Ce înveți când n-ai dreptate

O bună prietenă se întoarce în țară, după o carieră de semi-succes în New York, și mă invită la o bârfă, că nu ne văzuserăm de mai bine de zece ani. Prin „semi-succes” vreau să spun că viața ei new-york-eză consta dintr-o slujbă într-un birou (ziua) și din dormit într-un apartament cât o cameră de cămin (noaptea). Pentru mine nu conta ce făcea ea în biroul ăla, cât timp trimitea bani în România, nu că mi i-ar fi trimis mie; pentru ea, însă, conta al naibii, dat fiind că după ani și ani de frecat tastele, s-a săturat, a demisionat și s-a întors la glia străbună. Cam asta înseamnă un „semi”-succes!

Din vorbă-n vorbă am ajuns la subiectul „comerț internațional”, despre care eu nu știam mare lucru, din păcate. Ca să-mi ascund ignoranța, i-am povestit despre Teoria Celor Două Piețe, scornită de Stalin, iar povestea mea a prins, deși într-un alt mod față de cum mă așteptam: amica nu voia să creadă că cineva a putut lua ever în serios asemenea fantezie – și anume, că nu există o singură piață globală, ci două, una capitalistă și una socialistă. Am convins-o că au fost unii economiști în lumea liberă care au luat în serios „teoria” lui Stalin și au încercat s-o testeze; nu vreau să știu ce s-a întâmplat cu banii băgați de investitori în aceste tentative de testare!

Ca doi buni români ce suntem, amica și cu mine am terminat discuția prin a ne lua la harță. Domeniul: piața globală. Subiectul disputei: care este segmentul din piață în care se derulează cele mai mari afaceri? Unde se mișcă cei mai mulți bani? Ea susținea că industria turismului este cea mai grasă piață din lume, iar eu o țineam langa, spunând sus și tare că nici vorbă de așa ceva! Că, dimpotrivă, pe piața armamentului circulă cele mai mari sume. Discuția amenința să degenereze, dar la masă a apărut, netam-nesam, un cuplu de cunoscuți, fiecare cu părerea lui proprie și personală – pentru locul întâi, ea a propus „industria produselor de înfrumusețare” (m-a bușit râsul), iar el a propus „comerțul cu petrol”. Totul ar fi putut rămâne în coadă de pește, dar cum eram ambalați, cineva a accesat internetul. Răspunsul dat de Zeu a fost neechivoc: producția, prelucrarea, transportul și distribuția petrolului și a produselor petroliere înghit cei mai mulți bani dintre toate industriile acestei planete. Aveam deci un câștigător!

Numai că niciodată lucrurile nu sunt nici simple, nici definitive. Pentru că industria petrolieră e cea mai mare industrie din lume, da, dar nu e cea mai mare piață din lume; pentru a vinde și a cumpăra petrol, sunt necesari bani, adică monede naționale, adică valute convertibile. Și cum pe planeta asta sunt multe, foarte multe monede naționale, dar puține sunt universal convertibile, e nevoie de o piață pe care aceste valute să fie tranzacționate. Aceasta pare să fie cea mai grasă din lume, deși e oarecum invizibilă, mai ales în Europa, de când cu moneda comună: piața valutară. Cosmeticele, petrolul, turismul sau armamentul sunt nișe uriașe ale comerțului mondial… dar sunt totuși mici.

Bine, depinde cu ce le compari. Piața românească de carte are cam 6.000 de cumpărători pe care se poate baza; mă refer la segmentul „literatură română contemporană”, adică proză scurtă/lungă, scrisă de oameni care încă n-au murit. Asta-nveți când n-ai dreptate. Să-ți alegi mai bine termenul de comparație.