Lucram în publicitate, ca foarte mulți alții care au crezut că o economie de servicii poate substitui o economie de producție (criza ne-a trezit la realitate). Șeful echipei noastre de creație, o femeie, vine și ne cheamă pe toți în sala de ședințe; era clar, iar avea o idee. Ne adunăm, scoatem pixurile și carnetele, ne uităm la ea întrebător, să vedem cam despre ce ar putea fi vorba. Și vorba era despre niște fotografii, o serie de fotografii care înfățisau bebeluși abia născuți. Șefa le înșiră pe flip-chart, se uită scrutător la fiecare dintre noi (ne-am luat figuri preocupate, încercând să părem că intuim esența briefing-ului), apoi ne întreabă: „Ce sunt ăștia?”.
Am tușit, ne-am foit... până la urmă, unul mai curajos se încordează și răspunde: „Bebeluși”. Dăm toți din cap, înțelepți, pătrunși de acest adevăr profund, și anume că niște poze cu bebeluși înfățișează bebeluși. Șefa se încruntă și începe să pună întrebări personalizate, dar ceea ce a scos de la noi ca grup a scos și când ne-a luat la rând: toți am identificat respectivele ființe ca „bebeluși”. Ne-a cerut să ne mai gândim, să nu venim cu răspunsuri la prima mână. Unul mai creativ a sugerat „bebei”, altul (un ochelarist) a zis „infanți”, iar eu, care chiar nu mai aveam ce spune, am venit cu „pueri”, ceea ce a nedumerit pe toată lumea, și pe bună dreptate. Șefa era pe punctul de-a face infarct, iar noi eram tot mai încurcați și mai speriați, că nu știam ce nu-i convine. În final, roșie ca racul și gata să plângă, a scos din ea că ceea ce vrea să audă de la noi este cuvântul „copii”!
Am rămas muți. La orice ne-am fi gândit, dar nu la această idee creață: să încerci să induci în mintea publicului gândul la copii, când tu le arăți niște bebeluși! Dacă voia să-l convingă pe client, de ce nu i-a arătat niște poze cu copilași de patru-cinci ani? De ce poze cu puiuți de om în etate de câteva zile? Explicația ei a fost următoarea: „Cu cât văd copii mai mici, cu atât oamenii sunt mai sensibili și mai ușor de convins! Psihologie elementară!”. O fi ea elementară, psihologia, dar nu e și funcțională: dacă nu găsești cuvântul just, nu convingi pe nimeni. Evident, nici ea nu și-a convins clientul; era vorba de un proiect UNESCO, de strângere de fonduri pentru copiii flămânzi din Africa. Oricât ar fi omul de bătut în cap, tot distinge un bebeluș alb care doarme de un copil negru care chirăie de foame!
Totuși, întrebarea rămâne: când devin „bebelușii” copii, la ce vârstă? Când merg singuri? Când încep să vorbescă sau mult mai devreme, după înțărcare? Doar că înțărcarea nu e un reper fiziologic, ci unul cultural, din moment ce fiecare societate are propriul „prag” la care o recomandă.
N-am un răspuns clar. Eu n-am, dar filologii au unul: în latină, bebelușul este „infans”, adică „cel ce încă nu vorbește”. Deci, măcar teoretic, problema e simplă: am început să vorbesc? Gata, am scăpat de bebelușie și-am intrat în vârsta de aur a copilăriei! Am petrecut prea mult timp la cârciumă, cu băieții? Am pierdut abilitatea de a vorbi. Sunt un bebe.
Post scriptum: nu am pomenit de cei ce locuiesc cu părinții! Aceia-s bamboccioni... altă gâscă-n altă traistă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu