La Mahala

M-am dus la redacție ca s-anunț cu surle și trâmbițe: ”M-am întors!”. Era-nchis, n-am găsit pe nimeni, așa c-am trimis un mail (ușor triumfalist, admit). Bine, nu mă așteptam ca șefii să dea o petrecere cu patru’j de mii de invitați la Palatul Parlamentului, da’ orișicât; un telefon, acolo, un mail, un sms, că doar nu costă bani. De unde! Nimic, domnule, nimic! Romanțios cum sunt, încă-mi făceam iluzii (”O fi dat gripa în redacție, or fi toți plecați la Lausanne, la conferință”, etc), dar m-am întâlnit cu Nic prin parc. Eram ușor semibeat, de frustrare, așa c-am tăbărât pe el cu disperare; s-a uitat lung la mine și-a spus: ”Și ce dacă te-ai întors?!”. Asta a pus capac la toate, deci m-am dus la cârciumă. Direct!

Acolo s-a schimbat imediat abordarea, am devenit centrul atenției, vedeta zilei, omul momentului ș.a.m.d., numai că-ntr-un fel pe care nu-l anticipasem: ”Zi, bă: cât?”, m-au întrebat băieții. ”Ce, cât?!”. ”Cât ai produs, bă, prostule!”. Le-am explicat că n-am fost în Anglia la produs, ci la muncă cinstită, care… de fapt, doar am încercat să explic, pentru c-am fost redus la tăcere cu niște grohăieli subumane și somat să fac cinste (”Dai și tu o bere uriașă!”). Am zis că nu fac niciun fel de cinste, fiecare bea pe banii lui, eu nu-s fraierul nimănui etc. M-au înjurat în cor, s-au ridicat de la masă toți, ca un singur om, și-au plecat fără să se uite-n urmă: ”Dă-te dreacu’ de chitros!”.

Am rămas să-mi plâng de milă și să beau singur (orice-aș face, destinul m-ajunge din urmă). După ce-am plâns preț de vreo șase halbe, i s-a făcut milă Antoniei (chelnerița sufletului meu): ”Nu mai fiți necăjit, domnu’ Mihăiță, c-au zis așa, la oha. S-au dus dincolo, acum sunt destul de făcuți ca să puteți vorbi normal cu ei”. Nu știam unde-i ”dincolo”, dar Antonia mi-a șters mucii, m-a luat de mână, m-a trecut strada (Covaci), m-a băgat într-un gang, iar la capatul lui a deschis o ușă, pe mâna stângă, și mi-a făcut vânt înăuntru. De necrezut, dar adevărat: acolo erau. Veseli, frumos piliți, într-o cârciumă nou-nouță, curată, cu bere foarte bună și budă în care nu borâse nimeni. Am rămas pe bere, am luat și niște murături (de la altcineva din farfurie, eu nu dau banii pe mâncare când beau), și-am fost foarte uimit când la masă a fost adus un platou imens cu mici și muștar; l-am întrebat discret pe chelner cine plătește. El: ”A, nu, totul e în contul domnului Scufiță”. M-a năucit. 

M-am întors la masă și l-am întrebat pe Octi cine e Scufiță ăsta. ”Ce, bă, nu-l știi pe Scufiță? E șofer de tir, vine poimâine din Belgia. L-am sunat să dea și el o bere, și-a zis că dă. Ce ești prost așa? Apropo, am văzut că nici n-ai știut să nimerești aici singur, te-a adus Antonia; nu știai de La Mahala? S-a deschis cât erai tu în Anglia”. Pierdusem prea multe replici.

text publicat în numărul 16/2015 al revistei Cațavencii

Tramvai

Nimic nu m-a obligat să fac pe arboristul în Anglia, în afară de cele două nevoi fundamentale ale ziaristului: cea de subiecte și cea de bani. Nu discut aici despre nevoia de bani, ci doar despre România văzută prin ochii unui cvasi-căpșunar. Eu nu mă gândisem niciodată să-mi privesc țara printr-o astfel de ”lentilă” și n-aș fi putut avea acces la ea dacă nu trăiam nemijlocit alături de căpșunari, atât în timpul ”serviciului”, cât și-n rest; sper că rezultatul investigației să fi meritat efortul!

Pe cea mai joasă treaptă socială se află țiganul. În mod ciudat, cum să mă zic, într-un mod aproape marxist, nu etnia îl face pe cineva să fie țigan, ci felul în care își câștigă traiul: prostituția, codoșlâcul, cerșetoria, furtul, tâlhăria, micul trafic de droguri – acestea sunt activități pe care, prestându-le, devin automat țigan, indiferent de originea mea etnică. Invers, un etnic rroma care muncește ca zidar, să zicem, nu e considerat țigan; să nu mă întrebați cum funcționează logica asta, pentru că nu știu. Mă mulțumesc să povestesc. Când o să-ncep să și înțeleg, revin.

Pe treapta imediat superioară țiganului se află tramvaiul. Nu e un concept ușor de înțeles, dar ar putea fi descris așa: ”tramvai” este un bărbat care face o muncă de femeie, pe bani puțini. Probabil că tripleta medic-profesor-funcționar se încadrează cel mai bine la tramvaie, deși pot fi găsite și alte exemple: ziaristul, birocratul, vânzătorul, chelnerul, poetul etc. Toți aceștia suferă de două păcate fundamentale: se mulțumesc cu puțin și nu-și asumă riscuri fizice.

Următoarea ”stare” (état) în ochii omului simplu este el însuși, omul. El nici nu ”fură” și nici nu ”fuge de muncă”, cum fac țiganul, respectiv tramvaiul (prin ”muncă” înțelegându-se, desigur, munca manuală). Pe de altă parte, deși își asumă riscuri, el nici nu ”are noroc”, ca cei de pe următoarele două trepte.

Ajungem acum la șmecher. Mi-a trebuit mult efort ca să accept că sub acest nume sunt înghesuite două tipuri umane foarte diferite, din punctul meu de vedere: antreprenorul și mafiotul. Straniu, dar semnul egal e pus între un antreprenor care-și conduce afacerea proprie, navigând cum poate printre capcanele întinse de legi, de Fisc și de bănci, și un mafiot care conduce (sau face parte din) o rețea de intimidare și extorcare.

Cea mai înaltă treaptă socială este ocupată, în mentalul omului, de politician. Cumva, acesta e perceput ca un șmecher ce-a reușit în viață, înconjurându-se de un blindaj impenetrabil de bani și de relații, la adăpost de orice necaz sau catastrofă (în afară de boală sau moarte, desigur!). Ideea că un politician ar putea fi sărac (sunt unele exemple prin Vest) sau că și-ar putea da demisia de onoare, îi făcea să zâmbească pe băieții mei și să mă bată consolator pe umăr: ”Sigur că da, Mihăiță! Ia dă tu fuguța de adu bidonu’ ăla!”.

Țigan, tramvai, om, șmecher, politician; iată o stratificare socială la care nu m-aș fi gândit niciodată, dar spre cinstea mea, nu s-au gândit nici alții mai deștepți. Dar cum să vezi lumea-n felul ăsta dintr-un birou, oricât de deștept te-ai crede?!