Hotel Paris, Brăila

Aveam o lucrare la Brăila: angajatorul, că hâr, că mâr, că lasă măi băieți că vă găsesc eu cazare ieftină și bună, că nu vă bateți voi capul, că nu știu ce, că nu știu cum. Și a lăsat-o pe ultima clipă, ca un „bun român” (cum se zicea în interbelic) și n-a mai găsit nimic, nenorocitul, în timp ce noi ne îndreptam deja spre Brăila, trecuserăm de Focșani, veneam ca vântul și ca gândul, ca dorul și ca blestemul (cu vreo 80 la oră, c-aveam camioneta încărcată, grea). Pe la Măicănești l-am sunat iar: „Domnu’, ați rezolvat, ați găsit ceva? Știm unde dormim la noapte?”. El, că măi Mihai, că dacă mă iei așa (?!), ține telefonul la îndemână că te sun eu înapoi. M-a sunat după ce trecuserăm de șoseaua de centură a Brăilei, că gata, a găsit: avem cazare la hotel Paris, pe Brașoveni 14.

Asta pățești când te dai pe mâna unui om nebun: cum era să lăsăm camioneta, plină cu toate sculele noastre de muncă, parcată pe strada Brașoveni?! A, n-ați fost în Brăila: zona străzilor ălora, Roșie, Albastră, Fagilor, Băii, Colței, Pomilor, Cojocari, Brașoveni, este zona hoților. Bine, este și Brăilița, dar acolo stau hoții „de periferie”, aștia „centrali” stau aici unde vă zic eu. A trebuit să ducem mașina la mama dracului, în curte la un om pe care-l știam mai demult, și să ne întoarcem c-un taxi la hotelul Paris (am luat bon de decont, păi ce credeați?).

Ca să descoperim că hotelul e hotel de o stea. Una. Renovat, e drept, dar hotel de 1 stea în mijlocul orașului?! Am tăcut din gură, ne-am spălat și-am tras la sorți, iar norocul a picat pe mine, așa c-am coborât după bere, pâine și mezeluri. Și la dus și la întors am fost întrebat insistent, deși discret, dacă nu am nevoie și de altceva („Băiatu’, îți dau o fată? Hai, că te văd serios, merg pe încredere!”), iar de refuzurile mele bâlbâite se mirau toți interlocutorii: „Păi, tu nu ești cu muncitorii ăia care și-au luat camere la Paris?!”. Ba da, sunt. Și?

În timp ce mâncam le-am dat raportul băieților, crezând c-o să fac senzație cu mica mea povestioară de pe drumul de la shopping. N-am făcut: „Stai tu liniștit, că și pe noi ne-au întrebat, când am ieșit la țigară”. 

articol publicat în numărul 35/2017 al revistei Cațavencii

Aletto Hotel Kudamm, Berlin

Moș ne-a trimis la Berlin. Fraza necesită deslușiri: Moș îi omul care mi-a pus drujba-n mână, de-am învățat și eu o meserie, „ne-a” înseamnă c-a trimis o echipă de doi oameni în loc de una de patru („Optimizare de costuri, Mihai!”), „trimis” înseamnă c-am fost la muncă, la o comandă urgentă, iar p-asta cu Berlinul n-am înțeles-o: de obicei mergem în orașe gen Londra, Giurgiu, Iași, Găiești, Paris, Focșani sau Turda, dar niciodată în Germania. Fiind urgență, n-am apucat să pun întrebări, am printat check-in-urile, l-am luat pe Rack de-o aripă și off we went, spre Tegel (ăsta-i aeroportul mic, pentru săraci. Schönefeld e ăl mare, dar, na! „Optimizare”). 

Precizez: Rack este cățărătorul meu, și nu că mă laud, da-i cel mai bun cățărător din România (mă refer strict la arboristică; or fi alți alpiniști utilitari la fel de buni, poate chiar mai buni, dar fie nu lucrează la copaci, fie nu-i știu eu). Am lăsat echipamentul la hotel, la Aletto, pe Hardenbergstrasse, și ne-am dus să vedem lucrarea. 

De data asta n-a fost vorba de-un cimitir sau de-o platformă industrială, ci de-o grădină: Zoologischer Garten. Tipul de la poartă nu înțelegea cine suntem și ce vrem (așa-zisa „organizare germană” e un mit), dar a dat niște telefoane, l-a găsit până la urmă pe șeful de șantier care a venit la poartă și ne-a luat; spre ușurarea mea, era polonez. Ne-a arătat ce-aveam de făcut: trebuiau toaletați niște anini imenși, sub care se aflau volierele păsărilor zburătoare (cele nezburătoare, cazuarii, struții, pinguinii, n-au nevoie de voliere!). 

Rack s-a uitat de zece ori la toate detaliile, s-a băgat prin buruieni să verifice gardurile, a tras de plase, de sârme, iar în final a zis „da”: da, poate să facă lucrarea. Nu, n-o să-i ia mai mult de-o zi. Nu, n-are nevoie de oameni în plus la sol, Mihai e suficient (m-am înfoiat), că n-are nimic de făcut, doar să le zică vizitatorilor când să stea și când să treacă (m-am pleoștit). Apoi ne-am întors la hotel. 

Optimizare: Aletto e hotel, dar are și regim de hostel. Adică e plin de gimnaziști, de liceeni și de studenți. Are o curte interioară cu teren de fotbal, teren de baschet și loc de joacă pentru copiii mai mici. Are pereții extrem de subțiri, prin care auzi când cineva trage apa, când cineva râde, cineva plânge și cineva face sex. Culoarele sunt largi, astfel încât pe ele se poate alerga toată noaptea, ceea ce se și întâmplă. Lângă Aletto este o gară. Prin gară trec mereu trenuri. Lângă gară este un pod. Sub pod sunt mereu bețivi. 

E frumos la Berlin. 

De ce Berlin și nu Londra, ca de obicei? „Tatonăm și alte piețe, Mihai, că nu se știe”.

text publicat in numarul 26/2016 al revistei Catavencii