Paris (III)

Rue de Choiseul: Florin Iaru! Ce caracter: maestrul meu venerat, da’ nu este ușor să-i fii ucenic, nu-nu! M-am milogit de dânsul: „Florine, fă-mi și mie o listă de lecturi! Da’ mai scurtuță, așa, mai ușurică, mai pentru puturoși, mai pentru lasă-mă să te las: învăț de zor franceza ăstora, doar că mi-ar trebui și-un băgăjel literar, cât de cât... zi că la un moment dat am de vorbit c-un om de cultură; atunci ce fac?!”. Florin Inimă-Mare mi-a dat o listă pe care era și grasul de Gustave: „Madame Bovary”, „Bouvard et Pécuchet” (p-astea le bifasem) precum și „L’Éducation sentimentale” (de care mă ferisem ca de Ucigă-l Toaca, din cauza titlului). Ce era să fac? M-am înhămat la lectură. Boring, boring, boring: acum 151 de ani se scria altfel decât acum (auzi-auzi: „nori trandafirii”!), dar mai ales se citea altfel, mai pe îndelete, mai în tihnă, mai fără multitasking. Oamenii ceia păreau că n-aveau prea multe de făcut pe lume, ca să fiu cinstit: Frédéric, de profesiune rentier (?!) se ține de prostii în loc să-i facă o curte energică și targetată doamnei Arnoux și să se bucure amândoi de sex (de sexul de foarte bună calitate dintre o doamnă de 30+ și-un tânăr de 20+). În schimb, el „visează” și sparge banii pe mici cadouri dubioase, gen „umbreluță cu mâner de fildeș” (WTF? Păi și elefanții, săracii?! Că doar nu exista fildeș artificial pe vremea aia!).

Dar tot citind, asudând și blestemându-l pe Florin Iaru, am ajuns să mă gândesc numai la strada Choiseul, la această Rue de Choiseul unde locuiește frumoasa Marie Arnoux și țopârlanul ei de bărbat (negustor!). Acțiunea are loc pe la 1840, așa c-am intrat pe google maps, să văd dacă strada mai este (și mai este!). Am vrut să scriu la rubrică de-o cârciumioară de pe Choiseul unde să fiu băut și eu cândva... dar n-am găsit material. Există baruri pe Choiseul, numai că, oricând mi-am scremut memoria și mi-am forțat imaginația, n-a ieșit nimic. N-am fost acolo.

Mă cheamă Șerban pe la el, îi spun ce necaz am și-mi zice: „Pe Choiseul? Păi aveam un depozit acolo, mă rog, patronul avea. A-leo, ce șprițuri trăgeam după muncă, cu băieții!”. Eu am rămas mut ca piramidele. El a reluat ideea când mă conducea, la plecare, după beri-beri-beri: „E orașul meu, băbăiatule”.

***

Café Anglais: ziceam data trecută cum mă strofoc eu degeaba, ca peștii pe uscat: Parisul, Parisul, Parisul! Păi da, Parisul, dar care Paris? Că unul e Parisul visat din Bercsényi în iarna 1984 – 1985 (fimbul, pentru bătrâneii care-au apucat-o), și altul e Parisul în care tre’ să supraviețuiești cumva, ca mine după 2007. Cu totul altceva! Am cam strâns din cur, recunosc, n-a fost Parisul ăla la care visam, dar a fost totuși o chestie. Am ieșit și eu din cartier, păi ce maica mă-sii! Și mai sunt și alte Parisuri, ca de pildă ăl de-anu’ trecut, din 2019, burghezel și fără riscuri… un Paris de cuminciori, de unde-i-pui-acolo-stau. Nimic de povestit. Ceea ce era de povestit, am povestit: cu ceiuț, cu Disneyland, cu bavetă, cu supică etc. Dar nu am terminat, nu-nu! Mai e înc-un Paris: cel din cărți. Bam! Direct! Bam-bam! Da, domnule!

Florin Iaru m-a obligat, cum am zis deja, să citesc Flaubert (un gras, un trist, un frânt, mi-e milă, ți-e milă, csf, ncsf), iar acolo în Flaubert ăsta, cam pe la sfârșitul părții a doua a romanului („Educația sentimentală”, evident) apare și Café Anglais. Loc foarte fin, zice-se, unde lumea cu posibilități își bea mințile, iar lumea fără posibilități își storcea nasu’ de geam, ca Fetița cu Chibrituri și ca mine – dar tot noi am râs până la urmă, că locanda nu mai există de nu știu când, în locul ei e-un bloc d-ăsta de birouri, în care tu, bogatule, prietene, cititorule, îți câștigi banii grei.

Treaba ta. Eu știam că e ceva la Café Anglais care mă râcâie: știam, știam, știam! M-am uitat ca disperatul, am spart netul, n-am găsit nimic. Rien! Cârciuma a fost demolată și gata, pa și pusi – zice-se c-ar fi fost pe Boulevard des Italiens, 13. Am stat, am stat... băi, nene, simțeam eu că e ceva! M-am sucit, m-am învârtit, mi s-a aprins beculețul, mi-am accesat arhiva de poze: păi, da! M-a lăsat nevastă-mea cu aia mică o juma’ de oră, vara trecută, cât a dat ea fuga să se vadă c-o prietenă de-a ei din facultate, iar eu am intrat cu fetița-n cârcă în Passage des Princes și ne-am fâțâit pe-acolo, că era cald afară și noi obosiți. Băi, nene! Fir-ar al dracu’ de pasaj! Plin cu magazine de jucării – vreau să zic, plin doar cu magazine de jucării! Eu n-aveam bani la mine (ca să nu-i dau pe băutură), iar când ne-am revăzut cu mami, fetița mea era umflată de plâns fiindcă nu „vrusese” tati să-i cumpere nimic.