Părinți

Nu există să mă-ntâlnesc cu Florin Iaru și să nu ne luăm la harță pe literatură! Nu există. El o ține pe-a lui: „Local, local, local! Vreau acțiune locală! Vreau Macondo românesc, mai mic, mai pricăjit, mai acruț, dar local să fie! Ca să ai ce vinde pe marea piață a literaturii, trebuie să vii cu ceva local, să imersezi cititorul în Siliștea-Gumești, în Pripas, în Curtea-Veche, în Radna, în Ferentari, în Șoimărești, în Gruiu! Dați-mi culoare, dați-mi culoare locală! Vreau două-trei sute de romane «locale» în română care să impună un Nou Val, că dac-au putut cineaștii, puteți și voi!”. Eu tac. Îl las să zică. Când Florin se oprește ca să ducă țigara la buze, tușesc doctoral și iau cuvântul: „În ce eroare te afli, iubite maestre. Comme d’ab”…

Părerea mea e că literatura română încă trăiește sub obsesia Macondo-ului și că trebuie să iasă de-acolo. Să facă pași, să stea pe picioarele ei! Pe cine mai interesează că Ion o fute pe Florica și se-nsoară cu Ana? Chiar sunt înnebuniți profesorii universitari din Santiago de Chile, să zicem, să le predea studenților (viitori profesori de gimnaziu și liceu) chestia asta? O fi câte unul, cine știe, dar tare mă-ndoiesc. Omul vrea să scrii despre el, nu despre tine! Vrei să fii tradus la Honolulu? Păi, fă ca Ștefan Baciu! Du-te la Honolulu și predă la universitate! OK, admit: Baciu n-a fost tradus, c-a scris direct în limbi, da’ zic.

Și uite că vine Diana Bădica și-mi strică ploile. Scrie despre Slatina deceniilor nouă și zece din secolul trecut (1980 – 2000) și-i iese! Nu se poate ca Iaru să aibă dreptate, dar în acest unic caz, are: „Părinți” e-o carte care te pune cu curul pe gheață. Nu are nimic din ceea cer eu de la un mare roman românesc de mileniu trei, în afară de dăruirea scriitoricească (iar asta de obicei mai mult încurcă decât s-ajute; nu și-n cazul de față), și totuși a reușit să mă țină-n priză până aproape de final, când m-a lăsat din gheare și mi-a dat voie să respir normal (nu știu dacă așa a vrut Diana să iasă sau așa a ieșit cartea c-a vrut ea – se-ntâmplă! – dar la ultima pagină eu am fost Tudor). Secretul? Vi-l zic.

Cruzimea. Diana Bădica n-a iertat nimic. N-a avut milă nici de ea și nici de alții. A operat pe viu, cu fierăstrăul, și-a cauterizat cu fierul roșu. Dacă aș fi scris eu un astfel de roman, probabil că m-aș fi anesteziat cu cantități imense de alcool; Diana a mers pe varianta dură, pe trezie. Asta-i vestea proastă (nemila pentru personaje e bună, îi încântă pe critici, dar îi sperie pe cititori), iar vestea bună e că autoarea e acum liberă: poate scrie ce vrea. P-asta trebuia s-o scrie, era obligată de logica biografiei și-a sentimentelor, dar de-acum se poate reinventa în romane vandabile. Nelocale! Bine, pe următoarele i le vor distruge criticii – și ce dacă?!