Croația (II)

Elephant: am fost la Bruges, am stat la hotelul Ter Brughe de pe canalul Speelmansrei și am scuipat pe geam direct în apă, ceea ce mi-am dorit de când mă știu; dar asta nu interesează pe nimeni. Nici chiar pe mine, că altul este subiectul: ne-a plouat cu dușmănie după plimbare, la întoarcerea spre hotel, am ajuns ciuciulete, fiică-mea și nevastă-mea au urcat de urgență sus în cameră să se schimbe, să se încălzească la un duș etc. Eu am rămas la barul hotelului, că avusesem pe mine pelerina de munte, ploaia mă necăjise strict la vârfurile bocancilor, așa „Mami, eu rămân aici la un ceiuț fierbinte” s-a transformat în trei Brugge Tripel și-o palavră cu Ania.

Simțisem încă de la cazare că accentul recepționerei e colțuros și-n engleză și-n franceză, deci m-am gândit că tipa trebuia să fie polonă, lituaniancă sau slovacă. În după-amiaza cu ploaia n-avea clienți la recepție, a făcut pe barmanița și a stat cu mine oleacă la sfat, cât timp și-a făcut o cafeluță pentru sufletul ei. Țeapă: era din Croația. Aș fi putut jura că e de neam slav dar în niciun caz sud-slav, că slavii de sud nu arată ca ea: față rotundă, păr blond-cânepiu, ochi albaștri ușor asiatici (în Republica Moldova vezi frecvent genul ăsta de chip). Mi-a zis că e din nordul Croației, dintr-un oraș care se cheamă Varazdin.

Nu mi-a spus nimic numele localității, nu mi-a sunat niciun clopoțel. Varazdin, așa, și? Păi, Varazdin, știi, Mihail, acolo pe Drava, unde avem noi probleme cu ungurii. Zbang! Dă-o dracu’ de bere, din momentul ăla am fost numai ochi și urechi: spune, Ania, povestește, dulceațo! Păi, da, Mihail, știi... pe la noi ungurii au fost mereu oameni buni, așezați, harnici și cinstiți, să fii ungur în Varazdin era, cum să spun, ca o recomandare. Ungurii din Ungaria erau foarte săraci când eram eu mică-mică, la noi o duceau bine, toți o duceam bine, dar apoi au venit vremurile grele, a fost război pe Drava-n jos, la Osiek, mulți oameni s-au refugiat, a fost rău. În timpul ăsta oamenii din Ungaria au avut pace și s-au îmbogățit ca-n basme, au venit la noi și-au început să cumpere. Oameni pricepuți, nimic de zis, eu m-am băgat chelneriță după liceu, la Elephant, un bar foarte la modă, am învățat meserie și limbi străine, mulțumesc lui Dumnezeu. Pe urmă am lucrat la Medina Skrinja, cel mai cel bar din Varazdin, cu patron tot ungur, unde-am rămas însărcinată.

***

Shotgun Shooters: am relatat numărul trecut cum stăteam la bar cu Ania, recepționera de la hotelul Ter Brughe din Bruges și depănam amintiri (ale ei) în timp ce balotam trei beri (ale mele). Atmosfera era, cum să spun, foarte caldă, foarte dulce (afară ploua cu găleata, se întunecase, hotelul era aproape gol, camere goale cu nemiluita, femeia de serviciu plecase și ea acasă), Ania râdea cu toată gura când își amintea cum fusese ea tânără și proastă (rămăsese însărcinată cu patronul, îl iubea de nu mai putea, ăla nici n-a vrut s-audă, a concediat-o fără discuții). Eu i-am pomenit de expresia americănească „Never fuck your payroll”, ea mi-a spus cinstit că n-o înțelege și tocmai ne amuzam încercând s-o traducem cu Google Translate (iese „On ne baise jamais le paie”, nu insistați!), când apare nevastă-mea. Bum! Eu credeam c-am încurcat-o, îmi umflam deja gușa cu explicații, când Ania se repede la fiică-mea și-ncepe s-o giugiulească cu lacrimi în ochi, de n-a mai zis nevastă-mea nimic, a uitat nu numai de mine ci și de berea de pe masă.
Păi, da. Că Ania nu a vrut să renunțe la fătul din uterul ei. A ales să renunțe marea iubire (patronul de la Medina Skrinja din Varazdin), la job, la familie și la orașul ei natal, s-a mutat la o prietenă din Split, a născut acolo și s-a reapucat de muncă după vreo câteva luni de alăptat, că simțea că înnebunește fără lucru. Prietena ei era ceva bossuleață la un hotel de-acolo, șefă de personal (parcă!) i-a găsit repede un job la un restaurant, măcar că Ania lucrase înainte doar la baruri. Dar s-a descurcat, a învățat și meseria de ospătară (diferențe există, dar nu-s așa mari), a fost și cameristă la hoteluri, a mai lucrat și la terase sezoniere de vară – se pare că Split este, sau era, un hotspot pe harta Mediteranei turistice, cel puțin pe partea europeană – iar cel mai mult și mai mult i-a plăcut la Shotgun Shooters, care-i un bar de răi. Sau era, enfin. S-a căsătorit cu un muzician, omul s-a dovedit un tată foarte bun (le și bea, zicea Ania, dar era bun cu ele și la băutură), câștiga însă cam puțin, ea ținea casa. A venit la muncă în Belgia doar din iarnă, dar se gândește să rămână și să-și aducă și fetița, pentru început. Are exact anii fiică-mii.

Croația (I)

Croația: „De unde ai asta?”, îl întreb. „De la un bosniac”, îmi răspunde el, aiurea cu drumul. „Stai drept, nu te mișca, imediat sunt gata”. Am tăcut din gură, urmărindu-l cu coada ochiului cum lucrează. E fantastic de îndemânatic… artist!

Valeri Krucikovski e unul dintre prietenii aceia cu care te alegi în călătorii, cu care legi simpatii inexplicabile și cu care rămâi în legătură ani și ani, deși experiența de viață a unuia nu pare să aibă contact cu nimic din cea a celuilalt. Pur și simplu, Valeri și cu mine ne plăcem reciproc, iar – bonus! – el are și încredere în mine, chiar dacă reciproca, alas, nu-i valabilă. Eu n-am încredere în nimeni.

E artist plastic, portretist (de nevoie) și peisagist (ca aspirație), dar deocamdată nu a dat lovitura, nu s-a impus, n-a avut expoziții etc, așa că mai face un ban umblând prin Europa după cârdurile de turiști. Ne-am cunoscut la Paris și ne mai întâlnim când și când, dar numai vara (iarna stă la cutie și pictează; aia-i munca lui serioasă, ce face verile e așa, pentru câștigare de arginți, nu pune preț pe portretele lui fulgerătoare, pe care eu le consider capodopere), iar vara asta ne-am revăzut în Malines. Avusese o zi proastă – ploua, turiștii grămadă prin cârciumi – i-am dat câteva pachete de țigări, mi-a mai făcut un portret (nevastă-mea zice că m-am și găsit eu, ăla arătosu’), mi-a mai povestit de prin călătorii. Am cerut să văd creionelul lui ciudat (da, fraza sună cam homo – vă asigur că nu este cazul).

Era un fel de teacă de ciot de creion, la un capăt, și un coupe-papier în formă de frunză de salcie, la celălalt capăt. Bronz incizat. Foarte frumos, cu aspect de vechi, de artefact: cică de la un bosniac îl avea, un distrus cu care băuse în Mlinki Kamen din Sisak, undeva prin Croația (nu știu unde anume, eu n-am fost în Croația). Zicea Valeri că bosniacul o-ncasase nasol în război, vai de capul lui, nici nu vreau să mă gândesc (ferească Dumnezeu!). Musulman, ăla: coupe-papier-ul era în familia lui de generații, ca foarte multe alte obiecte (probabil valoroase, nu știu, zic), dar bosniacul căzuse la patima beției, le dădea pe câte o carafă de rachiu. M-am uitat pe net: pare-se că-n Sisak a-nceput, cumva, povestea lui Mihai Viteazul. Ei?

