Nea Cata si comunismul

Pe Nea Cata l-a durut in pix de comunism.

Sa ma explic: ceea ce pare azi evident, atunci nu era deloc. De exemplu, azi pare evident ca in 1982 era comunism si ca-n comunism se traia foarte prost. Dar hai sa ne punem in pielea unui copil care, in 1982, trecea dintr-a patra intr-a cincea: pe bune, chiar credeti la asta se gandea el? Sau a unui adolescent care, in 1986, termina generala si dadea examen pentru a intra la liceu; ce comunism, care comunism?! Tampenii! Astea le gandim noi, acum, dar nu ”existau” atunci.

Nu ca noi toti, dar absolut toti, n-am fi fost deranjati de omniprezenta ”comunismului” in viata noastra: cozile de la alimente (si de la orice, de fapt, atunci cand magazinul primea o marfa deficitara – pai n-am stat eu cu Nea Cata la coada la ventile de bicicleta?!); frigul si intunericul din apartamentele de bloc; practica agricola, adica la Gara Progresu, la sortat cartofi si ceapa; taberele PTAP (am scris in alta parte despre astea); orele de invatamant politic de la liceu; extraordinara ”aristocratie tiganeasca” ce se dezvoltase ca un subprodus al sistemului (despre asta ar trebui sa scriu pe larg, dar nu acum, alta data); imbecilitatea absoluta a propagandei oficiale; pudibonderia penibila a regimului, care ne lasa complet ignoranti in privinta sexului; murdaria eterna a tuturor spatiilor publice, adica a strazilor si a maidanelor, ca astea erau ”spatii publice” pentru noi, la varsta aia; lipsa generala de informatie – e greu de crezut azi, dar in librarii nu erau de vanzare nici macar carti romanesti! Imi amintesc ca oamenii ajunsesera sa cumpere in disperare orice fel de carte, ca sa-si umple cu ceva rafturile din bibliotecile ”tip” care erau pe piata – la cei mai amarasteni, cei proaspat veniti de la tara, bibliotecile se umpleau cu macrameuri si bibelouri – de unde eternele glume cu ”pestele de sticla de pe televizor”!

Desi ne deranjau groaznic toate astea (pe toti!), pe Nea Cata, in special, il scoteau din minti doua chestii: spaga si bisnita. Comportament tipic pentru orice inadaptat, Nea Cata mai degraba murea de foame decat sa ”dea dreptul” la vanzator sau sa cumpere vreo marfa oarecare de la ”bisnitari” (care, cinstit vorbind, erau tigani, in imensa lor majoritate). Numai ca, cum sa zic, noi nu stiam ca toate astea se numesc ”comunism”, noi le numeam pur si simplu ”viata” (de fapt, nu le numeam in niciun fel, le traiam ca atare). Doar cand ne-am facut mai mari le numeam ”Romania”, ceea ce era tot o tampenie, ca oricum n-aveam termen de comparatie. Multi din generatia noastra, mai putin inclinati spre introspectie, au ramas la acel stadiu – tot ce e rau pe lume se numeste Romania, iar tot ce e bun pe lume se numeste ”afara” (nu dau nume, dar intelegeti ca ma refer la sarmanul Horica).

Si atunci, daca Nea Cata era la fel ca ca toti copiii comunismului, de ce-am pus titlul ”Nea Cata si comunismul”? Pai, simplu: pe Nea Cata l-a apucat intr-adevar damblaua cu comunismul, dar de-abia dupa comunism! Ca sa vezi...

