Nea Cata si Pinky

In aceasta amintire, reconstruita de mine cu mare truda, valseaza personaje ca Pinky, Ticalosu, Nea Cata, Alina Dudea, Nea Mihaita, Ursu sau Mamaia Dida. Dar aceastea, desi ocupa practic tot spatiul naratiunii, sunt personaje cumva secundare. Personajul principal este Ionut Anghel, aiba-l Dumnezeu in buna lui paza. Voi stiti ca despre el e vorba in “Nea Cata si Pinky”, iar asta e destul. Restul e consiliere psihologica. Pe care mi-o acordati voi mie. Gratis, ceea ce ma bucura foarte mult!

De ce „reconstruita cu mare truda”? Pentru ca si creierul meu, la fel ca orice alt creier omenesc, functioneaza ca o masina de propaganda comunista, turata la maximum: retine, subliniaza, accentueaza, insista pe fiecare reusita din trecut, iar in acelasi timp da „ignore” la toate faptele neconvenabile, la toate esecurile, penibilitatile, rateurile si rusinile de care e plina viata omului. Tineti minte ca exact asa functiona si propaganda in comunism? Cand Steaua lua Supercupa Europei (succes incontestabil), propaganda zbiera din toti rarunchii, dar nu scotea niciodata o vorba despre „cozile la orice”, brandul inconfundabil al Estului. Enfin!

Bref: eu am vrut s-o otravesc pe Pinky, iar Nea Cata n-a fost de acord. Dar s-o iau cu inceputul.

Pinky era o catelusa sura care se oplosise, dracul stie cum, la scara E, mai exact in zona aia de buruieni si boscheti dintre scarile E si F (repet, acum acolo-s parcari). De fapt, oplosirea in „zona” se explica prin faptul ca acolo arunca Mamaia Dida (bunica Laurei de la unu) diversele subproduse de la bucatarie (paine veche, oase, tocanita stricata etc), direct pe geam, iar Pinky cu astea se hranea. Mamaia Dida nu era tocmai nebuna, dar fiind sontoroaga datorita batranetii, nu putea cobori cu gunoiul, de aici activitatea ei de „aruncatoare”. Oricum, datorita faptului ca Pinky era cuminte si nu latra noaptea (nici ziua, de fapt), Mamaia Dida o indragise si o hranea cu drag: sub fereastra ei putea de-ti carmea nasul din loc.

Nu era singura care-o indragise, pentru ca intre catelusa si Alina Dudea (tot de la scara E, dar din D7) se infiripase o dragoste fierbinte, ceva profund trans-specie, sentiment destul de rar vazut (cel putin de mine, care-s cam hater cu cainii). Cand venea Alina de la scoala si striga „Pinky!”, animala fugea ca o nebuna si i se arunca in brate, la propriu, de ziceai c-o dresase careva. Buninteles ca Alina isi exprima dragostea prin pupaturi languroase aplicate pe botul catelusei, de ni se facea si scarba noua, baietilor care jucam ceva cu mingea la bara de covoare. „Pacat de ea, ca altfel e bunoaca” – asa ne exprimam noi parerea despre amorul trans-specie pe care Alina il traia cu Pinky. Baietii, tot baieti!

Mutam obiectivul camerei pe scara B din blocul D23, unde Ticalosu isi alcatuise o armata particulara de caini vagabonzi, vreo 10 sau 12 animale fioroase, o haita infricosatoare condusa de un monstru blanos pe nume Ursu. De ce aceasta mobilizare canina a Ticalosului? Pentru ca el avea acea celebra Volga neagra, parcata in dreptul ferestrei lui (statea la unu), Volga pe care-o iubea ca pe ochii din cap si de care avea grija sa nu-i fie furata. Cum avea grija? Pai, montase un bec cu abajur in exteriorul blocului, sub fereastra, a carui lumina cadea permanent pe masina. Dar, evident, asta nu era suficient. Asa ca Ticalosu a inceput sa dea de mancare maidanezilor, asezand hrana sub Volga lui. Treptat, cainii vagabonzi au invatat ca acolo e permanent mancare si adapost si ca nu-i goneste nimeni, ca e un „loc bun” pe care au inceput sa-l considere „acasa”. Dar locul era intr-adevar bun, iar Ticalosu, cu o rabdare de fier si cu o viclenie taraneasca á la Ceausescu, a lasat selectia naturala sa se desfasoare de la sine, astfel incat, dupa o vreme, numai cei mai puternici si mai rai caini au reusit sa ramana pe acel teritoriu viu disputat; cei slabi, batrani, mici de statura sau prea blanzi, femelele… toti au fost alungati. De haita in formare, nu de Ticalosu! Nu, el nu s-a bagat. Dupa vreun an, avea ce-si propusese, probabil, de la bun inceput: somn linistit. Nimeni n-ar fi indraznit sa se apropie noaptea de masina aia a lui! Haita veghea. Ursu avea grija de asta.

Da, dar cainii nu-i puteau citi mintea lui Ticalosu, al carui interes era doar masina. Cainii terorizau orice trecator care se apropia de Volga ticaloșiană. Si zeci, sute de trecatori se apropiau, pentru ca Volga era parcata in buza aleii prin care locuitorii a patru blocuri (D7, D6, D5, D23) se duceau zilnic la statia de troleu, singura legatura cu orasul. Se duceau dimineata si veneau seara. Din noiembrie si pana in martie, plecau si se intorceau pe intuneric. Terorizati, zi de zi, de Ursu & comp.

Camera ajunge acum in apartamentul 27 al scarii C, unde Nea Mihaita, in plina faza exploratorie a varstei (13 ani?!) isi amenajase la el in camera un laborator de chimie: eprubete, retorte, pahare Erlenmayer, spirtiere, dopuri perforate, rastele, substante, cutii si cutiute, ce mai, tot tacamul. Bucuria parintilor! Tot amestecand, fierband si distiland, Nea Mihaita al nostru obtine un lichid de un albastru-safir, despre care el era convins ca e otrava (era, probabil, o solutie oarecare de sulfat de cupru, mai cunoscut ca „piatra-vanata”, d-aia de stropit via). Cu aceasta „otrava” intr-o eprubeta, Nea Mihaita se duce triumfator la Nea Cata: „Ba, Nea Cata, hai s-o otravim pe Pinky!”.

(Dialogul care urmeaza este integral inventat de mine acum; ideea lui centrala am pomenit-o la inceput - eu am vrut s-o otravesc pe Pinky, iar Nea Cata n-a fost de acord – iar rostul acestui dialog imaginar e sa clarifice peisajul de ansamblu).

Nea Cata: „Pai de ce s-o otravim, ce-avem cu ea?”. Nea Mihaita: „Pai n-avem nimic, dar trebuie sa verificam daca otrava-i buna. Dupa aia ii omoram pe toti cainii lui Ticalosu”. Nea Cata: „Ba, io pe Ursu si pe javrele alea tot le omor, cu sau fara tine. Dar pe Pinky da-o-n ma-sa. E de cacat s-o otravesti”. Nea Mihaita: „Da’de ce?”. Nea Cata: „Pentru ca e de cacat. Ti-ai gasit si tu cu cine sa-ti pui mintea, cu amarata aia! E ca si cum te-as bate eu pe tine, doar ca sa verific daca pot sa-l bat dup-aia si pe Croacăr” (acest Croacăr era un bataus notoriu, spaima scolii).

Nea Mihaita a fost convins de argument, asa c-a varsat „otrava” la closet. Nea Cata era deja convins ca in privinta maidanezilor trebuie facut ceva, atunci cand ajung sa terorizeze oamenii, iar in urma discutiei cu Nea Mihaita a fost convins ca, pe viitor, nu trebuie permis sa se ajunga aici, adica la constituirea unor astfel de haite, mai ales ca ele nu apar peste noapte si nu-s teleportate de pe Luna, ci se constituie incet, sub ochii nostri indiferenti („Pentru ca ne doare-n cur, d-aia!”), pana cand e prea tarziu. Aceste premise fiind bifate, Nea Cata si Nea Mihaita au trecut la concret, adica la Ursu si restul haitei.

Nu se va putea sti vreodata cum ar fi procesat ei problema, pentru ca, a doua zi dupa discutie, Ticalosu si consoarta lui (la fel de remarcabila ca el, ziceai ca-s gemeni), puteau fi auziti de dimineata racnind in fata scarii B: „Uite-l pe Ursu! Uite-l ca nu mai misca! Uite-l si pe Negrutu! Uite-l si pe Chinezu! E otraviti! I-a otravit cineva, sa vina militia! Criminalii! Criminalilor! L-ati otravit pe Ursu! Militia, sa vina militia!”. Nu exagerez, Ticalosu plangea. Era o zi de duminica, nu mai stiu daca primavera sau toamna, dar era vreme frumoasa. Aproape toti oamenii din D23, D5, D6 si D7 il auzeau pe Ticalosu plangad si urland, dar nimeni nu cobora sa vorbeasca cu el sau sa vada ce se-ntamplase. Stiau cu totii. Stiau si jubilau. Cineva, nimeni n-a aflat vreodata cine, trecuse la fapte. Ticalosu si-o meritase.

Eu am ramas cu un regret: oare lichidul ala albastru al meu o fi fost otravitor sau nu? Daca ar fi sa-mi dau replica in stil Nea Cata, ar suna asa: „Pai de ce nu l-ai baut tu, Nea Mihaita? Macar aflai o treaba!”.

Nea Cata si coaja de banana

Aceasta poveste are mai mult sens daca este relatata din punctul de vedere al lui Nea Cata, pentru ca altfel isi pierde 90% din farmec. Sa-i dam, deci, cuvantul!