***

 

Beam cu un amic într-un bar din Pesta, acum niște ani, și mă văicăream ca o muiere că nimeni nu îi „înțelege” pe români, care au făcut și-au dres; vorba lui Ion Barbu, „eram mult mai prost pe-atunci”. Amicul meu, om cu carte grea, a zâmbit, a muiat un deget în paharul lui de vin (eu beam bere neagră slovacă, el vin tare, unguresc) și mi-a desenat repede o harta a Estului: „Mihăiță, fii atent”, a zis și a întors fața de masă din hârtie invers, ca să văd clar desenul hărții, în timp ce el îmi explica cu încetuțul. „Există o narativă a românilor, bulgarilor, albanezilor, grecilor, armenilor, georgienilor, sârbilor, ucrainienilor și-a altor mărunței: «Noi ne-am bătut cu turcii». Există însă și o narativă a polonezilor, maghiarilor, croaților și austriecilor: «Noi ne-am bătut cu turcii. Voi nu v-ați bătut cu turcii, voi sunteți turcii». Există, desigur, și narativa rusă: «Marș, mă!». Dar cea mai complexă și mai greu de înțeles – atenție! – de mine și de tine, de către noi doi în același timp, este narativa turcă: «Da’ de Pax Ottomanica n-ați auzit, fursecarilor?»”.

Pe 9 octombrie am fost cu nevastă-mea în Olive Tree din Bruges ca să bem pentru cei șase ani de căsnicie („Cam mulți”, zicea ea, „la anu-mi iau unul mai tânăr!”) și am bârfit-o pe Ania, recepționera croată de la hotelul nostru, care avea păreri extrem de asemănătoare cu amicul din Pesta. Este ciudată această mândrie croată, despre care se știe destul de puțin în România (mă rog, poate sunt eu mai ignorant), dar care e-absolut reală, pot să jur pe cruce. Să fi fost eu croat, m-aș fi dat mare cu echipa de fotbal, cu litoralul, și poate – poate! – cu foarte rapida recuperare a decalajului față de UE. Dar în mințile croaților rulează alt film. Bărbații lor sunt cei mai viteji, femeile lor sunt cele mai frumoase, vinurile lor sunt cele mai bune iar istoria europeană s-a făcut și s-a desfăcut numai în Croația. Păi? Romeo și Julieta, bunăoară, au fost croați! Nu știam, dar ne-a povestit Ania.

Mi-am amintit avertismentul amicului din Pesta: „Dacă vrei să te duci în concediu în Croația, ai mare grijă că tu ești rău de gură. Te bagi în seamă cu oamenii, faci pe prietenosul și de obicei îți iese, nu zic. Dar ai văzut ce era să pățești la Belgrad, cu gura ta slobodă; vezi că sârbii sunt direcți, îți scapă imediat un pumn între ochi, dar croații sunt mai ai dracului, mai perfizi; dă tu aiurea din gură, spune-le ce nu vor s-audă și-o să vezi cum te-aranjează ei, de nu-ți mai trebuie”.

Paris (III)

Rue de Choiseul: Florin Iaru! Ce caracter: maestrul meu venerat, da’ nu este ușor să-i fii ucenic, nu-nu! M-am milogit de dânsul: „Florine, fă-mi și mie o listă de lecturi! Da’ mai scurtuță, așa, mai ușurică, mai pentru puturoși, mai pentru lasă-mă să te las: învăț de zor franceza ăstora, doar că mi-ar trebui și-un băgăjel literar, cât de cât... zi că la un moment dat am de vorbit c-un om de cultură; atunci ce fac?!”. Florin Inimă-Mare mi-a dat o listă pe care era și grasul de Gustave: „Madame Bovary”, „Bouvard et Pécuchet” (p-astea le bifasem) precum și „L’Éducation sentimentale” (de care mă ferisem ca de Ucigă-l Toaca, din cauza titlului). Ce era să fac? M-am înhămat la lectură. Boring, boring, boring: acum 151 de ani se scria altfel decât acum (auzi-auzi: „nori trandafirii”!), dar mai ales se citea altfel, mai pe îndelete, mai în tihnă, mai fără multitasking. Oamenii ceia păreau că n-aveau prea multe de făcut pe lume, ca să fiu cinstit: Frédéric, de profesiune rentier (?!) se ține de prostii în loc să-i facă o curte energică și targetată doamnei Arnoux și să se bucure amândoi de sex (de sexul de foarte bună calitate dintre o doamnă de 30+ și-un tânăr de 20+). În schimb, el „visează” și sparge banii pe mici cadouri dubioase, gen „umbreluță cu mâner de fildeș” (WTF? Păi și elefanții, săracii?! Că doar nu exista fildeș artificial pe vremea aia!).