Cum s-a-ntamplat: cade Zidul Berlinului, cade si ultimul popadau din Est (Ceausescu), dupa aia cade si Uniunea Sovietica, libertate, libertate, ura, ura! Apare, si la romani, ca peste tot, valul ”contestatar”, cu o pleiada de eroi mediatici despre care aflam atunci, desi devenisera celebri mai demult, doar ca n-auzise nimeni de ei (Liiceanu, Dinescu si Plesu sunt cele mai bune exemple), plus partidele politice, ca ciupercile dupa ploaie (toate infiltrate cu securisti, dar de unde era sa stim?!), plus o gramada de oameni care ne-a invadat pur si simplu orizontul cognitiv, obisnuit pana atunci doar cu Tovarasul si Tovarasa. Eu, c-un spirit de turma ceva mai dezvoltat, m-am aruncat cu capu-nainte in noua lume (mediatica) ce se nastea, si-am inceput sa imit modelele intelectuale de pe piata: zicea Plesu de cartile lui Sorin Alexandrescu? Hop, sa le citesc si eu! Zicea Liiceanu de fostii ”tovarasi de drum” (Koestler, Malraux, Orwell, astia)? Hop si eu calare pe ei! Zicea Dinescu ca sa facem misto de Nea Nicu, ca-i mort? Gata, sa facem! Huo, jos comunismul! Li-ber-ta-te, li-ber-ta-te!

Nea Cata m-a lasat sa zbier, s-a dus la sport de performanta (canotaj), si-n vreo doi ani a pus pe el o musculatura de benzi desenate. Eu zbieram in continuare (ziua, ca noaptea citeam). Nea Cata si-a inceput viata sexuala (nu dau detalii, desi mi-a povestit, dar astea-s informatii ”clasificate”!), apoi a intrat la facultate, s-a apucat de invatat, sa stie o meserie, sa-si alcatuiasca o viata. Eu zbieram fara preget (intre timp mi-am inceput si eu viata sexuala, dar in forta: am luat, pentru inceput, o blenoragie). Nea Cata a terminat facultatea, s-a insurat, si-a gasit o slujba, a plecat de la ai lui, si-a inchiriat o chitimie, ca orice tanar la inceput de drum. Eu continuam sa zbier si sa citesc, dar si-n viata mea aveau loc schimbari: ma vindecasem de blenoragie si luasem niste ciuperci.

In tot acest timp, Nea Cata si cu mine aveam un dialog repetitiv, cu care ne-nvarteam in cerc: ”Bai, Nea Cata”, strigam eu, ”jos comunismul, traiasca libertatea!”. ”Auzi, ba, Nea Mihaita”, intreba el, ”da’ unde-ai fost pana acum?”. ”Cum unde?”, raspundeam eu, ultragiat. ”Pai din ’89 incoace imi faci capul calendar cu anticomunismul tau, da’ pan-atunci nu te-am auzit sa zici o silaba!”. Ma-nflacaram: ”Pentru ca era dictatura, pentru ca era teroare, pentru ca patriotii, nu-i asa, eroii anticomunisti, nu-i asa, erau masacrati de securisti, de comunisti, de bestiile tenebroase!”. Nea Cata dadea din mana, scarbit: ”Inteleg. D-aia nu ai spus tu o vorba anticomunista, toti anii aia, o vorbulita macar, ca ti-era de tenebroase”. Ma enervam, ma balbaiam, aveam senzatia unei imense nedreptati: ”Bai, Nea Cata! Nu umbla cu pricea! N-am spus, dar as fi putut sa spun, ceea ce e practic acelasi lucru! Si, oricum, chiar daca n-am spus chestii, le-am gandit in sinea mea!”. Nea Cata se hlizea: ”La fel ca 99, 99% din astia de-acum, de la televizor… bine, ganditorule, te cred. Hai s-o lasam impachetata. Mai bine zi-mi ce-ai facut cu ciupercile alea de pe pula?”.

Timp de sapte ani ne-am tot coit cu genul asta de dispute sterile, intre 1990 si 1996, cand am plecat amandoi in armata: el la scoala de sublocotenenti, eu la infanterie, la pifani (viata nu e niciodata fair!). Dar, inainte de inrolare (nu mai stiu anul, dar in mod sigur era inainte de armata, nu dupa), imi amintesc foarte clar c-am fost la o petrecere, la un fost coleg de clasa de-al lui Nea Cata, din Sincai. Erau acolo si gagici, mai ales una, Cezarina, mai bagabontica, pe care pusesem eu ochii (niste prisnite cu ustoroi pisat ma scapasera de ciuperci). Ca s-o impresionez, am inceput sa-i fac capul mare cu teoria comunismului (incercasem chiar sa citesc ”Capitalul”, dar era sa mor de plictiseala, renuntasem repejor). Lui Nea Cata, pricinos cum il stiti, nu-i convenea sa asculte vreo gagica (oricare!) ce povesteam eu, asa ca s-a apucat sa spuna bancul cu Alinuta lesbiana. Am sa-l redau aici, din memorie, ca sa vedeti cu ce sinistrosenii le sucea Nea Cata capul la fete (cu deplin succes, din pacate):