“Eram la mine la bara, jucam Pase, pase, gol, cu Nea Mihaita si c-un pistulac, nu mai stiu cine era. La un moment dat, Nea Mihaita da mingea peste poarta, c-o bolta mare, mingea cade in ghena din spatele barei, iar Nea Mihaita se duce-n ghena s-o recupereze. Din dreapta, cum stateam eu in poarta, vine Volga aia penibila, a lui Ticalosu de la scara B; la volan, Ticalosu in persoana. Cand ajunge in fata portii, adica a barei, Volga opreste in scrasnet de frane, Ticalosu coboara din masina si-mi sterge o palma de-mi tiuie urechile: jart! Raman tablou, dar am totusi prezenta de spirit sa-l intreb: “Ce-ai, nene, ce dai, ce ti-am facut?!”. Ticalosu imi raspunde peste umar, urcandu-se la volan: “Sa te-nveti minte alta data, sa nu mai arunci in mine cu coji de banana!”. Demareaza si pleaca. Eu raman mut. Ma uit la pistulac, nici ala nu intelegea nimic. Ma uit in gunoi dupa Nea Mihaita, nu era nicaieri; ma uit mai bine, Nea Mihaita era departe, la vreo 100 de metri, fugea prin spatele blocului D7, cocosat de spinare ca la Iepureasca.”

Ce se intamplase?

Ii iau cuvantul lui Nea Cata si mi-l dau mie. Cu o zi-doua inainte, citisem nu stiu unde ca cica comicul e dat de “le placage de la mécanique sur du vivant”, adica razi atunci cand calca unul pe-o coaja de banana si cade gramada. Am vrut sa verific teoria. Inspiratia, geniala ca orice inspiratie, mi-a venit cand am vazut o coaja de banana in gunoi si pe Ticalosu venind pe alee, cu geamul de la Volga deschis pana jos, incetinind ca sa ia curba la stanga. Am luat coaja de banana din tomberon si-am incercat s-o arunc cu maxima precizie sub roata din spate-stanga a Volgai, ca sa vad masina cum derapeaza si intra cu fundu-n gard, la scara F. Dar, fiind un tintas mizerabil (spre deosebire de Nea Cata, ce excela la sportul asta), am nimerit cu coaja aia fix in capul Ticalosului, i-am facut coaja fes, cum s-ar zice. Vazand catastrofa, am tulit-o la timp din ghena, astfel incat idiotul de Ticalosu nu i-a vazut decat pe Nea Cata si pe pistulac; l-a ales pe Nea Cata, ca era mai inalt, si a decis ca ala-i criminalul care l-a atacat cu coaja, in mod perfid. Dupa care, jart, a facut dreptate, in mintea aia a lui de Ticalos.

Recitind ce-am scris pana acum, imi dau seama ca mi-a scapat ceva, ceva esential. Sigur, faptele sunt corect relatate, ma rog, atat cat mi le-aduc aminte (e insa si Nea Cata pe-aici, cu  memoria lui, asa ca micile erori pot fi indreptate urgent); dar tabloul de ansamblu nu e deloc clar.

Iar acest tablou de ansamblu e simplu: toate aceste intamplari, fixate aici in scris pentru uzul frunzarilor, aveau loc undeva la marginea cartierului Berceni (el insusi o periferie), intr-un spatiu extrem de mic, delimitat de patru blocuri comuniste: D7, D6, D5, D23. Din motive pe care nu le stiu, locatarii (copiii!) din D5 si D6 nu “existau”, erau niste straini pentru noi, niste alieni. Raman blocurile D7 si D23. Dar nu in intregime. Scarile A si B din D23, ca si scarile A, B, C si D din D7, erau populate de alti alieni, la fel de stranii. Raman doua scari din D7 (E si F), plus patru scari din D23 (C, D, E si F), plus playgroundul din spatele blocului D23 (cel cu aninul). Plus doua bare de batut covoare (folosite ca porti de fotbal), cu doua ghene de gunoi, cate una in spatele fiecarei bare. Plus niste “spatii verzi” (care acum sunt parcari), de unde eram constant izgoniti, pentru ca, daca ne jucam acolo, “calcam pe iarba” (?!). Asta era tot. In materie de joaca, asta era tot spatiul nostru outdoors (sau outdoor, ca niciodata n-am inteles diferenta intre termeni!). Mai era si scoala, mai erau si “teritoriile” din apartamentele parintilor (pe care, din pacate, trebuia sa le impartim cu acestia). Si atat. Asta era lumea. Sase scari de bloc si doua ghene de gunoi. Explicati-le asta copiilor vostri!

Stiti la cine ma gandesc? La copiii refugiatilor afgani, aia care au crescut in lagarele din Pakistan (Jalozai, de exemplu), si au revenit in Afganistan sub forma de talibani, cand s-au facut mari. Si care au impanzit acum lumea, sub forma de teroristi (“soldati ai lui Dumnezeu”), perpetratori de razboaie sfinte. Cum ati impanzit si voi lumea, frunzarilor, perpetratori de trai mai bun. Fiecare cu seinen Kampf!

Deci, Nea Cata? Te-asteptai? Am plecat de la povestea cu coaja de banana si am terminat prin a te compara c-un taliban! Vezi ce patesti, daca-mi sugerezi subiecte pentru megaproiect?!

Despre destinul Ticalosului, intr-un post ulterior. Era un personaj!