Dar tot citind, asudând și blestemându-l pe Florin Iaru, am ajuns să mă gândesc numai la strada Choiseul, la această Rue de Choiseul unde locuiește frumoasa Marie Arnoux și țopârlanul ei de bărbat (negustor!). Acțiunea are loc pe la 1840, așa c-am intrat pe google maps, să văd dacă strada mai este (și mai este!). Am vrut să scriu la rubrică de-o cârciumioară de pe Choiseul unde să fiu băut și eu cândva... dar n-am găsit material. Există baruri pe Choiseul, numai că, oricând mi-am scremut memoria și mi-am forțat imaginația, n-a ieșit nimic. N-am fost acolo.

Mă cheamă Șerban pe la el, îi spun ce necaz am și-mi zice: „Pe Choiseul? Păi aveam un depozit acolo, mă rog, patronul avea. A-leo, ce șprițuri trăgeam după muncă, cu băieții!”. Eu am rămas mut ca piramidele. El a reluat ideea când mă conducea, la plecare, după beri-beri-beri: „E orașul meu, băbăiatule”.

***

Café Anglais: ziceam data trecută cum mă strofoc eu degeaba, ca peștii pe uscat: Parisul, Parisul, Parisul! Păi da, Parisul, dar care Paris? Că unul e Parisul visat din Bercsényi în iarna 1984 – 1985 (fimbul, pentru bătrâneii care-au apucat-o), și altul e Parisul în care tre’ să supraviețuiești cumva, ca mine după 2007. Cu totul altceva! Am cam strâns din cur, recunosc, n-a fost Parisul ăla la care visam, dar a fost totuși o chestie. Am ieșit și eu din cartier, păi ce maica mă-sii! Și mai sunt și alte Parisuri, ca de pildă ăl de-anu’ trecut, din 2019, burghezel și fără riscuri… un Paris de cuminciori, de unde-i-pui-acolo-stau. Nimic de povestit. Ceea ce era de povestit, am povestit: cu ceiuț, cu Disneyland, cu bavetă, cu supică etc. Dar nu am terminat, nu-nu! Mai e înc-un Paris: cel din cărți. Bam! Direct! Bam-bam! Da, domnule!

Florin Iaru m-a obligat, cum am zis deja, să citesc Flaubert (un gras, un trist, un frânt, mi-e milă, ți-e milă, csf, ncsf), iar acolo în Flaubert ăsta, cam pe la sfârșitul părții a doua a romanului („Educația sentimentală”, evident) apare și Café Anglais. Loc foarte fin, zice-se, unde lumea cu posibilități își bea mințile, iar lumea fără posibilități își storcea nasu’ de geam, ca Fetița cu Chibrituri și ca mine – dar tot noi am râs până la urmă, că locanda nu mai există de nu știu când, în locul ei e-un bloc d-ăsta de birouri, în care tu, bogatule, prietene, cititorule, îți câștigi banii grei.

Treaba ta. Eu știam că e ceva la Café Anglais care mă râcâie: știam, știam, știam! M-am uitat ca disperatul, am spart netul, n-am găsit nimic. Rien! Cârciuma a fost demolată și gata, pa și pusi – zice-se c-ar fi fost pe Boulevard des Italiens, 13. Am stat, am stat... băi, nene, simțeam eu că e ceva! M-am sucit, m-am învârtit, mi s-a aprins beculețul, mi-am accesat arhiva de poze: păi, da! M-a lăsat nevastă-mea cu aia mică o juma’ de oră, vara trecută, cât a dat ea fuga să se vadă c-o prietenă de-a ei din facultate, iar eu am intrat cu fetița-n cârcă în Passage des Princes și ne-am fâțâit pe-acolo, că era cald afară și noi obosiți. Băi, nene! Fir-ar al dracu’ de pasaj! Plin cu magazine de jucării – vreau să zic, plin doar cu magazine de jucării! Eu n-aveam bani la mine (ca să nu-i dau pe băutură), iar când ne-am revăzut cu mami, fetița mea era umflată de plâns fiindcă nu „vrusese” tati să-i cumpere nimic.

Paris (II)

Pharamond: am intrat la ei pe site și-am dat peste: „Le Petit Bouillon Pharamond, pour Chantal et Marinette, pour les diablesses et les Cosettes, pour le gratin et la flibuste, pour les amoureux, les enchantés, les malheureux, les déprimés, pour les hauts et pour les bas, les fins palais et les ogresses, les apprentis, les arpenteurs, pour les cours des miracles et les coureurs de fond. Allons voir...”. Ați înțeles ceva? Nici eu.
Vară, cald, sete; 26 iunie 2019, orele 18:23 – deci, dragii moșului, ascultați cum era pe lumea asta înainte de pandemie: ne ducem la fata aia, îi zicem că suntem doi și-un copil și că n-avem rezervare, ea ne conduce la o canapea cu masă-n față și ne aduce meniuri, o carafă cu apă și pahare, apoi ne lasă a cugeta. Vine înapoi, cerem de mâncare și o juma’ de vin, apoi fiică-mea a descoperit că vecinii de restaurant (de fapt, de canapea; pereții aveau oglinzi d-alea mari, iar sub ele era o canapea extra-lungă care înconjura aproape toată sala, minus barul) aveau și ei un copilaș. S-a dus să vadă ce-i cu el. Era un băiețel ceva mai mic decât ea, încă se muncea cu suzeta (a mea tocmai renunțase, era foarte mândră), așa că tânăra Buzea l-a adoptat imediat. Au început amândoi joaca de-a suitul pe canapea și „căzutul în picioare”, ceea ce i-a făcut foarte fericiți și chițăitori. Hi-hi, tati, uite ce facem noi!
A trebuit să socializăm cu părinții băiețelului, na. Că așa este frumos, dar întâmplarea a făcut că ne-am înțeles binișor: ei erau ruși din Novorosiisk, el medic, ea navlositoare (mă rog, așa ceva). Elena vorbea franceza, bărbatu-său, nu (nu-mi pot aminti numele lui nici picat cu ceară!); ne-a povestit că ea era de origine grecească și soțul ei avea bunici gruzini (de fapt, el arăta a toscan din Siena). Erau foarte emoționați că ajunseseră să viziteze Parisul – visul lor de-o viață, că Rusia e-o țară bună dar că Moscova nu e Rusia (?!), că prețurile pariziene li se păreau mari dar că economisiseră de ani buni, așa că excursia le pria din plin...
Atunci am auzit voci românești la masa din spate: „Cu lopata, Manolache, cu lopata. Și-a luat peste spinare cu coada dă lopată, da’ scăpa omul, n-avea treabă, dacă la urmă țiganu’ nu-i futea și-o cărămidă-n cap, pupa-ț’-aș pârțu’ tău”.

***

Parisis Lounge Bar: există o chichiță! Dacă ții prea multă vreme o rubrică într-o revistă, te tâmpești la cap (salvați pentru mai târziu gluma aia telefonată cu „Buzea, nu te mai stresa, tu oricum nu riști nimic”). Omul pe care l-am blestemat ani de zile – șase ani, mai exact – pentru c-a refuzat să-mi dea o rubrică permanentă în revista lui mi-a făcut, de fapt, cel mai mare bine; profit de ocazie ca să vă cer scuze, maestre M.V.! Să-mi fi dat dumneavoastră rubrica aia atunci, aș fi scris în ea ca disperatul și n-aș mai fi apucat să scot vreo carte în veci de veci, mi-aș fi consumat toată muniția în salve săptămânale și pentru mine n-ar fi rămas nimic. Așa, însă, a ieșit bine pentru toată lumea. Săru-mâna! Data viitoare când mai vin la dumneavoastră cu miloaga să îmi dați și-un șut în cur. După cum prea bine se știe, ajută!

