Paris (II)

Pharamond: am intrat la ei pe site și-am dat peste: „Le Petit Bouillon Pharamond, pour Chantal et Marinette, pour les diablesses et les Cosettes, pour le gratin et la flibuste, pour les amoureux, les enchantés, les malheureux, les déprimés, pour les hauts et pour les bas, les fins palais et les ogresses, les apprentis, les arpenteurs, pour les cours des miracles et les coureurs de fond. Allons voir...”. Ați înțeles ceva? Nici eu.
Vară, cald, sete; 26 iunie 2019, orele 18:23 – deci, dragii moșului, ascultați cum era pe lumea asta înainte de pandemie: ne ducem la fata aia, îi zicem că suntem doi și-un copil și că n-avem rezervare, ea ne conduce la o canapea cu masă-n față și ne aduce meniuri, o carafă cu apă și pahare, apoi ne lasă a cugeta. Vine înapoi, cerem de mâncare și o juma’ de vin, apoi fiică-mea a descoperit că vecinii de restaurant (de fapt, de canapea; pereții aveau oglinzi d-alea mari, iar sub ele era o canapea extra-lungă care înconjura aproape toată sala, minus barul) aveau și ei un copilaș. S-a dus să vadă ce-i cu el. Era un băiețel ceva mai mic decât ea, încă se muncea cu suzeta (a mea tocmai renunțase, era foarte mândră), așa că tânăra Buzea l-a adoptat imediat. Au început amândoi joaca de-a suitul pe canapea și „căzutul în picioare”, ceea ce i-a făcut foarte fericiți și chițăitori. Hi-hi, tati, uite ce facem noi!
A trebuit să socializăm cu părinții băiețelului, na. Că așa este frumos, dar întâmplarea a făcut că ne-am înțeles binișor: ei erau ruși din Novorosiisk, el medic, ea navlositoare (mă rog, așa ceva). Elena vorbea franceza, bărbatu-său, nu (nu-mi pot aminti numele lui nici picat cu ceară!); ne-a povestit că ea era de origine grecească și soțul ei avea bunici gruzini (de fapt, el arăta a toscan din Siena). Erau foarte emoționați că ajunseseră să viziteze Parisul – visul lor de-o viață, că Rusia e-o țară bună dar că Moscova nu e Rusia (?!), că prețurile pariziene li se păreau mari dar că economisiseră de ani buni, așa că excursia le pria din plin...
Atunci am auzit voci românești la masa din spate: „Cu lopata, Manolache, cu lopata. Și-a luat peste spinare cu coada dă lopată, da’ scăpa omul, n-avea treabă, dacă la urmă țiganu’ nu-i futea și-o cărămidă-n cap, pupa-ț’-aș pârțu’ tău”.

***

Parisis Lounge Bar: există o chichiță! Dacă ții prea multă vreme o rubrică într-o revistă, te tâmpești la cap (salvați pentru mai târziu gluma aia telefonată cu „Buzea, nu te mai stresa, tu oricum nu riști nimic”). Omul pe care l-am blestemat ani de zile – șase ani, mai exact – pentru c-a refuzat să-mi dea o rubrică permanentă în revista lui mi-a făcut, de fapt, cel mai mare bine; profit de ocazie ca să vă cer scuze, maestre M.V.! Să-mi fi dat dumneavoastră rubrica aia atunci, aș fi scris în ea ca disperatul și n-aș mai fi apucat să scot vreo carte în veci de veci, mi-aș fi consumat toată muniția în salve săptămânale și pentru mine n-ar fi rămas nimic. Așa, însă, a ieșit bine pentru toată lumea. Săru-mâna! Data viitoare când mai vin la dumneavoastră cu miloaga să îmi dați și-un șut în cur. După cum prea bine se știe, ajută!

Păi nu eram la Paris anul trecut? Fâțâială, oboseală, Disneyland, cârâială conjugală („Iar bei?”), aia mică voia în brațe, am cărat-o de mi-am rupt șalele, de-aia merg acuma cocoșat; peste toate, întâlniri cu alte familii de români. Îi știți pe români: sprinteni la vorbe, moace la fapte! Îți dai întâlnire cu ei într-un loc? Fie nu vin, fie apar după 54 de minute, fie te sună c-au ajuns în cu totul alt loc. Să-ți vie nebunie! Noi eram cazați undeva prin Grenelle și, ca să nu fie discuții cu ultima familie cu care trebuia să ne vedem, am zis că venim la ei la hotel, să-i luăm de-acolo și să mergem la masă – mă gândeam în sinea mea: „Ce s-ar mai putea întâmpla și de data asta? Imposibil să am iar parte de vreo nefăcută!”. Ei stăteau la Parisis, ne-am dus și i-am așteptat să coboare din cameră; au fost paroliști, n-au întârziat decât un sfert de oră: „Bă, Mihăiță, ce dracul să mai hălăduim aiurea... stăm acilișa la bar, bem ceva și pe urmă ne băgăm direct în restaurant! Mâncăm, povestim, ne simțim bine...”. La bar am luat whiskey, ne-am pilit urgent, apoi amicul îmi spune oful lui: „Bă, Mihăiță... trece viața asta, pișa-m-aș pă ea... am avut și io visuri, coaie... mă uitam la casete video când eram mic și visam, mă, să beau și eu ca-n filme... așa, știi, la marele fix... undeva, c-o fată frumoasă, în barul unui mare hotel... pă fițe, pă alea... nu știu dacă mă-nțelegi pă undeva...”. L-a auzit nevastă-sa și-a zbierat: „Na, că bei c-o fată frumoasă, fir-ai al dracului să fii!”. Într-adevăr, fiică-sa era cățărată la el pe cap. A mea, pe-al meu. Patru, respectiv trei anișori. Frumoase foc amândouă, ce pot să zic.