Podunavia

Mă întrebau elevii, pe vremuri (eram ”domnu’ de engleză” care le știa pe toate): ”Dom’ profesor, da’ unde era Podunavia?”. Eu, de colo: ”Ce Podunavia, măi copii?”. ”Păi Podunavia, aia a lu’ Mircea cel Bătrân” (și începeau toți să recite în cor), ”«Io Mircea voivod, domn a toată Țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești, și herzeg al Amlașului și Făgărașului, și domn al banatului de Severin, și de-amândouă părțile peste toată Podunavia până la marea cea mare, și al cetății Dârstorului singur stăpânitor», că doamna de istorie n-a știut să ne explice!” (doamna de istorie era o babă comunistă, un fel de Ecaterina Andronescu, specializată în ”munca de agitație” înainte de ’89, pe urmă reciclată profă de istorie, vai de capul ei). Acum, pune-te de răspunde-le copiilor!

”Podunavia era Dobrogea de azi, unde mergeți voi vara la mare”, am zis eu (chiar credeam ce spuneam). ”Adică, vine din «pod», adică pod, și «Dunavia», adică Dunăre. Bulgarii și acum îi zic Dunării «Dunav»; deci, Pod-Dunavia! Ați înțeles?”. Înțeleseseră, că erau copii isteți. ”Da’ cetatea Dârstorului unde era?”. Poftim, răspunde-o și p-asta: ”Păi acum îi zicem Dristor pe românește și Silistra pe bulgărește, a rămas un oraș în Bulgaria, lângă Călărași”. Au început zbieretele (”Mamai-mea e din Călărași!”, ”Mătuși-mea stă în Dristor, lângă metrou!”), mă rog, cum reacționează copiii când aud de ceva familiar. Pe urmă au început iar: ”Da’ Severin și Făgăraș?” (ăsta era unul mai prost, l-au sâsâit ceilalți). ”Da’ Amlașul unde e?”. ”Păi nu prea mai e”, zic eu, ”da’ era o cetate pe lângă Sebeș, pe lângă Săliște... de astea ați auzit?” (nu prea știau de unde să le ia). ”Pe lângă Sibiu?” (alt cor de răgete, că iar auzeau de ceva cunoscut). I-am mai lămurit și de Ungrovlahia (”Da’ de ce nu-i zicea Țara Românească?!”), după care au plecat: pauza se terminase.

Mare bou sunt. Mi-e și rușine. Am indus în eroare niște copii nevinovați, care toată viața lor o să rămână în minte cu tâmpenia învățată de la mine: auzi, că Podunavia era Dobrogea! Cretin. Dacă m-aș fi uitat și eu pe-o hartă, aș fi observat că un județ din Serbia de azi se numește, cum altfel, Podunavlje (e chiar la est de zona metropolitană a Belgradului, dacă sunteți curioși). Concluzie:

Podunavia era o provincie de frontieră, un fel de zonă-tampon între Valahia și Serbia, cam pe unde e acum lacul de acumulare de la Porțile de Fier 1 (sau, cu o delimitare mai romantică, ”pe la Cazane”). Și, da, era ”călare” pe Dunăre, adică se întindea și pe malul stâng (actualmente românesc) și pe malul drept (sârbesc). Bunînțeles, a trecut de mai multe ori de la un voivod la altul, adică un locuitor al provinciei avea toate șansele să se culce seara sârb și să se trezească dimineața ”ungrovlah”, sau invers. Dar de unde să știu eu toate astea, dacă nu le-am învățat la nicio școală?!

Pe mine și pentru alții ca mine (curioși, dar ignoranți), e de citit cartea lui Marian Coman, scoasă la Polirom. Te deztunericește la cap, dacă are ce deztunerici.

Raport 2009: azi, Parâng

Dat fiind că Parângul e munte serios (ca lungime, a doua creastă din România, dacă nu mă înșel) e logic să-l faci în patru zile, ca să-ți tihnească. Dacă vrei să-l faci di granda, adică la pachet cu masivul Căpățânii, atunci șase zile se impun. Dar dacă n-ai răgaz și nici vreme bună, atunci te-arunci și faci toată creasta Parângului în două zile, ceea ce nu vă recomand. Ba chiar e contra-recomandabil... părerea mea!

Am plecat de la telescaunul de la ANEFS la prima oră și-am avut o zi de coșmar: 11 ore de la ANEFS la Rânca. Serios. Normal, logic și legal e să mergi în prima zi de la telescaun până la Lacul Câlcescu, a doua zi de la Câlcescu la Rânca (fostă cabană, actualmente stațiune), iar a treia zi de la Rânca la Curmătura Oltețului, unde se termină Parângul și începe Căpățânii. De acolo până la Valea Oltului mai faci încă trei zile normale, sau două zile de ambuscat, dacă chiar ai treabă la serviciu și nu poți să lipsești mai mult de-atât. Decât să te chinui așa, mai bine-ti dai demisia și-ți cauți altceva de muncă la întoarcere... of, că iar vorbește jemanfișistul din mine.

Bun. De la telescaun până la Câlcescu faci cam opt ore de traseu, iar de acolo la Rânca încă vreo cinci-șase, depinde cum mergi. Vă dați seama cum am mers noi, dacă am făcut toată isprava asta într-o singură zi! Nu e vorbă, că și vremea ne-a dat ghes la pași: ceață, frig, măzăriche, de toate am avut parte, ce să mai vorbim.
De la Rânca și până la Curmătura Oltețului e partea cea mai puțin umblată și mai necunoscută a Parângului, dar zău că merită parcursă, și chiar legumită, dacă timpul îți permite: păi numai Lacul Bălescu poate lua toate superlativele, că-i cel puțin la fel de frumos ca Roșiile, Mândra sau Mija (de Câlcescu nu vorbesc, că ăsta-i cam prea populist, ca să nu zic ”populat” sau chiar ”popular”!). Diferența e că la Bălescu nu ajunge nimeni, niciodată – condiție sine qua non a frumuseții unui lac glaciar, neh?

A doua zi am ajuns la Curmătură, după un traseu de-o zi, totuși incomparabil mai ușor decât traseul sinucigaș din prima zi (am fost inconștienți, aia-i treaba). Acolo am avut baftă de-un patron de stână, care ne-a luat cu mașina pe Valea Oltețului, până jos la o pensiune din Polovragi. Altfel, bucata asta de drum îți ia o zi întreagă, și asta nu spun doar așa, ca să-mi iasă mie la socoteală cele patru zile de care spuneam la-nceput. E un drum forestier interminabil, care te nimicește, măcar că-l cobori, nu-l urci.

Îl urci numai dacă vrei neapărat să faci masivul Căpațânii, din Valea Oltețului până-n Valea Oltului. Bunînțeles c-am făcut-o și p-asta, și tot în 2009... așa e când te pui la ambiție.

Dar fără contribuția domnului patronache de la stână, nu reușeam nimica. Cum zicea și bietul Emil Racoviță, ăl de-a făcut toți Carpații din România, de la Cazane la Cernagora: ”Ciobanii sunt gazde la munte. Noi suntem oaspeți... dacă vor ei să ne primească”.