, and a Gagauz university opened in Comrat in 1991.

Avem deci patru nume: Vasile Gârneț, Grigore Chiper, Nicolae Popa, Dumitru Crudu. Mă refer la romancieri. Ce arată acest lucru?

Fie că wikipedia este una din cele mai puțin credibile surse de informare generală, fie că eu sunt un cititor complet tâmpit, iar piața de carte din România habar n-are de valoarea literară. Pentru că în România sunt citiți trei oameni, mari și lați: Iulian Ciocan, Dumitru Crudu și Tatiana Țîbuleac. Altădată despre Iulian și Dumitru, acum despre Tatiana.

A scris o capodoperă. Pe bune. Unul dintre cele mai bune romane scrise în limba română în secolul XXI, categoric în top 10, după mintea mea chiar în top 5, dar pe mine nu se poate pune bază, că sunt umoral (chitros, adică). Cartea este perfectă; e greu de crezut că Tatiana va mai scrie vreodată ceva la asemenea înălțime. Dacă e să combin invidia de breaslă cu vorba frustă, aș zice că Tatiana ne-a dat perversa ca pe Târgu-Ocna.

Ce a scris în cărticică de m-a impresionat atât? Păi, ce să scrie. Despre dragoste și moarte, singurele subiecte eterne ale literaturii care rămâne vie (poți să scrii și despre alte căcaturi, dar fii conștient că au termen de garanție redus, foarte redus. Spre exemplu, îți poți descrie experiențele sexuale într-un roman de 600 de pagini. Cartea ta va trăi cât vor trăi glandele celor pe care i-ai și le-ai descris acolo, nu mai mult. Apropo, „Vara în care mama a avut ochii verzi” are 121 de pagini. Aerisite!).

Comparația cu „Love Story” al lui Erich Segal se impune de la sine, dar după mintea mea cartea Tatianei este mai bună, deși mă îndoiesc că traducerea în engleză s-ar putea ridica la nivelul originalului în română (deși nu-i imposibil).

Tatiana e peste Erich la partea de furie pe care o implică moartea, moartea de boală. Știu ce vorbesc, mi-am văzut murind ambii părinți. Înainte și după durere e furia, furia neputinței și a vinei (imaginare, dar asta nu contează).

Știu cum să vă fac să citiți cartea: nu e povestea unei singure morți, este povestea a două morți și jumătate. Mie nu mi-ar fi dat prin cap așa ceva.

Rusia la răspântie

Habar n-am cine e Oleg Serebrian și nici nu mă interesează. Dar Rusia mă interesează, ca pe orice român, așa că mi-am bătut capul să citesc cartea asta, poate aflu ceva nou. Și, da, am aflat. Am aflat despre ce „răspântie” este vorba, în opinia lui Oleg Serebrian.

Dar până acolo, alte câteva chestii: cartea e interesantă, este foarte interesantă, o recomand. Simplă, clară, de bun simț, bazată foarte mult pe surse în limba rusă (ceea ce-i foarte important, că majoritatea celor care scriu geopolitică în română nu au acces la aceste surse pentru că nu cunosc această limbă), și cu o abordare inedită, pentru mine. Autorul descrie relațiile Rusiei cu cele cinci națiuni determinante pentru ea: musulmanii, evreii, germanii, americanii și chinezii. N-am mai văzut nicăieri o asemenea abordare, dar este foarte utilă, foarte plăcut (și incitant) de citit și foarte grăitoare pentru autopercepția rușilor. 

Ca orice mare națiune planetară, și lor le pasă de relațiile pe care le au (și le-au avut) cu cei importanți, nu cu niște români, letoni sau portughezi oarecare. Sigur, prin „germani” sunt percepuți chiar germanii, nu europenii în general, dar acum în 2017, cu UE dominată copios de Germania, s-ar putea spune că, din punct de vedere speriat-rusesc, românii, letonii și portughezii sunt și ei niște germani mai mici, niște țuțeri ai germanilor, mai exact, deci pot fi tratați la grămadă (asta nu spune Serebrian, asta spun eu, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni, sau poate tocmai de-aia!).

În ceea ce privește parte de istorie a imperiului rus, sunt câteva lucruri pe care nu le știam și pe care le-am aflat din carte: Tuva, Hiva (Khiva), Buhara (Bukhara) – ultimele două în actualul Uzbekistan, țară de care am să vorbesc în altă parte, Mongolia (exterioară), Primoria, Priamuria (foarte greu de distins între ele, până te prinzi că le desparte fluviul Amur) sunt „provincii” rusești cucerite foarte târziu (1924, Tuva), sau niciodată (Mongolia), sau deja pierdute (Buhara) și care au cu „centrul” o relație extrem de complicată și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, ambiguă. Nu-i a bună. Cele două războaie cecene de la sfârșit de secol XX vor părea minore, dacă ce prevede Serebrian se adeverește. Și cam așa se-arată. Demografia nu ascultă de ideologie, fie ea comunistă sau naționalistă.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la cartea asta este „răspântia” de care pomenește autorul încă din titlu. Bref: Rusia are Occidentul într-o coastă, China în altă coastă și lumea islamică (Ummah) pe burtă. Ce-o să facă? Nu se poate bate cu toți. Trebuie să aleagă. Aici, în punctul ăsta, Serebrian și cu mine nu mai suntem prieteni.

Pentru el, „Occidentul” este UE. Pentru mine, Occidentul este NATO. Serebrian propune Rusiei să se alieze cu UE și să se opună astfel cu succes restului NATO (Canadei și SUA), pentru a obține o „contrapondere” continentală între cele două mari puteri planetare ale momentului, SUA și China. El zice că actuala alianță Rusia-China este absolut condamnată pe termen lung (ceea ce este corect). Dar eu nu cred în soluția lui. Poate greșesc eu, poate greșește el, poate greșim amândoi. Nu se știe. Viitorul nu este cunoscut de nimeni. Vom trăi și vom vedea! Mă rog, veți trăi și veți vedea, că sunteți tineri.

Interesant, din punct de vedere psihologic, este ce implică soluția lui Serebrian pentru el personal, ca cetățean al Republicii Moldova. Dacă UE face alianță cu Rusia, atunci Republica este în mijlocul geografic al alianței, ferită de orice belea posibilă, stă culcușită în alianță ca în pântecul mamei, la adăpost de orice necaz (și păstrându-și statalitatea pe termen nedefinit). Dacă, dimpotrivă, actuala rivalitate între NATO și Rusia rămâne valabilă, cu China în expectativă, atunci Republica este exact pe linia de fractură, cum e mai rău, în bătaia puștii din ambele părți (și cu șanse mici de-a rămâne „vie”, adică stat recunoscut și membru ONU). Cu alte cuvinte, conștient sau nu, Serebrian face geopolitică emoțională, „Hai să vă explic eu ce trebuie să faceți ca să vă fie vouă bine. Și, ce să vezi, și mie!”, lucru pe care l-am cam făcut toți geopoliticienii de la bun început, doar că niciunul n-a vrut să recunoască.

Nici mie nu mi-ar conveni să recunosc așa ceva, da’eu fac recenzii, nu geopolitică!