Paris (I)

Am și eu blocaje, ca tot omul. Atunci pun mâna pe telefon și-l sun pe Grig Bute: „Nu am ce povesti! Nu mi s-a mai întâmplat nimic nou!”. Răspunsul lui Grig e invariabil același: „Bagă Parisul, Mișule! Hai, spor maxxim, că am treabă”.

Are dreptate. La ce bun să-mi bat capul? Mai bine deschid folderele cu poze, că-s aranjate pe ani, și umblu prin ăl bun până dau de-o poză isteață (cu mine bând, adică), și - hop! Gata textul! Nu e mare șmecherie, bine că am pozele-astea.

Am umblat în sus și-n jos până am dat de folderul „Eclectic, 2019”. Ce Eclectic, frate?! În iunie 2019 eram la Paris, tăiam norii, călăream dragonii! Frunzăream, mă uitam ca boul, nu mă dumiream: când am fost eu la Eclectic?!

Nu e ceea ce credeți, nu; nici drogat nu eram, nici în acea (plăcută) stare de ebrietate numită în popor „clanță” (sau „clește”). În mână țin o ceșcuță, iar la Properties scrie că poza e făcută pe 23.06.2019, orele 10:08:13 AM. Zbang! AM?! Ante Meridian? Adică dimineața?! Cine se duce la cârciumă pe malul Senei duminică dimineața... ca să bea o ceșcuță de... o ceșcuță de ce?! N-am avut de ales, am întrebat-o pe nevastă-mea și m-am ales, ca de obicei, cu un „Nesimțitule!”: se pare că fusese ziua ei de naștere (nu chiar atunci, ci cu câteva zile în urmă) și că-n dimineața respectivă ne plimbaserăm pe Île aux Cygnes și-o apucase pofta să fiu eu romantic. Din câte spune ea, mi-ar fi zis „Fii și tu romantic!”, la care eu, adâncit în gânduri (reflectam la niște gagici din tinerețe, la cât de prost fusesem că nu le luasem tare la momentul potrivit), aș fi răspuns: „Romantic? Cum, romantic? Da’ ce să fac?”, la care ea ar fi recurs la niște țipete de-a speriat copilul: „Să mă inviți la un ceai, măi, nesimțitule!”. Și așa ne-am fi dat jos de pe pod, de pe Pont de Grenelle, și ne-am fi băgat în cârciuma asta despre care nu-mi amintesc nimic.

Cic-am băut ceiuț, cafeluță, „căcăuță cu lăptic” (fiică-mea) și am fi mâncat prăjiturele, plăcințele și tartine „extraordinar de bune”. Eu, zice nevastă-mea, am băut și patru pahare cu apă („Erai mahmur, chelnerița te-a citit imediat, mi-a fost o rușine de nu-ți pot spune”). Degeaba. Creieru-mi, servitorul credincios, dragul meu Jean Passepartout, a dat demult Delete acestei amintiri. Ceiuț?! Come on...

***

Amelot Boukhara: isteață sculă e metroul! E ca periuța de dinți: când omul n-are de mic periuță de dinți, zice că nici n-are nevoie – dar când se obișnuiește cu spălatul pe dinți, nu mai poate fără. Așa și cu metroul. „Ce nevoie am eu?!”, îi mai auzi pe câte unii, mai ales prin Cluj sau Iași, în timp ce stau în trafic cu jumătățile de oră, înjurându-i pe ceilalți șoferi („Unde-or umbla ăștia brambura, toată ziua, bună ziua, de nu se mai poate circula de răul lor?!”); dar ia să le facă primăria metrou, c-am auzit c-ar avea de gând, să vezi cum se vor umfla în pene peste cinci sau zece ani: „Era necesar, domnule! Eu demult am spus...”. Fac ce fac și iar mă enervez când mi-amintesc de Victor Viorel drăguțul, cum tăia el finanțarea de la magistrala din Drumul Taberei și cum explica de zor prostimii (adică mie!) că nu este nevoie de metrou în lungul DN1, până la Otopeni, pentru că „nu e suficient trafic ca să justifice investiția”! Care, care-mi dai o bardă? Of, of... Victore, Victore...

Așa și la Paris. Fără metrou ești mort și îngropat, poa’ să-ți cânte popa la căpătâi, că de mișcat nu mai miști. Adică nu te mai miști din pătrățica ta de cartier, dacă n-ai pe-aproape o gură de metrou – dar eu aveam, anul trecut când am stat în Grenelle: stația de la Motte-Picquet, pe linia 8 (bine, e-o stație mare, mai multe linii se încrucișau acolo). Țac, pac! În dooj’ de minute am coborât la Chemin Vert, chiar înainte de Bastille. Patru copii, două mămici, Amar și cu mine (setiță!).

Amar ăsta e-un bosniac, amic de-al meu, băiat isteț: fix când eu îmi luam bătaie și la Mineriada a Patra, Amar s-a prins că treaba urmează să se-mpută și s-a cărat din Sarajevo, direct în Franța, la „studii”. A avut dreptate. În mai puțin de-un an, toți prietenii lui din copilărie erau deja cu glonț pe țeavă, s-au omorât unii pe alții cu mare-mare hărnicie; el a scăpat, s-a reinventat ca francez, bravo lui.

Dar totul până la păpică! „Hai”, zice Amar, „că vă duc eu într-un loc! Mâncare bună, cu gust de mâncare, nu de-asta de francezi!”. Eram en froid cu nevastă-mea, a dat el o masă la Amelot Boukhara ca să ne împace, undeva prin Saint Ambroise, la un minut de mers de la metrou. Iar a avut dreptate: mâncare omenească, doar carnea din tocană era de batal în loc de porc. Vin georgian, ne-am făcut frați.