«In prima zi, vine Alinuta la scoala, amarata, vai steaua ei. ”Ce e, Alinuto?”, o intreaba colegii. ”Se marita surorile mele”, zice ea. ”Pai, si?”, se mira colegii. ”Pai, si io cu tata ce mai futem?”. A doua zi, vine Alinuta, vesela nevoie-mare, si le spune colegilor: ”Bai! S-a maritat sor-mea cea mare! A luat un hairstylist, o bomboana de baiat, in umeri atat” (apropie palmele), ”in cur atat” (departeaza palmele), ”o bunatate! Il fut io, il fute tata, il fute unchiul Sile… da-l stiti pe Gicu ala micu’? Si-ala-l fute, ma!”. A treia zi, vine Alinuta, si mai vesela: ”Bai! S-a maritat sor-mea cea mijlocie! A luat un fashion designer, o dulceata de baiat, in umeri atat” (apropie palmele), ”in cur atat” (departeaza palmele), ”o papusica! Il fut io, il fute tata, il fute unchiul Sile… da-l stiti pe Gicu ala micu’…?”. A patra zi, vine Alinuta, amarata, vai steaua ei, abia-si tragea mucii: ”Bai! S-a maritat sor-mea cea mica! A luat un sportiv, in umeri atat” (departeaza palmele), ”in cur atat” (apropie palmele), m-a futut pe mine, l-a futut pe tata, l-a futut pe unchiul Sile… da-l stiti pe Gicu ala micu’? Ala a si murit”».

Nea Cata si Pinky

In aceasta amintire, reconstruita de mine cu mare truda, valseaza personaje ca Pinky, Ticalosu, Nea Cata, Alina Dudea, Nea Mihaita, Ursu sau Mamaia Dida. Dar aceastea, desi ocupa practic tot spatiul naratiunii, sunt personaje cumva secundare. Personajul principal este Ionut Anghel, aiba-l Dumnezeu in buna lui paza. Voi stiti ca despre el e vorba in “Nea Cata si Pinky”, iar asta e destul. Restul e consiliere psihologica. Pe care mi-o acordati voi mie. Gratis, ceea ce ma bucura foarte mult!

De ce „reconstruita cu mare truda”? Pentru ca si creierul meu, la fel ca orice alt creier omenesc, functioneaza ca o masina de propaganda comunista, turata la maximum: retine, subliniaza, accentueaza, insista pe fiecare reusita din trecut, iar in acelasi timp da „ignore” la toate faptele neconvenabile, la toate esecurile, penibilitatile, rateurile si rusinile de care e plina viata omului. Tineti minte ca exact asa functiona si propaganda in comunism? Cand Steaua lua Supercupa Europei (succes incontestabil), propaganda zbiera din toti rarunchii, dar nu scotea niciodata o vorba despre „cozile la orice”, brandul inconfundabil al Estului. Enfin!

Bref: eu am vrut s-o otravesc pe Pinky, iar Nea Cata n-a fost de acord. Dar s-o iau cu inceputul.

Pinky era o catelusa sura care se oplosise, dracul stie cum, la scara E, mai exact in zona aia de buruieni si boscheti dintre scarile E si F (repet, acum acolo-s parcari). De fapt, oplosirea in „zona” se explica prin faptul ca acolo arunca Mamaia Dida (bunica Laurei de la unu) diversele subproduse de la bucatarie (paine veche, oase, tocanita stricata etc), direct pe geam, iar Pinky cu astea se hranea. Mamaia Dida nu era tocmai nebuna, dar fiind sontoroaga datorita batranetii, nu putea cobori cu gunoiul, de aici activitatea ei de „aruncatoare”. Oricum, datorita faptului ca Pinky era cuminte si nu latra noaptea (nici ziua, de fapt), Mamaia Dida o indragise si o hranea cu drag: sub fereastra ei putea de-ti carmea nasul din loc.

