A doua mișcare a fost să cumpăr de la amicul Pavone o bancă de gimnastică, de-aia cu halteră (o am și-acum, îmi usuc pe ea ciorapii), dar parcă totuși lipsea ceva... da! O bară pentru tracțiuni. Asta era! Din păcate, pe-atunci nu se inventase încă – ca acum – un dispozitiv pe care să-l poți monta într-un apartament dejist. Am întrebat în toate părțile, am încercat eu singur să improvizez ceva (n-a ieșit nimic), iar în cele din urmă am găsit un meșter electrician. El mi-a promis că va găsi o soluție.
După vreo săptămână, meșterul (din păcate, nu mai este printre noi) a apărut la ușa mea cu o trusă de scule și c-un cadru pătrat de metal, care avea, în mijlocul unei bare diagonale, un inel din același aliaj. Când mi-a văzut privirea tâmpă, m-a rugat să am încredere în el. Aveam. Mai întai, de la tabloul electric, a tăiat lumina în camera mare. Apoi a scos din trusă un aparat nemaivăzut, un fel de „stetoscop”, cu care a-nceput să ausculteze mai întâi pereții, apoi tavanul. Mulțumit de rezultatul consultației, a demontat lustra, a badijonat firele rămase orfane, a scos din trusă bormașina și-a-nceput să dea găuri în tavan. Apoi a montat cadrul metalic pe tavanul meu cel proaspat chelit, cu inelul în jos. Credeam că vrea să agațe lustra înapoi, dar nu: din trusă a scos un cilindru de lemn, ceva mai scurt de jumătate de metru, pe care l-a introdus prin inel și l-a lăsat acolo, să spânzure în echilibru aproximativ. Apoi s-a dus la baie și s-a spălat pe mâini.
Presupun că aveam o privire de mânzat, deși începusem să cam bănuiesc despre ce era vorba. Și, într-adevăr: urma să nu mai am niciodată lumină electrică în camera mare, cel puțin nu una venind din tavan. În schimb, cilindrul de lemn din inel reprezenta bara de tracțiune pe care mi-o dorisem; l-am folosit ani și ani, când pentru tracțiuni, când ca s-atârn de inel un capăt al hamacului (după o vreme, hamacul a avut tot mai mult câștig de cauză). În ceea ce privește sfatul meșterului – care de-aia auscultase tavanul cu „stetoscopul”: să nu intre cu burghiul într-un fir îngropat! – cum că „E mai bine să ai penumbră-n casă, c-așa le place fetelor! Intimitate, Mihăiță, intimitate!”, pot spune că absolut fiecare gagică ce-a pășit în camera mare a „aprins”, cu un gest reflex, lumina de la comutator și-a comentat mereu la fel: „Vezi că ți s-a ars becu’!”.
Eu ce era să le spun? Ce era să le explic fetelor? Doar nu de aia le adusesem acolo, doar nu de aia îmi acceptase invitația, fiecare dintre ele. Povestea era prea lungă. Aprindeam vechea mea lanternă chinezească și-ncercam gluma cu beculețul. A mers de fiecare dată.
Requiescat in pace, meștere înțelept! M-ai învățat de bine. Nu te voi uita niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu