Botez. Daniel Botez. Daniel Botez! Ce caracter! Mi-a fost coleg în școala generală, dintr-a șasea până într-a opta, apoi l-am pierdut din vedere.
Ei bine, acest Daniel Botez avea un dar de la Dumnezeu: manipula. Să zici despre un copil, nici măcar adolescent, că avea „darul manipulării” ar putea părea o exagerare, chiar și mie mi s-ar părea o expresie umflată, dacă nu l-aș fi cunoscut pe Botez ăsta al meu. Metoda lui era simplă, dar de o eficiență teribilă, înfricoșătoare: mințea. Mințea atât de tupeist, de neverosimil, de gratuit, încât mai toată lumea îi cădea victimă, în cele din urmă (ba și atunci când minciuna era strigătoare la cer, ba și după ce fusese dată în vileag, Botez era apărat chiar de propriile lui victime: „Dar n-avea niciun motiv să mintă!”. Proștilor. Of, of, of, români proști, proști, proști!). Exemple: îl amenință unul mai mare în curtea școlii, iar Botez începe să plângă de frică – nu e o rușine, toți am trecut prin asta. Cum s-a justificat, însă, elevul Botez în fața fetelor? „Am făcut criză de nervi!”. Toate și-au exprimat la moment admirația și frica pentru caracterul imprevizibil (poate chiar primejdios!) al colegului. Altul: Botez își rupe antebrațul stâng, după care reușește, mințind imens, să convingă întreg corpul didactic că el este stângaci, că dintotdeauna a scris cu stânga și că, deci, nu mai poate scrie după dictare la cursuri. Toți, dar absolut toți nerozii de profesori (neroadele, de fapt, că practic toți profesorii erau profesoare) au pus botul și l-au lăsat în pace pe escroc: noi scriam de ne amorțeau mâinile (așa se „preda” atunci, nu știu, poate și acum), el urmărea muște cu privirea pe fereastră (era primăvară) și bătea darabana cu degetele mâinii drepte, cea cu care scrisese toată viața lui.
În groaznica iarnă a lui ’85, când oamenii blocurilor nu înțelegeau ce se întâmplă, unde e căldura, unde e apa, unde e curentul (că degeaba își burdușiseră ei congelatoarele cu carne, dacă nu era curent!), Securitatea a lansat diversiunea „Sectanții”, la care țărănetul urbanizat al Bucureștiului a marșat imediat și cu mare pasiune. Cine era colportorul zvonurilor la școala 129 din Berceni? Botez, desigur. Cine sunt sectanții și ce vor ei? Ne lămurea Botez, personal: „Sunt unii la doi metri, rași în cap, care le zâmbesc copiilor și-i bagă-n mașini negre, cu numere străine”. Și ce vor ei? „Vor copii de români, ca să-i ducă în sectele lor și să-i facă neoameni”. Asta cu neoamenii era foarte diferit înțeleasă, dar oricum era luată, provoca o spaimă extraordinară, animalică, atât copiilor cât și părinților. Pentru că, da, zvoneristica era „simfonică”, cum se spune în teoriile manipulării, adică ce auzeau copiii la școală, de la alde Botez & comp (avea și cancelaria un „Botez” al ei, nicio grijă!), auzeau și părinții la muncă, indiferent unde lucrau. Nu mai spun că fiecare bloc avea câte-un „Botez” care își concentra asalturile în special împotriva mamelor, că ele erau mai credule și mai sperioase (ca orice mame). Nu știu cum a fost apreciată de șefii Securității campania „Sectanții” din anul ăla, nu știu nici dacă ea mai avea și alt scop în afară de cel de-a abate atenția de la scăderea brutală a nivelului de trai, dar știu că, în naivitatea mea, m-am dus la taică-meu să-l întreb: „Tata, ce-s ăia sectanți?”. Re patern: „Păi de unde Paștele mă-sii să știu eu?!”.
Răspunsul e de găsit în cartea lui Vasile Ernu, apărută în 2015 la Polirom, cu ISBN-ul 978-973-46-2545-1 (rugăminte personală: nu mă mai întrebați unde-o găsiți, că eu n-am de unde să știu. Aveți titlul, aveți autorul, aveți ISBN-ul, căutați-o prin librării sau pe net, nu mai veniți la mine, că eu nu-s nici anticariat, nici papetărie, nici chioșc de ziare!). Răspunsul e foarte, foarte complet (mai complet decât mi-am imaginat eu c-ar putea fi), bine scris din punct de vedere literar și impresionant de corect dintr-un anume punct de vedere: omul povestește. Nu e un reporter de teren care-a dat peste-un subiect foarte gras și s-a gândit să facă din el o carte (ca mine, de pildă), ci un copil de sectant care-și povestește, cu sinceritate și șarm, experiențele personale: a crescut într-o mică comunitate de evrei mesianici din URSS (dacă nu știți ce înseamnă „evrei mesianici” sau „URSS”, dați un search pe Google), a cunoscut comunismul bun (1975-1985 în URSS, spre deosebire de 1965-1975 în România), apoi perestroika, apoi disoluția din 1991, urmată de catastrofa libertății care s-a abătut peste satul și comunitatea lui. Pe urmă, sigur, a plecat de-acasă. În fond, spre deosebire de tot ce scrie el în carte, singura salvare e cea individuală.
Din punct de vedere religios, Vasile Ernu se pronunță fără drept de apel: ortodocșii sunt cei mai primitivi creștini, dar nu în sensul bun, de „fideli învățăturii lui Isus”, ci în sensul rău, de păgâni, de sălbatici foarte vag atinși de revoluția lui Isus. Nu există creștini pe lume care să citească Biblia mai puțin decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să citească mai puțin decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să mintă mai mult decât ortodocșii. Nu există creștini pe lume care să se mintă mai mult decât ortodocșii. Cum le-ar spune Kevin Costner: „You have nothing. You are dying. I am sorry”.
Din punct de vedere politic, autorul este de părere că URSS (1947-1991) a fost un sistem mai bun pentru basarabeni decât România Mare (1918-1940) și cu mult mai bun decât Ucraina sau decât Republica Moldova (1991-prezent). Închei cu câteva pasaje de la paginile 110-113:
„De la bătrânii mei am aflat despre una dintre cele mai tragice perioade ale istoriei trăite de ei, în privința căreia eu îmi formasem o părere idilică, romantică și de care eram fascinat, pentru că citisem istoria oficială din cărțile intelectualilor la modă. Nu vorbesc nici de perioada brejnevistă, nici despre cea țaristă sau mai știu eu care epocă mai liniștită și mai așezată. Mă refer la perioada interbelică din România, care în imaginarul nostru colectiv a rămas ca „epoca de aur”. Aceasta a fost, fără îndoială, „epoca de aur” pentru o mână de dregători, afaceriști, intelectuali și birocrați. Pentru comunitatea noastră a reprezentat însă cel mai dur și mai monstruos interval de timp, care a lăsat în memoria grupului nostru o rană adâncă ce sângerează și astăzi, după atâția ani. Da, nu epoca stalinistă cu teroarea ei fără margini și cu mașinăria de produs cadavre a fost cel mai negru moment al nostru, ci perioada interbelică. E un adevăr greu de acceptat astăzi.
Poate sună prea dur. Pentru mine cu siguranță așa a sunat. M-a nedumerit profund această constatare. Eu eram convins că nimic nu poate fi comparat cu epoca stalinistă. Toate informațiile indică însă că aceasta a fost cea mai întunecată epocă prin care a trecut comunitatea noastră, dacă excludem „marea foamete” și războiul, care oricum sunt stări excepționale și ne-au testat în mare măsură limitele umanității. Astfel de manifestări există însă – e drept, sporadic – peste tot și în toate perioadele, indiferent de regim.
Să începem cu începutul. În ianuarie 1918, după haosul produs de Revoluția Bolșevică, gubernia Basarabia își proclamă independența, iar în martie devine parte oficială a României. După o perioadă de schimbări confuze, noul regim începea să-și intre în drepturi și să-și impună propria administrație și propriile reguli. Oamenii simpli își vedeau de treaba lor și se bucurau că au scăpat de haosul care se anunța în fostul imperiu țarist și de Războiul Civil ce cuprinsese toată vecinătatea de est. Veștile ce veneau de dincolo de Nistru erau tulburătoare și atunci pacea și stabilitatea din noua țară erau preferabile. Mai exista și fobia antibolșevică ce făcea furori pe atunci în regiune. [...]
Din acea perioadă de început au rămas niște amintiri paradoxale. Pe de o parte, avem o imagine plină de respect față de ceea ce se va numi în limbajul popular „școala românească” sau „patru clase la români”. Deseori auzeai câte un bătrân spunând cu mândrie: „Măi, eu am făcut patru clase la români, nu-mi da tu lecții!”. Sintagma „patru clase la români” a rămas în folclorul din Basarabia ca semnul suprem al calității în educație. E adevărat că toți își amintesc și de bătăile din școli, unde pedeapsa corporală era la ordinea zilei, însă asta nu știrbea cu nimic respectul pe care-l aveau pentru cele „patru clase la români”. Toți ai mei născuți în perioada interbelică au trecut prin această faimoasă școală. [...]
Pe de altă parte, noua administrație, românească, era percepută ca străină, deși România se prezenta ca un stat al tuturor românilor, inclusiv al basarabenilor, pe care în discursurile oficiale îi numea „frați” și cărora le spunea că i-a salvat de jugul țarist rus sau de „ciuma bolșevică”. Din acest motiv s-a ajuns la o adevărată situație de conflict între noua administrație și locuitorii satelor și orășelelor de la noi. Oare de ce?”.
Se afișează postările cu eticheta polirom. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta polirom. Afișați toate postările
miercuri, 4 ianuarie 2017
vineri, 9 septembrie 2016
Breaking news (1)
N-am mai scris de multa vreme pe blog dintr-un motiv mai mult decat foarte simplu: am muncit la carte. In principiu, va avea trei capitole, mari si late ("2014", "2015" si "2016"), fiecare impartit intr-o puzderie de subcapitole, cum i-o fi norocul. Deocamdata mai am de lucru la primul capitol, dar cred ca-l dau gata pana-n octombrie.
Acum, intrebarea care se (poate) pune este clara: si? Te-am intrebat noi ceva? De ce te bagi in seama? Vezi-ti de treaba ta ca e mai bine! Da, este adevarat, dar nu uitati ca eu nu-s altceva decat un spunator de povesti, iar "mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana"; spunator de povesti adevarate, in cazul asta, dar, din punctul vostru de vedere, tot "povesti", adica scriitoreala literara, nestiintifica, buna doar pentru plaisir, deci... necitabila.
Ergo, sper sa se petreaca urmatoarele: eu sa termin manuscrisul pana in ianuarie (1), Poliromul sa mi-l primeasca la lectura (2), sa le placa si sa decida sa-l publice (3), cartea sa apara pana in primavara (4), voi s-o puteti citi pe plaja cand mergeti in minivacanta de 1 Mai (5) si eu sa ma pot apuca dracului de cealalta, cea dura, greu de scris si greu de citit, adica de "Jimmy" (6), si s-o termin si p-asta pana in 2018, ca pe urma avem treaba. Si eu, si voi!
Acum, intrebarea care se (poate) pune este clara: si? Te-am intrebat noi ceva? De ce te bagi in seama? Vezi-ti de treaba ta ca e mai bine! Da, este adevarat, dar nu uitati ca eu nu-s altceva decat un spunator de povesti, iar "mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana"; spunator de povesti adevarate, in cazul asta, dar, din punctul vostru de vedere, tot "povesti", adica scriitoreala literara, nestiintifica, buna doar pentru plaisir, deci... necitabila.
Ergo, sper sa se petreaca urmatoarele: eu sa termin manuscrisul pana in ianuarie (1), Poliromul sa mi-l primeasca la lectura (2), sa le placa si sa decida sa-l publice (3), cartea sa apara pana in primavara (4), voi s-o puteti citi pe plaja cand mergeti in minivacanta de 1 Mai (5) si eu sa ma pot apuca dracului de cealalta, cea dura, greu de scris si greu de citit, adica de "Jimmy" (6), si s-o termin si p-asta pana in 2018, ca pe urma avem treaba. Si eu, si voi!
joi, 8 august 2013
Tragedia Bucurestiului
Puteam
sa scriu “ghinionul Bucurestiului” si era mai aproape de adevar, dar am
preferat-o p-asta cu “tragedia” ca suna mai gongoric, mai pompieristic. Dar ce
vreau sa spun:
eu cred ca reputatia foarte proasta de care se “bucura” acest oras oriunde in tara nu e data nici de pozitia geografica, nici de clima, nici de aglomeratie si nici de preturi. Da, orasul e pozitionat total excentric pe harta tarii, dar cate capitale nu-s plasate la fel, si nu se supara nimeni?! Da, e construit intr-o campie mlastinoasa, cu sol pacatos, de te ia mama dracului pana sapi un nenorocit de metrou; da’ ce, Sankt Petersburgul n-are parte de aceeasi belea? Da, clima Bucurestiului e minunata, adica vara e cald ca-n India, iar in timpul iernii viscoleste ca-n Kazahstan; si ce-i cu asta? Ce, Brasilia are clima mai buna?! Sau chestiile astea, ca e aglomerat si scump: ha, ha! Dar ce capitala e altfel? Nu zic de Londra, sa ma luati cu vorba aia ca “Nu se compara”, dar ia uitati-va la Varsovia: vi se pare cumva mai ieftina si cu trafic mai lejer decat Bucurestiul? S-avem pardon!
Nu. Cred ca necazul cel mare e ca Bucurestiul e inconjurat de cele mai “proaste” judete din Romania, din punct de vedere al calitatii umane. Teleorman. Giurgiu. Calarasi. Ialomita. Olt, chiar (asta e ceva mai departe, dar tot prea aproape, din punctul meu de vedere). Oamenii care locuiesc in aceste judete sunt cele mai jalnice exemplare de romani, aflati intr-o inapoiere cronica fata de restul tarii, si asta nu de azi, de ieri, ci de secole. Asta e zona cea mai afectata, pe termen lung, de regimurile fanariot si comunist; de aici si-au recrutat aceste regimuri “cadrele” de nadejde si tot aici s-a oplosit cea mai saraca si compacta minoritate tiganeasca.
Apropo, eu stau in sudul Bucurestiului.
eu cred ca reputatia foarte proasta de care se “bucura” acest oras oriunde in tara nu e data nici de pozitia geografica, nici de clima, nici de aglomeratie si nici de preturi. Da, orasul e pozitionat total excentric pe harta tarii, dar cate capitale nu-s plasate la fel, si nu se supara nimeni?! Da, e construit intr-o campie mlastinoasa, cu sol pacatos, de te ia mama dracului pana sapi un nenorocit de metrou; da’ ce, Sankt Petersburgul n-are parte de aceeasi belea? Da, clima Bucurestiului e minunata, adica vara e cald ca-n India, iar in timpul iernii viscoleste ca-n Kazahstan; si ce-i cu asta? Ce, Brasilia are clima mai buna?! Sau chestiile astea, ca e aglomerat si scump: ha, ha! Dar ce capitala e altfel? Nu zic de Londra, sa ma luati cu vorba aia ca “Nu se compara”, dar ia uitati-va la Varsovia: vi se pare cumva mai ieftina si cu trafic mai lejer decat Bucurestiul? S-avem pardon!
Nu. Cred ca necazul cel mare e ca Bucurestiul e inconjurat de cele mai “proaste” judete din Romania, din punct de vedere al calitatii umane. Teleorman. Giurgiu. Calarasi. Ialomita. Olt, chiar (asta e ceva mai departe, dar tot prea aproape, din punctul meu de vedere). Oamenii care locuiesc in aceste judete sunt cele mai jalnice exemplare de romani, aflati intr-o inapoiere cronica fata de restul tarii, si asta nu de azi, de ieri, ci de secole. Asta e zona cea mai afectata, pe termen lung, de regimurile fanariot si comunist; de aici si-au recrutat aceste regimuri “cadrele” de nadejde si tot aici s-a oplosit cea mai saraca si compacta minoritate tiganeasca.
Dau
cuvantul lui Cezar Paul-Badescu (romanul “Luminita, mon amour”, editura
Polirom, 2006, ISBN 973-46-0386-8, pag. 214-215): “Intraseram intr-o lume
jegoasa, cu oameni de confort doi. Blocul era construit prin 1975 si fusese
populat de comunisti cu indivizi adusi de la tara sa munceasca la uzina IMGB.
Cine
iubeste clasa muncitoare sa se duca sa traiasca macar o luna intr-un bloc ca acela.
Sa simta mirosurile vietii adevarate, cate un altul la fiecare etaj, combinate
cu unul comun, de la toboganul de gunoi. Sa nu aiba apa calda, fiindca ceilalti
locatari prefera mai degraba sa-si dea salariile la carciuma din colt decat sa
plateasca intretinerea. Sa asculte toata ziua manele de la boxele puse in geam
de binevoitori. Sa asiste la scene apetisante, cum ar fi cea a dusului
gunoiului la tobogan: oamenii ies in sosete, intra in camaruta tomberonului,
lipaie in zoaiele de acolo si se intorc linistiti in casa (e de presupus ca in
aceleasi sosete si dorm). Sa auda prin peretii subtiri ai blocului desele
certuri conjugale insotite de tipete. Sa calce in balta de pisat sau, la ocazii
mai deosebite, in cacatul care troneaza in mijlocul liftului. Sa vasleasca prin
valurile de coji de seminte pana intra in casa. Sa-i sune in cap pana la ore
tarzii tacanitul zarurilor de table, manuite cu dexteritate de tipi care-si fac
veacul in fata blocului, imbracati in maiou si in pantaloni de pijama. Sa se
simta solidar cu cei care-i caligrafiaza “pula” pe usa.”
Aici
voiam sa ajung. Acestia sunt oamenii “adusi de la tara”. Intreb: de la ce “tara”?!
Pai, adusi din satele astea sordide din campia Baraganului, populate, cum zice
autorul, de “oameni de confort doi”. Acestia sunt oamenii pe care tara ii
identifica cu notiunea de “bucuresteni”.
Si
atunci, daca acesti tarani semi-urbanizati nu reprezinta Bucurestiul (si nu-l
reprezinta, in mintea mea!), cine sunt “bucurestenii”?
Eu
zic ca oamenii din provincie care se muta la Bucuresti, neadusi de nimeni, ci
prin propriile eforturi, sunt adevaratii bucuresteni. Oameni bine educati ce
aleg sa se mute aici din cauza salariilor mai mari si a iluziei unor scoli mai bune
pentru copiii lor (e o iluzie: cele mai bune scoli, licee si universitati din
Romania nu se afla in Bucuresti. Stiu ce vorbesc).
Ergo:
intocmai ca si Romania in ansamblu, Bucurestiul e locuit de doua tipuri umane
foarte diferite, care nu interactioneaza social aproape deloc. Pe de o parte,
fostii proletari, actualmente lumpeni de toate felurile, care au fost luati de
la coada caprei si bagati in fabrici de regimul comunist. Pe de alta parte,
intelectualii si fosta tehnocratie educata in comunism, care a devenit, mai mult
sau mai putin, nucleul clasei de mijloc din capitala. In functie de zona
bucuresteana de care vorbim, unul sau altul din aceste tipuri umane este
majoritar. Foarte general spus, sudul e locuit preponderent de primul tip uman,
iar nordul de al doilea.
Apropo, eu stau in sudul Bucurestiului.
Etichete:
bucuresti,
Calarasi,
cezar paul-badescu,
giurgiu,
ialomita,
IMGB,
kazahstan,
londra,
luminita mon amour,
metrou,
Olt,
polirom,
sankt petersburg,
Teleorman,
Tragedia Bucurestiului,
Varsovia
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