Nu era singura care-o indragise, pentru ca intre catelusa si Alina Dudea (tot de la scara E, dar din D7) se infiripase o dragoste fierbinte, ceva profund trans-specie, sentiment destul de rar vazut (cel putin de mine, care-s cam hater cu cainii). Cand venea Alina de la scoala si striga „Pinky!”, animala fugea ca o nebuna si i se arunca in brate, la propriu, de ziceai c-o dresase careva. Buninteles ca Alina isi exprima dragostea prin pupaturi languroase aplicate pe botul catelusei, de ni se facea si scarba noua, baietilor care jucam ceva cu mingea la bara de covoare. „Pacat de ea, ca altfel e bunoaca” – asa ne exprimam noi parerea despre amorul trans-specie pe care Alina il traia cu Pinky. Baietii, tot baieti!

Mutam obiectivul camerei pe scara B din blocul D23, unde Ticalosu isi alcatuise o armata particulara de caini vagabonzi, vreo 10 sau 12 animale fioroase, o haita infricosatoare condusa de un monstru blanos pe nume Ursu. De ce aceasta mobilizare canina a Ticalosului? Pentru ca el avea acea celebra Volga neagra, parcata in dreptul ferestrei lui (statea la unu), Volga pe care-o iubea ca pe ochii din cap si de care avea grija sa nu-i fie furata. Cum avea grija? Pai, montase un bec cu abajur in exteriorul blocului, sub fereastra, a carui lumina cadea permanent pe masina. Dar, evident, asta nu era suficient. Asa ca Ticalosu a inceput sa dea de mancare maidanezilor, asezand hrana sub Volga lui. Treptat, cainii vagabonzi au invatat ca acolo e permanent mancare si adapost si ca nu-i goneste nimeni, ca e un „loc bun” pe care au inceput sa-l considere „acasa”. Dar locul era intr-adevar bun, iar Ticalosu, cu o rabdare de fier si cu o viclenie taraneasca á la Ceausescu, a lasat selectia naturala sa se desfasoare de la sine, astfel incat, dupa o vreme, numai cei mai puternici si mai rai caini au reusit sa ramana pe acel teritoriu viu disputat; cei slabi, batrani, mici de statura sau prea blanzi, femelele… toti au fost alungati. De haita in formare, nu de Ticalosu! Nu, el nu s-a bagat. Dupa vreun an, avea ce-si propusese, probabil, de la bun inceput: somn linistit. Nimeni n-ar fi indraznit sa se apropie noaptea de masina aia a lui! Haita veghea. Ursu avea grija de asta.

Da, dar cainii nu-i puteau citi mintea lui Ticalosu, al carui interes era doar masina. Cainii terorizau orice trecator care se apropia de Volga ticaloșiană. Si zeci, sute de trecatori se apropiau, pentru ca Volga era parcata in buza aleii prin care locuitorii a patru blocuri (D7, D6, D5, D23) se duceau zilnic la statia de troleu, singura legatura cu orasul. Se duceau dimineata si veneau seara. Din noiembrie si pana in martie, plecau si se intorceau pe intuneric. Terorizati, zi de zi, de Ursu & comp.

Camera ajunge acum in apartamentul 27 al scarii C, unde Nea Mihaita, in plina faza exploratorie a varstei (13 ani?!) isi amenajase la el in camera un laborator de chimie: eprubete, retorte, pahare Erlenmayer, spirtiere, dopuri perforate, rastele, substante, cutii si cutiute, ce mai, tot tacamul. Bucuria parintilor! Tot amestecand, fierband si distiland, Nea Mihaita al nostru obtine un lichid de un albastru-safir, despre care el era convins ca e otrava (era, probabil, o solutie oarecare de sulfat de cupru, mai cunoscut ca „piatra-vanata”, d-aia de stropit via). Cu aceasta „otrava” intr-o eprubeta, Nea Mihaita se duce triumfator la Nea Cata: „Ba, Nea Cata, hai s-o otravim pe Pinky!”.