Păi nu eram la Paris anul trecut? Fâțâială, oboseală, Disneyland, cârâială conjugală („Iar bei?”), aia mică voia în brațe, am cărat-o de mi-am rupt șalele, de-aia merg acuma cocoșat; peste toate, întâlniri cu alte familii de români. Îi știți pe români: sprinteni la vorbe, moace la fapte! Îți dai întâlnire cu ei într-un loc? Fie nu vin, fie apar după 54 de minute, fie te sună c-au ajuns în cu totul alt loc. Să-ți vie nebunie! Noi eram cazați undeva prin Grenelle și, ca să nu fie discuții cu ultima familie cu care trebuia să ne vedem, am zis că venim la ei la hotel, să-i luăm de-acolo și să mergem la masă – mă gândeam în sinea mea: „Ce s-ar mai putea întâmpla și de data asta? Imposibil să am iar parte de vreo nefăcută!”. Ei stăteau la Parisis, ne-am dus și i-am așteptat să coboare din cameră; au fost paroliști, n-au întârziat decât un sfert de oră: „Bă, Mihăiță, ce dracul să mai hălăduim aiurea... stăm acilișa la bar, bem ceva și pe urmă ne băgăm direct în restaurant! Mâncăm, povestim, ne simțim bine...”. La bar am luat whiskey, ne-am pilit urgent, apoi amicul îmi spune oful lui: „Bă, Mihăiță... trece viața asta, pișa-m-aș pă ea... am avut și io visuri, coaie... mă uitam la casete video când eram mic și visam, mă, să beau și eu ca-n filme... așa, știi, la marele fix... undeva, c-o fată frumoasă, în barul unui mare hotel... pă fițe, pă alea... nu știu dacă mă-nțelegi pă undeva...”. L-a auzit nevastă-sa și-a zbierat: „Na, că bei c-o fată frumoasă, fir-ai al dracului să fii!”. Într-adevăr, fiică-sa era cățărată la el pe cap. A mea, pe-al meu. Patru, respectiv trei anișori. Frumoase foc amândouă, ce pot să zic.

Paris (I)

Am și eu blocaje, ca tot omul. Atunci pun mâna pe telefon și-l sun pe Grig Bute: „Nu am ce povesti! Nu mi s-a mai întâmplat nimic nou!”. Răspunsul lui Grig e invariabil același: „Bagă Parisul, Mișule! Hai, spor maxxim, că am treabă”.

Are dreptate. La ce bun să-mi bat capul? Mai bine deschid folderele cu poze, că-s aranjate pe ani, și umblu prin ăl bun până dau de-o poză isteață (cu mine bând, adică), și - hop! Gata textul! Nu e mare șmecherie, bine că am pozele-astea.

Am umblat în sus și-n jos până am dat de folderul „Eclectic, 2019”. Ce Eclectic, frate?! În iunie 2019 eram la Paris, tăiam norii, călăream dragonii! Frunzăream, mă uitam ca boul, nu mă dumiream: când am fost eu la Eclectic?!