(Dialogul care urmeaza este integral inventat de mine acum; ideea lui centrala am pomenit-o la inceput - eu am vrut s-o otravesc pe Pinky, iar Nea Cata n-a fost de acord – iar rostul acestui dialog imaginar e sa clarifice peisajul de ansamblu).

Nea Cata: „Pai de ce s-o otravim, ce-avem cu ea?”. Nea Mihaita: „Pai n-avem nimic, dar trebuie sa verificam daca otrava-i buna. Dupa aia ii omoram pe toti cainii lui Ticalosu”. Nea Cata: „Ba, io pe Ursu si pe javrele alea tot le omor, cu sau fara tine. Dar pe Pinky da-o-n ma-sa. E de cacat s-o otravesti”. Nea Mihaita: „Da’de ce?”. Nea Cata: „Pentru ca e de cacat. Ti-ai gasit si tu cu cine sa-ti pui mintea, cu amarata aia! E ca si cum te-as bate eu pe tine, doar ca sa verific daca pot sa-l bat dup-aia si pe Croacăr” (acest Croacăr era un bataus notoriu, spaima scolii).

Nea Mihaita a fost convins de argument, asa c-a varsat „otrava” la closet. Nea Cata era deja convins ca in privinta maidanezilor trebuie facut ceva, atunci cand ajung sa terorizeze oamenii, iar in urma discutiei cu Nea Mihaita a fost convins ca, pe viitor, nu trebuie permis sa se ajunga aici, adica la constituirea unor astfel de haite, mai ales ca ele nu apar peste noapte si nu-s teleportate de pe Luna, ci se constituie incet, sub ochii nostri indiferenti („Pentru ca ne doare-n cur, d-aia!”), pana cand e prea tarziu. Aceste premise fiind bifate, Nea Cata si Nea Mihaita au trecut la concret, adica la Ursu si restul haitei.

Nu se va putea sti vreodata cum ar fi procesat ei problema, pentru ca, a doua zi dupa discutie, Ticalosu si consoarta lui (la fel de remarcabila ca el, ziceai ca-s gemeni), puteau fi auziti de dimineata racnind in fata scarii B: „Uite-l pe Ursu! Uite-l ca nu mai misca! Uite-l si pe Negrutu! Uite-l si pe Chinezu! E otraviti! I-a otravit cineva, sa vina militia! Criminalii! Criminalilor! L-ati otravit pe Ursu! Militia, sa vina militia!”. Nu exagerez, Ticalosu plangea. Era o zi de duminica, nu mai stiu daca primavera sau toamna, dar era vreme frumoasa. Aproape toti oamenii din D23, D5, D6 si D7 il auzeau pe Ticalosu plangad si urland, dar nimeni nu cobora sa vorbeasca cu el sau sa vada ce se-ntamplase. Stiau cu totii. Stiau si jubilau. Cineva, nimeni n-a aflat vreodata cine, trecuse la fapte. Ticalosu si-o meritase.

Eu am ramas cu un regret: oare lichidul ala albastru al meu o fi fost otravitor sau nu? Daca ar fi sa-mi dau replica in stil Nea Cata, ar suna asa: „Pai de ce nu l-ai baut tu, Nea Mihaita? Macar aflai o treaba!”.

Nea Cata si fantomele

Se intunecase si deci nu mai puteam juca Scanbermeci la bara de covoare de la scara E (numele original al jocului era “Handbal-meci”, dar fusese deformat in timp). Dat fiind ca erau anii ’80, nici urma de lumina de la felinarele publice; bezna sa-ti bagi degetele-n ochi. O luminita firava palpaia de la unul din subsolurile scarii E, unde tatal lui Sandrino isi amenajase un fel de atelier in doua boxe de acolo. Nea Cata vine cu idea: “Ba, hai sa facem ca fantomele si sa-l speriem!”. La proiect achieseaza toata lumea cu maxim entuziasm, asa ca-l urmam toti pe Nea Cata, desemnat lider in mod democratic (sau project manager?!), ca doar ideea fusese a lui. Plecam, deci, spre scara F si de acolo spre spatele blocului, in urmatoarea ordine: Nea Cata, Nea Mihaita (adica eu), Cristi Dudea, Sandrino (!), Caloto, Adrian Vladut. Ajungem in spatele blocului, identificam ferestruica ce-ar fi trebuit sa fie “de aerisire”, dar, nemaiavand protectia aia sub forma de “sita” de beton, ramasese un fel de autostrada pentru sobolanii din subsoluri (si pentru pisicile care-i vanau). In fata acelei ferestruici dreptughiulare ne da Nea Cata regruparea, apoi se aseaza in pozitia de lupta “coyot” (in patru labe, usor piezis fata de ferestruica, astfel incat sa vada in boxa fara sa fie vazut dinauntru), baleiaza cu privirea si ne anunta: “E aici! Mestereste nu stiu ce, e cu spatele la noi. La “si” ii dam drumul: un, doi, trei, si!”.

Pe sase voci am dat drumul la niste vocalize sinistre, de genul “A-a-a-a-aaa-au, a-a-a-a-aaa-auh”, care din pacate nu se pot reproduce grafic, cel putin nu cu morfemele limbii romane. Dupa vreun minut de fantomeala, ne oprim, Nea Cata se uita iar pe ferestruica si ne anunta: “S-a cacat pe el de frica, l-am vazut cum se duce spre usa de la cealalta boxa! O sa se incuie acolo, e terminat! Hai inc-o tura!”. Si iar incepem sa facem ca fantomele. De data asta parca eram chiar mai artisti, avand si confirmarea valorii noastre de fantome; cand stii ca munca ta da roade, parca altfel pui osul la munca! Si bagam mare de tot pe sase voci, “A-a-a-a-aaa-auhu-hu-hu!”, pana au inceput sa se aprinda luminile in D23 si in blocul din spate, ala de pe linia troleului, iar oamenii sa scoata capetele pe geamuri, sa strige “Zat!” si sa arunce cu diferite obiecte in bezna, sperand sa nimereasca pisicile. Ce idioti, auzi, sa nu stie sa deosebeasca fantomele de niste banale pisici! Noi, nimic. Eram pe val. Eram fantome, nu puteam fi intimidati.

Din pacate, nu eram singurele. Fantome, vreau sa zic. Din spate am fost atacati de o alta fantoma, mult mai mare si mai tacuta decat noi, dar dotata cu palme, pumni si picioare, care ne-a facut sa fugim ca potarnichile, care c-o ureche tiuind, care c-o buca in curs de invinetire. Nea Cata, datorita pozitiei, a fost mai ghinionist, ca fantoma i-a nimerit un sut fix in noada, proiectandu-l cu capul in ferestruica de beton de la subsol (noroc c-avea capul mare, c-altfel s-ar fi intepenit acolo ca toporul in butuc!). Al doilea noroc e ca fantomei i-a casunat pe Sandrino (care, spre deosebire de mine, n-o tulise printre primii), si Nea Cata a avut timp sa se redreseze si sa se indeparteze foarte sprinten de locul faptei, sau, cum spuneau stramosii, “fugind de manca pamantul”.

Evident, tatal lui Sandrino iesise din boxa de la primele vocalize, ocolise blocul si ne lasase sa ne facem numarul, stand calm in spatele nostru, ascuns de intuneric. Se decisese sa ne dezfantomizeze abia cand incepusera vecinii sa arunce cu cartofi vechi si cepe stricate, ca-i era ca l-o nimeri si pe el vreun cartof in cap si-i strica freza (tatal lui Sandrino era destul de cochet, in felul lui).

Ceea ce nu intelegea Nea Cata, a doua zi dupa, era de ce si-o incasase si Sandrino: “Ba, Sandrino, inteleg de ce ne-a caftit tac-tu pe noi, da’ pe tine?! Ca oricum te prindea acasa!”. “Pai”, explica Sandrino, “n-ai de grija, ca m-a batut si-acasa!”.

Daca eu n-as trage nicio concluzie, Nea Cata si fantomele ar ramane doar o mica mostra de nazbatie copilareasca, genul de poveste pe care barbatii sunt dispusi sa-l povesteasca oricui si la orice ora, de parca pe femei le-ar interesa asemenea tampenii (nu mai spun de “amintirile din armata”, pe care toate femeile normale le urasc de moarte, pentru ca alea sunt intotdeauna depanate “cu un fost coleg de unitate”, la un paharel de tuica. Stim noi cum se termina “paharelul” asta!). Dar eu trag o concluzie, ca sa nu ziceti ca v-ati pierdut timpul citind. De fapt, doua.

Primo: ca mame de baieti (unele dintre voi) si ca viitoare bunice de nepoti (toate, cel mai probabil), va veti intreba nedumerite, iritate, stupefiate, de ce jocurile baietilor sunt atat de urate. De ce baietii, dupa o anumita varsta, nu se pot juca si ei frumos, cum se jucau cand erau mici si cum se joaca fetele pana… stiti voi pana cand. De ce atata violenta, rautate, agresivitate? Pai, stimata doamna, pentru ca atunci cand baiatul se joaca, el nu se joaca, el construieste un barbat. Si asa arata viata unui barbat. Centrata pe principiul competitiei violente. Si, uneori, pe cel al cooperarii ierarhice (stricte!). Tu poti sa-l concepi, sa-l nasti, sa-l hranesti, sa-l educi si sa-l “arunci” in viata, dar nu poti sa-l faci barbat. Barbat nu-l face nimeni, se face el singur (sau nu… exista aceasta posibilitate!). Jucand scanbermeci, vrajitroaca, lapte gros sau “de-a fantomele”. Frunza, din pacate, e din alt film.

Secundo: trebuie observata si inalt-apreciata decizia tatalui lui Sandrino de a-l bate pe Sandrino impreuna cu restul fantomelor, nu sa-l menajeze atunci ca sa-l bata eventual acasa. De acord, in felul asta Sandrino si-a incasat doua papare in loc de una, dar nu si-a pierdut obrazul in fata baietilor: locul lui in ierarhie a fost pastrat si chiar consolidat! A mers impreuna cu “haita de vanatoare” (gasca) impotriva “haitei din pestera” (familia), si a suferit alaturi de ceilalti esecul “vanatorii”. Evident, meritul nu este al lui, ci al lui taica-su, mai exact, instinctului masculin foarte precis al domnului Sandrino Sr. (nu mai stiu numele de familie), care, intr-o astfel de situatie (sunt foarte rare) cand parintele isi poate influenta negativ fiul, sabotandu-i “constructia” de care ziceam mai sus, n-o face.

Desigur, sa nu uitam meritele lui Nea Cata. Fara ideea lui cu fantomele, mai ajungea Sandrino barbat?!

Nea Cata si coaja de banana

Aceasta poveste are mai mult sens daca este relatata din punctul de vedere al lui Nea Cata, pentru ca altfel isi pierde 90% din farmec. Sa-i dam, deci, cuvantul!

“Eram la mine la bara, jucam Pase, pase, gol, cu Nea Mihaita si c-un pistulac, nu mai stiu cine era. La un moment dat, Nea Mihaita da mingea peste poarta, c-o bolta mare, mingea cade in ghena din spatele barei, iar Nea Mihaita se duce-n ghena s-o recupereze. Din dreapta, cum stateam eu in poarta, vine Volga aia penibila, a lui Ticalosu de la scara B; la volan, Ticalosu in persoana. Cand ajunge in fata portii, adica a barei, Volga opreste in scrasnet de frane, Ticalosu coboara din masina si-mi sterge o palma de-mi tiuie urechile: jart! Raman tablou, dar am totusi prezenta de spirit sa-l intreb: “Ce-ai, nene, ce dai, ce ti-am facut?!”. Ticalosu imi raspunde peste umar, urcandu-se la volan: “Sa te-nveti minte alta data, sa nu mai arunci in mine cu coji de banana!”. Demareaza si pleaca. Eu raman mut. Ma uit la pistulac, nici ala nu intelegea nimic. Ma uit in gunoi dupa Nea Mihaita, nu era nicaieri; ma uit mai bine, Nea Mihaita era departe, la vreo 100 de metri, fugea prin spatele blocului D7, cocosat de spinare ca la Iepureasca.”