Nu e ceea ce credeți, nu; nici drogat nu eram, nici în acea (plăcută) stare de ebrietate numită în popor „clanță” (sau „clește”). În mână țin o ceșcuță, iar la Properties scrie că poza e făcută pe 23.06.2019, orele 10:08:13 AM. Zbang! AM?! Ante Meridian? Adică dimineața?! Cine se duce la cârciumă pe malul Senei duminică dimineața... ca să bea o ceșcuță de... o ceșcuță de ce?! N-am avut de ales, am întrebat-o pe nevastă-mea și m-am ales, ca de obicei, cu un „Nesimțitule!”: se pare că fusese ziua ei de naștere (nu chiar atunci, ci cu câteva zile în urmă) și că-n dimineața respectivă ne plimbaserăm pe Île aux Cygnes și-o apucase pofta să fiu eu romantic. Din câte spune ea, mi-ar fi zis „Fii și tu romantic!”, la care eu, adâncit în gânduri (reflectam la niște gagici din tinerețe, la cât de prost fusesem că nu le luasem tare la momentul potrivit), aș fi răspuns: „Romantic? Cum, romantic? Da’ ce să fac?”, la care ea ar fi recurs la niște țipete de-a speriat copilul: „Să mă inviți la un ceai, măi, nesimțitule!”. Și așa ne-am fi dat jos de pe pod, de pe Pont de Grenelle, și ne-am fi băgat în cârciuma asta despre care nu-mi amintesc nimic.

Cic-am băut ceiuț, cafeluță, „căcăuță cu lăptic” (fiică-mea) și am fi mâncat prăjiturele, plăcințele și tartine „extraordinar de bune”. Eu, zice nevastă-mea, am băut și patru pahare cu apă („Erai mahmur, chelnerița te-a citit imediat, mi-a fost o rușine de nu-ți pot spune”). Degeaba. Creieru-mi, servitorul credincios, dragul meu Jean Passepartout, a dat demult Delete acestei amintiri. Ceiuț?! Come on...

***

Amelot Boukhara: isteață sculă e metroul! E ca periuța de dinți: când omul n-are de mic periuță de dinți, zice că nici n-are nevoie – dar când se obișnuiește cu spălatul pe dinți, nu mai poate fără. Așa și cu metroul. „Ce nevoie am eu?!”, îi mai auzi pe câte unii, mai ales prin Cluj sau Iași, în timp ce stau în trafic cu jumătățile de oră, înjurându-i pe ceilalți șoferi („Unde-or umbla ăștia brambura, toată ziua, bună ziua, de nu se mai poate circula de răul lor?!”); dar ia să le facă primăria metrou, c-am auzit c-ar avea de gând, să vezi cum se vor umfla în pene peste cinci sau zece ani: „Era necesar, domnule! Eu demult am spus...”. Fac ce fac și iar mă enervez când mi-amintesc de Victor Viorel drăguțul, cum tăia el finanțarea de la magistrala din Drumul Taberei și cum explica de zor prostimii (adică mie!) că nu este nevoie de metrou în lungul DN1, până la Otopeni, pentru că „nu e suficient trafic ca să justifice investiția”! Care, care-mi dai o bardă? Of, of... Victore, Victore...

Așa și la Paris. Fără metrou ești mort și îngropat, poa’ să-ți cânte popa la căpătâi, că de mișcat nu mai miști. Adică nu te mai miști din pătrățica ta de cartier, dacă n-ai pe-aproape o gură de metrou – dar eu aveam, anul trecut când am stat în Grenelle: stația de la Motte-Picquet, pe linia 8 (bine, e-o stație mare, mai multe linii se încrucișau acolo). Țac, pac! În dooj’ de minute am coborât la Chemin Vert, chiar înainte de Bastille. Patru copii, două mămici, Amar și cu mine (setiță!).

Amar ăsta e-un bosniac, amic de-al meu, băiat isteț: fix când eu îmi luam bătaie și la Mineriada a Patra, Amar s-a prins că treaba urmează să se-mpută și s-a cărat din Sarajevo, direct în Franța, la „studii”. A avut dreptate. În mai puțin de-un an, toți prietenii lui din copilărie erau deja cu glonț pe țeavă, s-au omorât unii pe alții cu mare-mare hărnicie; el a scăpat, s-a reinventat ca francez, bravo lui.

Dar totul până la păpică! „Hai”, zice Amar, „că vă duc eu într-un loc! Mâncare bună, cu gust de mâncare, nu de-asta de francezi!”. Eram en froid cu nevastă-mea, a dat el o masă la Amelot Boukhara ca să ne împace, undeva prin Saint Ambroise, la un minut de mers de la metrou. Iar a avut dreptate: mâncare omenească, doar carnea din tocană era de batal în loc de porc. Vin georgian, ne-am făcut frați.