Ce se intamplase?

Ii iau cuvantul lui Nea Cata si mi-l dau mie. Cu o zi-doua inainte, citisem nu stiu unde ca cica comicul e dat de “le placage de la mécanique sur du vivant”, adica razi atunci cand calca unul pe-o coaja de banana si cade gramada. Am vrut sa verific teoria. Inspiratia, geniala ca orice inspiratie, mi-a venit cand am vazut o coaja de banana in gunoi si pe Ticalosu venind pe alee, cu geamul de la Volga deschis pana jos, incetinind ca sa ia curba la stanga. Am luat coaja de banana din tomberon si-am incercat s-o arunc cu maxima precizie sub roata din spate-stanga a Volgai, ca sa vad masina cum derapeaza si intra cu fundu-n gard, la scara F. Dar, fiind un tintas mizerabil (spre deosebire de Nea Cata, ce excela la sportul asta), am nimerit cu coaja aia fix in capul Ticalosului, i-am facut coaja fes, cum s-ar zice. Vazand catastrofa, am tulit-o la timp din ghena, astfel incat idiotul de Ticalosu nu i-a vazut decat pe Nea Cata si pe pistulac; l-a ales pe Nea Cata, ca era mai inalt, si a decis ca ala-i criminalul care l-a atacat cu coaja, in mod perfid. Dupa care, jart, a facut dreptate, in mintea aia a lui de Ticalos.

Recitind ce-am scris pana acum, imi dau seama ca mi-a scapat ceva, ceva esential. Sigur, faptele sunt corect relatate, ma rog, atat cat mi le-aduc aminte (e insa si Nea Cata pe-aici, cu  memoria lui, asa ca micile erori pot fi indreptate urgent); dar tabloul de ansamblu nu e deloc clar.

Iar acest tablou de ansamblu e simplu: toate aceste intamplari, fixate aici in scris pentru uzul frunzarilor, aveau loc undeva la marginea cartierului Berceni (el insusi o periferie), intr-un spatiu extrem de mic, delimitat de patru blocuri comuniste: D7, D6, D5, D23. Din motive pe care nu le stiu, locatarii (copiii!) din D5 si D6 nu “existau”, erau niste straini pentru noi, niste alieni. Raman blocurile D7 si D23. Dar nu in intregime. Scarile A si B din D23, ca si scarile A, B, C si D din D7, erau populate de alti alieni, la fel de stranii. Raman doua scari din D7 (E si F), plus patru scari din D23 (C, D, E si F), plus playgroundul din spatele blocului D23 (cel cu aninul). Plus doua bare de batut covoare (folosite ca porti de fotbal), cu doua ghene de gunoi, cate una in spatele fiecarei bare. Plus niste “spatii verzi” (care acum sunt parcari), de unde eram constant izgoniti, pentru ca, daca ne jucam acolo, “calcam pe iarba” (?!). Asta era tot. In materie de joaca, asta era tot spatiul nostru outdoors (sau outdoor, ca niciodata n-am inteles diferenta intre termeni!). Mai era si scoala, mai erau si “teritoriile” din apartamentele parintilor (pe care, din pacate, trebuia sa le impartim cu acestia). Si atat. Asta era lumea. Sase scari de bloc si doua ghene de gunoi. Explicati-le asta copiilor vostri!

Stiti la cine ma gandesc? La copiii refugiatilor afgani, aia care au crescut in lagarele din Pakistan (Jalozai, de exemplu), si au revenit in Afganistan sub forma de talibani, cand s-au facut mari. Si care au impanzit acum lumea, sub forma de teroristi (“soldati ai lui Dumnezeu”), perpetratori de razboaie sfinte. Cum ati impanzit si voi lumea, frunzarilor, perpetratori de trai mai bun. Fiecare cu seinen Kampf!

Deci, Nea Cata? Te-asteptai? Am plecat de la povestea cu coaja de banana si am terminat prin a te compara c-un taliban! Vezi ce patesti, daca-mi sugerezi subiecte pentru megaproiect?!

Despre destinul Ticalosului, intr-un post ulterior. Era un personaj!